ONTOLOGIA 1 SPAŢIUL SI TIMPUL 1. EVOLUŢIA ISTORICA A REPREZENTARILOR DE SPRE SPATIU SI TIMP 2. UNITATE SI DIVERSITATE IN INTELEGEREA SPATIULUI SI TIMPULUI 3. ABORDĂRI FILOSOFICE ACTUALE ALE SPATIULUI SI TIMPULUI 1. EVOLUŢIA ISTORICA A REPREZENTARILOR DESPRE SPATIU SI TIMP. Filosofia, în începuturile sale, considera că întrebarea originară este echivalentă cu o interogaţie despre origine. De aceea, întrebării originare „Ce este timpul?" i se vor aduce, prin gândirea greacă, răspunsuri despre naşterea timpului. Dar timpul, prin natura sa de permanentă transformare, se sustrage unui discurs raţional ce presupune ca referent imuabilul, neschimbătorul. De aceea, teoriile filosofice despre timp şi naşterea timpului vor cădea în mit, în povestiri neverosimile, aşa cum este mitul lui Platon, în care timpul şi cerul se nasc împreună. Insă această relaţie, cer - timp, prezentă la Platon doar sub forma mitului, va fi ulterior tematizată filosofic de ceilalţi gânditori. Timpul aparţine lumii aflate în continuă corupere şi generare; totodată, lumea se află cuprinsă de hotarele cerului infinit. Mişcările astrelor cerului sunt regulate, uniforme şi periodice. Dimpotrivă, schimbările lumii sunt accidentale, contingente. Ceea ce înseamnă că între cer şi lume există o diferenţă de esenţă. Lumea este devenirea, transformarea continuă care nu poate avea loc decât în timp, pe când cerul, în infinitatea sa mobilă, este eternitate. Gândirea grecească antică asupra timpului este suspendată între lume şi cer; de aceea, toate soluţiile sale filosofice sunt o sinteză între devenire şi eternitate. PLATON (C. 428 - C. 348 A.CH.). Distincţia pe care o propune Platon între un plan ontologic al esenţelor imuabile şi identice cu sine şi un plan ontologic al copiilor efemere ale acestor esenţe, concretizat în lumea pe care o trăim, este fundamentală pentru gândirea asupra timpului. Pentru că timpul este semnul finitudinii şi permanentei deveniri a lucrurilor, el aparţine acestei lumi, dobândindu-şi existenţa, ca şi celelalte copii, prin participarea la Ideile eterne. Iar dacă, de exemplu, omul Socrate există ca urmare a participării la Ideea de Om, timpul este ca urmare a participării la Ideea de eternitate. Cu alte cuvinte, timpul este „copia mobilă a eternităţii1'''. Problematica naşterii timpului conduce explicaţiile platoniciene în sfera mitului, a vorbirii verosimile între adevăr şi credinţă, întrucât periodicitatea timpului (anotimpurile) era judecată în funcţie de mişcările cerului, ale astrelor, în mitul platonician naşterea timpului apare legată inextricabil de naşterea cerului. Cerul, prin circularitatea perfectă a ONTOLOGIA 2 mişcărilor, este cel mai aproape de Ideea de eternitate; de aceea, el reprezintă treapta mijlocitoare între ideea de eternitate şi copia sa, timpul, în concluzie, prin descendenţa sa din ideea de eternitate şi cer, timpul este devenire veşnică: „Atunci [Demiurgul] s-a gândit să facă, cumva, o copie mobilă a eternităţii şi, în timp ce orânduia universul, a făcut după modelul eternităţii statornice în unicitatea sa o copie care veşnic se mişcă potrivit numărului adică ceea ce noi a1 denumit timp." „Aşadar, timpul s-a născut o dată cu ceru pentru ca, născute fiind împreună, împreună >. piară, dacă va fi vreodată să piară; şi cerul a fost făcut după modelul naturii eterne, pentru a fi cat mai asemănător cu acesta. " (Timaios) ARISTOTEL (384 - 322 A.CH.). Model. platonician al legăturii esenţiale între cer şi timp fost prelucrat în diverse modalităţi de filosofii car; i-au urmat. Aristotel va dezvolta ideile platoniciene astfel încât eternitatea lumii va fi considerată o consecinţă, un efect al eternităţii cerului. Cerul, ca reprezentare filosofică, comprimă atât ideea de infinit, cât şi ideea de circularitate, iar sinteza, adică o circularitate infinită sau un infinit circular, este intuitiv alăturată ideii de eternitate. Cerul, pentru Aristotel, este etern, dar nu imobil; el este supus unei mişcări circulare, mişcări care