Master Conservare Restaurare Anul I STUDIU ASUPRA PROPORŢIILOR UMANE COMPARAŢIE ÎNTRE CANONUL ANTICHITĂŢII GRECO ROMANE ŞI CANONUL BIZANTIN DESCENDENŢE ALE ACESTORA ÎN CURENTELE DIN ISTORIA ARTELOR Masterand: Rădulescu (Nicolin) Simina ANTICHITATEA GRECO MODELUL ANTICHITĂŢII ROMANĂ. .CURENTE CE URMEAZĂ Studiul proporţiilor corpului uman se poate realiza în două feluri: • • luând ca unitate întregul (înălţimea totală a corpului omenesc) şi apoi divizând-ul în fracţiuni ( jumatăţi, sferturi, şesimi, optimi, etc.) luând ca unitate sau modul o parte a corpului omenesc(înălţimea capului, a feţei, lungimea palmei, labei piciorului) şi multiplicand -o În toate civilizaţiile anterioare celei greceşti canoanele ce serveau reprezentarea corpului omenesc erau convenţionale, dictate de religie sau de tradiţii. Odată cu perioada clasică a civilizaţiei greceşti corpul uman nu mai era reprezentat în mod convenţional pe baza canoanelor prestabilite, ci din contra canonul a luat naştere din cercetarea şi observarea corpului omenesc aşa cum este el . O lege fundamentală a civilizaţiei greceşti era simetria , adică proporţia şi echilibrul formelor şi maselor. Sculptorul Policlet a creat canonul pentru ceea ce reprezintă clasicul artei greceşti: omul de 7 capete, statuia Doriforul. În urma studierii Doriforului, diverşi cercetători au susţinut teorii privind modul în care sculptorul a ajuns la acest canon: fie prin ideea de modul (lăţimea palmei care prin multiplicare ar da toate cotele operei, lungimea degetului mijlociu care intră de 19 ori în înălţimea totală; fie prin luarea ca unitate a întregului, cotele fiind obţinute prin înjumătăţiri succesive: a treia ipoteză ar fi raporturile numerice între părţile corpului omenesc. Indiferent de metodă înălţimea capului Doriforului este egală cu 17 din înălţimea totală a personajului. Ca apogeu al unei epoci Doriforul a rămas mult timp un model pentru artişti, însă curentul ce îi urmează a creat un canon nou : omul de 8 capete înălţime. Cel ce a instaurat acest nou canon a fost Lisip. Sculptorul a lansat totodată şi teoria ce se apropie de abordarea impresioniştilor că artistul nu trebuie să înfăţişeze omul aşa cum este, ci aşa cum pare, cum dă impresia că este. Personajele sale sunt mai zvelte, delimitarea între elementele anatomice este mai atenuată adăugând un plus de dinamism. Arta romană a avut la dispoziţie creaţiile greceşti pe care le studiază şi copiază. Dintre teoreticienii artei romane Vitruviu aduce un element nou faţă de arta Greciei : inscriptibilitatea corpului uman într-un pătrat sau cerc. Dintre curentele din istoria artei care au urmat traiectoria deschisă de antichitatea greco - romană putem enumera curentele ce pun accent pe realismul redării, pe redarea frumuseţii trupului uman: arta Renaşterii, arta Barocului, clasicismul european, neoclasicismul. În aceste perioade proporţiile corpului uman sunt cele fireşti în reprezentări, având la baza omul de 8 capete înălţime. Arta Renaşterii avea să cunoască prin intermediul copiilor romane clasicismul Greciei şi al antichităţii. Pe baza acestor copii artiştii Renaşterii aprofundează studiul proporţiilor corpului uman în tratate din ce în ce mai complexe. La baza preocupărilor Renaşterii, denumită şi umanism a stat omul - măsura tuturor lucrurilor. Interesul enorm pentru cultura antichităţii Evoluţia stilului baroc a fost influenţată de Biserica catolică, care a hotărât ca răspuns la mişcarea protestantă, că arta trebuie să comunice temele religioase într-un mod direct, nemijlocit, implicând emoţional privitorul, făcându-l martor la ceea ce este reprezentat. S-a dezvoltat o iconografie directă, simplă, dramatică. Ca urmare apar reprezentări cât mai realiste, în care sunt exacerbate teatralitatea, emoţia, dramatismul, În arta barocă posturile în care erau reprezentate personajele sunt dependente de contrapost – de tensiunea care mişcă pelvisul şi umerii în direcţii contrare, continuând prin aceasta linia artei antichităţii greco romane. Epoca barocului şi a rococo-ului oscilează între urmarea canoanelor clasice şi cătarea unora noi. Clasicismul reprezintă o mişcare artistică ce se bazează pe moştenirea antichităţii şi a Renaşterii. Neoclasicismul este denumirea mişcării care a apărut ca reacţie la decorativismul rococoului, stil influenţat şi stimulat pe de-o parte de descoperirea ruinelor romane de la Pompeii şi Herculanum, precum şi de apariţia in 1755 a