antrenează procesul devenirii lumii. Mişcările circular uniforme ale cerului susţin ontolog eternitatea lumii. Schimbarea continuă, eterna, caracterizează lumea; mişcarea circular uniformă s. eternă caracterizează lumea celestă. Iar timpul este atât numărul mişcărilor din lumea celestă, cât si numărul mişcărilor şi schimbărilor din lumea aceasta. „Sau cum va fi timpul fără ca mişcarea sa existe? Dacă timpul este numărul mişcării sau o anumită mişcare şi dacă timpul este etern, atunci în mod necesar şi mişcarea este eternă. " „ (Aşadar, fiindcă) cerul - ca întreg - nu a fost născut şi nici nu se admite că va pieri, aşa cum cred unii, ci este unul şi etern, neavând un început şi un sfârşit al întregii sale eternităţi, având însă şi: cuprinzând în el un timp infinit. " (Fizica) TOMA D’AQUINO (1225-1274) SUMA TEOLOGIEI (1266—1273). o Orice creatură corespunde, ca idee, unei esenţe divine. Dumnezeu este cauza tuturor cauzelor. o A militat pentru „armonia" dintre ştiinţa bazată pe raţiune şi religie, fundamentată pe credinţă, care are la bază adevărul religios, în ONTOLOGIA 3 cearta universaliilor s-a situat pe poziţii realiste. Tezele idealiste sânt reluate azi de filosofia neotomistă. „In sfîrşit, se prezintă studiul asupra eternităţii. Asupra acestui subiect există sase întrebări : 1. Ce este eternitatea ? 2. Dumnezeu este etern ? 3. Eternitatea este proprietatea exclusivă a lui Dumnezeu ? 4. Eternitatea diferă de timp ? 5. Diferenţa dintre ev şi timp. 6. Există un singur ev, cum există un singur timp si o singură eternitate ? 1. Se dă o definiţie exactă eternităţii când se zice că ea este viaţa fără margini posedată în întregime de si multaneitate şi perfecţiune ? Eternitatea este viaţa fără margini posedată în întregime de simultaneitate si perfecţiune. 2. Dumnezeu este etern ? Dumnezeu este imuabil, nu este numai etern ; el este, de asemeni, eternitatea să. 3. Eternitatea este proprietatea exclusivă a lui Dumnezeu ? Dumnezeu este etern, pentru că este adevărat si absolut imuabil. Celelalte existenţe sânt eterne în măsura în care participă la imuabilitate. 4. Eternitatea diferă de cea a timpului. 2. UNITATE SI DIVERSITATE IN INTELEGEREA SPATIULUI SI TIMPULUI Ne formăm ideea de timp plecând de la simţământul că viaţa noastră interioară (gânduri, sentimente etc.) se schimbă permanent şi de la observaţia că lucrurile externe apar, se transformă şi pier, de unde ne dăm seama că schimbarea se petrece în timp şi că orice fenomen are limite în timp. Plecând de la premisele amintite, înţelegem timpul ca o durată a unei existenţe determinate (ca interval între două stări, cum ar fi naşterea şi pieirea a ceva, sau între două evenimente), sau, mai larg, o mediu (un fel de durată înglobată, generală) în care se petrec evenimentele. In plus, având în vedere faptul că timpul este legat de schimbarea lucrurilor, îl înţelegem şi ca ritm al desfăşurării acestora. o Totodată, gândim că timpul, astfel definit, poate fi un timp subiectiv (al stărilor noastre interne), sau un timp obiectiv (al lucrurilor externe). Trebuie însă să revenim cu un spor de reflecţie asupra accepţiunilor amintite, căci definirea (sau caracterizarea) timpului comportă unele dificultăţi. Bunăoară, după cum remarca Augustin, cele trei ipostaze ale timpului (trecut, prezent, viitor) par a se reduce la prezent (întrucât trecut nu mai e, iar viitorul nu e încă) şi chiar la un prezent dat în subiectivitatea noastră (unde trecutul e ONTOLOGIA memoria prezentă despre cele trecute, iar viitorul -aşteptarea prezentă a celor ce se vor întâmpla). 