cărţii Gânduri despre imitarea operelor de artă greceşti a teoreticianului german Johann Winckelmann. Artiştii neoclasici au reprezentat subiecte din literatura clasică şi istorie, de multe ori aceleaşi cu cele folosite în antichitatea greco romană, pentru a ilustra caracteristicile morale ale omului superior, credeau ei, al antichităţii. În sec XIX exista o preocupare în ceea ce priveşte proporţiile corpului uman în sensul că oamenii se diferenţiază între ei şi se căuta canonul just care să fie valabil pentru toţi indivizii, nu doar un model ideal. Un răspuns l-a formulat un teoretician german Adolf Zeising în Noua teoria a proporţiilor corpului omenesc extrasă dintr-o lege morfologică, rămasă până acum necunoscută şi care predomină în natură şi în artă. El a utilizat date statistice şi a calculat valoarea medie ponderată a indicilor, constatând că legea care guvernează proporţiile corpului omenesc al oricărui individ este secţiunea de aur.(ombilicul împarte înălţimea totală a omului după secţiunea de aur indiferent de valoarea de referinţă absolută).Fiind un organism viu corpul uman este guvernat de o lege organică. În epocile următoare artele se vor îndepărta de căutările canonului şi proporţiilor de tip academist datorită noilor curente: impresionismul, neoimpresionismul, etc. Proporţiile corpului omenesc păreau că nu mai reprezintă nici un interes pentru artiştii nonconformişti: ei reprezentându-l fie aşa cum l-a creat natura şi nu ideal, fie prin prisma teoriilor şcolii ai cărei adepţi erau. LUMEA BIZANTINĂ ŞI CURENTE ARTISTICE DE INFLUENŢĂ BIZANTINĂ Arta bizantină este o artă religioasă nu numai în conţinut dar şi ca modalitate de expresie. Tot ce este reprezentat precum şi maniera în care este reprezentat trebuie să ajute la „ înălţarea la prototipuri,” la sfinţii înfăţişaţi după cum afirmă Constantine Cavarnos.1. În arta bizantină există o standardizare a formelor persoanelor sfinte reprezentate, prototipurile fiind rezultatul desăvârşite. Trăsătura caracteristică a artei bizantine este aceea de a fi artă duhovnicească, artă anagogică, căutând aspiraţia către lucrurile spirituale, înălţând gândul privitorului de la lumea naturală, materială spre cea imaterială, spirituală. Evitarea naturalismului este evidentă mai ales în modul în care arta bizantină modifică proporţiile corpului uman sau a părţilor acestuia pentru a accentua starea duhovnicească, spiritualitatea, pentru a mări forţa de expresie a cestora.( de exemplu ochii şi mâinile sunt disproporţionat de mari, nasul este alungit şi subţiat, buzele au în schimb dimensiune redusă toate pentru a sublinia faptul că simţurile persoanelor înfăţişate sunt spiritualizate). În cazul înfăţişării trupului gol contururile parţilor anatomice sunt puternic delimitate, devenind nefireşti tocmai pentru a se evita naturalismul. Toate principiile artei bizantine: simplitatea, claritatea, măsura graţia simetria şi adecvarea se aplică în modul de reprezentare a corpului uman, a proporţiilor acestuia. Prin simplitate se doreşte înlăturarea elementelor superflue, care complică inutil, a notelor teatrale. Claritatea se referă la forma clar desenată cu contururi precise, ambiguitatea formelor este destinată doar reprezentării urâtului, răului. Măsura şi graţia se observă în gesturile şi posturile figurilor. Cu toate că aceste caracteristici se regăsesc în principiile artei greceşti (fiind considerate de Platon principii ale artei adevărate) în arta bizantină ele servesc nu redării frumuseţii trupului ci a frumuseţii lăuntrice, spirituale. În cadrul artei bizantine învăţătura se transmitea pe cale orală, de la meşter la ucenic, sigurul izvor scris fiind cel al lui Dionisie din Furna şi anume Carte de pictură unei îndelungate elaborări, devenind 1 Cavarnos Constantine, Ghid de iconografie bizantină, ed Sophia, Bucureşti sau Erminie. Aici sunt prezentate modalităţile de reprezentare a diverşilor sfinţi cu indicaţii amănunţite în ceea ce priveşte raportul parţilor între ele şi a modulului. În lumea bizantină s-a conturat chiar de la început un canon ce nu are nimic de-a face cu cel roman sau grecesc, ci cu cel de proveninţă orientală (siriană). Canonul bizantin nu constă într-un număr fix de module , mia ales în relaţiile dintre părţile corpului. Canonul bizantin indică cotele figurii umane astfel: înălţimea feţei este unitatea, iar restul după cum urmează: calota craniană 1/3, gâtul 1/3, de la piept la ombilic 1, de la ombilic la pubis 1, coapsa 2, genunchiul 1/3, gamba 2, laba piciorului 1/3 rezultând o înălţime a figurii de 9 şi 1/3. De-a lungul secolelor au apărut variaţii în ceea ce priveşte înălţimea totală raportată la capete: sec XIII / 8 şi ½ capete; sec XIV 8 capete; sec XV 7 şi ½ capete iar în sec XVI 9 capete ca la început. Această alungire a trupului se referă mai ales la partea inferioară, mai ales la picioare. Evident există diferenţe între anumite şcoli chiar în cadrul aceleiaşi epoci. Ţinând cont de caracteristicile esenţiale ale artei bizantine pot fi urmărite descendenţe ale acesteia în curentele artistice ulterioare: manierismul care preia de la arta bizantină alungirea personajului, expresionismul prin redarea vieţii interioare , lăuntrice a personajelor, simbolismul prin reprezentările simbolice. Pot fi de asemenea apropiaţi de descendenţa bizantină mai ales prin alungirea corpului uman Amedeo Modigliani şi Pablo Picasso (perioada figurativă). Pictorul manierist Parmigianinno practică o alungire a proporţiilor copului uman, acesta devenind sinuos, elegant, graţios (Madonna cu gâtul lung).Artistul supradimensionează figura Fecioarei aproape dublând-o faţă de siluetele îngerilor, apropiindu-se prin aceasta de maniera bizantină de a varia mărimea personajelor în funcţie de rangul şi importanţa lor. El Greco, poate fi considerat descendentul direct al picturii bizantine atât prin tematica religioasă a lucrărilor sale, cât şi prin deformarea şi torsiunea corpurilor, prin scheme sinuoase ("figuri în serpentină"), prin modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului, prin alungirea formelor, ( în lucrarea El Espolio figura lui Christos este de 1: 10) Parmigianinno – Madonna cu gâtul lung El Greco – El Espolio Pe fondul îndepărtării de arta academistă, de arta naturalistă, artiştii germani ai mişcării Die Brucke pun accentul pe viaţa interioară, pe emoţie, evoluând spre o viziune expresionistă. Culorile mediului simbolizează starea psihică a personajului, (albastrul întunecat în cazul lucrării lui Munch, roşul şi albastrul în cazul lui Nolde) o amplifică şi-o reflectă cu ecou printre martorii la scenă. Emile Nolde Edvar Munch Lucrarea "Christ galben" este inspirat în mod direct de statuia de lemn policromă a unor meşteşugari În partea stângă a tabloului se văd femei din Bretagne, motiv ce constituie o nouă variantă a compoziţiei "Viziune după predică". În lucrarea „Viziune după predică” prin aşezarea surprinzătoare a motivelor, artistul francez Paul Gaugain leagă două planuri ale realităţii: femeile bretone şi viziunea lor. "Pentru mine peisajul şi lupta din tablou există numai în imaginaţia oamenilor care se roagă, ele sunt o urmare a predicei ascultate" (Paul Gauguin). Prin redarea viziunii, prin redarea simbolică, prin sinteza formelor şi claritatea reprezentării, prin contururile ferme artistul reinterpretează elemente din arta bizantină. Paul Gaugain – Christ galben Amedeo Modigliani a fost în căutarea frumuseţii perfecte, uşor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului cu concretul, reprezentat de model. Prin această sinteză, precum şi prin distorsionarea dimensiunilor părţilor anatomice (ochi supradimensionaţi, nas subţiat spiritualizat, alungirea degetelor) personajele capătă un aer hieratic, spiritual, care se apropie de ascetismul sfinţilor din icoane. Simplitatea, eleganţa figurilor, precum şi gama cromatică utilizată justifică acestă apropiere. Amedeo Modigliani – Nud culcat şi Portret de femeie cu pălărie Picasso se foloseşte în lucrările sale atât de alungirea trupului celui reprezentat cât mai ales de redarea corpului uman lipsit de perspectivă, privit din mai multe parţi deodată, caracteristică ce poate fi apropiată de maniera de redare bizantină care în faza incipientă face acelaşi lucru...suprimă perspectiva şi redă din corpul uman părţi care nu au cum să fie vizibile în acelaşi timp (creştetul, tâmpla, urechile sunt orientale în faţă parcă întinse pe suprafaţa icoanei). Pablo Picasso – Acrobat şi tânăr arlechin şi Portretul Mariei Tereza Bibliografie Constantine Cavrnos, Ghid de iconografie bizantină, ed Sophia, Bucureşti Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, Bucureşti H. R. Radian, Cartea proporţiilor, ed Meridiane, Bucureşti E.H. Gombrich – Istoria artei, Editura Bucureşti Adriana Botez Crainic - Istoria artelor plastice, vol I, II, III, Ed Didactica şi pedagogica, Bucuresti