4 Înţelegerea timpului ca durată nedeterminată (mediu în care se petrec evenimentele) şi ca durată determinată (interval) ridică întrebarea dacă timpul e o substanţă (ceva ce există în sine, independent de evenimente) sau o relaţie (între stările sau evenimentele ce se succed). Newton a adoptat punctul de vedere substanţialist pentru că fizica mecanică (de exemplu, legea inerţiei), de care s-a ocupat, face abstracţie de circumstanţele în care se desfăşoară mişcarea mecanică şi, deci, de timpul corespunzător. In schimb, Leibniz, antimecanicist şi adept al automişcării, a susţinut că timpul trebuie conceput ca dependent de lucruri, de relaţiile din şi dintre ele. Altminteri, argumenta el, dacă timpul ar fi independent de lucruri, atunci momentele lui succesive ar fi identice şi, prin urmare, n-ar exista nici o raţiune pentru care lucrurile ocupă aceste momente în actuala lor ordine de succesiune, intr-adevăr, mecanica relativistă furnizează argumente că timpul nu e omogen, aşa cum îl concepea mecanica clasică, ci diferă în funcţie de unităţile fizice pe care le caracterizează. Şi filosofii culturii aduc argumente privind curgerea diferită a timpului. Inţelegerea obişnuită a timpului ca fiind, pe de o parte, subiectiv, iar pe de altă parte, obiectiv a fost, la rândul ei, pusă în discuţie, unii gânditori (Kant, Vulcănescu, Blaga) susţinând că timpul se află în noi. Kant a plecat de la ideea lui Newton că timpul ar fi separat de lucruri, dar a respins concluzia acestuia că timpul este obiectiv (ca durată în sine), argumentând că timpul nu poate fi ceva real devreme ce e lipsit de obiecte reale. El a conchis că timpul este subiectiv, o intuiţie a priori (independentă de experienţă) a sensibilităţii prin care ne reprezentăm lucrurile, pentru că nu ni le putem imagina decât sub aspectul duratei lor. Sub impactul kantianismului, unii filosofi ai culturii (la noi Vulcănescu şi Blaga) au evidenţiat faptul că există un specific naţional al concepţiei despre timp (şi spaţiu), aşadar o proiecţie subiectivă (comunitară) asupra caracterelor temporale (şi spaţiale) ale lumii externe. Argumentele kantiene ne îndreptăţesc să admitem că timpul este şi tendinţă subiectivă (relativ apriorică) de a ne reprezenta lucrurile sub aspectul duratei, dar, aşa cum dovedeşte psihologia genetică (în special prin Jean Piaget), structurile subiective, departe de a fi înnăscute, se constituie prin acţiunile copilului asupra lucrurilor externe, "asupra aspectelor spaţiale şi temporale şi, numai odată constituite, ele funcţionează ca şi a priori. In legătură cu statutul temporal al sufletului uman de a fi nemuritor sau muritor, filosofii s-au preocupat şi de sensul (rostul) care trebuie conferit vieţii noastre. Adepţii nemuririi şi, implicit, ai divinităţi (Platon ş.a.) conchid că viaţa are un sens divin , acela de a cultiva morala şi celelalte valori în vederea fericirii în lumea de aici şi de dincolo. Ceilalţi au oscilat între ideea lipsei de sens şi ideea că există totuşi un sens laic, pe care şi-l dă omul însuşi (Epicur, Dostoievski, ca prozator care a anticipat existenţialismul). ONTOLOGIA 5 IMMANUEL KANT: (1724-1804) CRITICA RAŢIUNII PURE Timpul - formă a intuiţiei + Timpul nu există în sine şi nici nu este inerent lucrurilor 1) Timpul nu este ceva care ar exista în sine: o pentru că ar fi ceva care ar fi real fără un obiect real. 2) Timpul nu este nici ceva inerent lucrurilor, dacă facem abstracţie de condiţiile subiective ale intuirii lor pentru că: o timpul n-ar fi dat anterior lucrurilor ca o condiţie a lor, o timpul n-ar putea fi cunoscut şi intuit a priori prin judecăţi sintetice. + Timpul este subiectiv a) Timpul este „condiţia subiectivă sub care se pot produce toate intuiţiile în noi"; b) Fiind astfel, timpul poate fi cunoscut şi intuit a priori, căci „această formă a intuiţiei noastre interne poate fi reprezentată anterior obiectelor, deci a priori"; c) în calitate de condiţie subiectivă sub care se produc intuiţiile timpul este „forma simţului interior, adică a intuirii noastre înşine a stării noastre interne". • El este astfel, pentru că nu aparţine unei figuri sau poziţii a fenomenelor externe, ci, „dimpotrivă, el determină raportul reprezentărilor în starea noastră internă". • Această intuiţie nu ne dă nici o figură şi, de aceea, prin analogie, noi ne reprezentăm această succesiune de timp printr-o linie care se prelungeşte la infinit şi conchidem din însuşirile ei toate însuşirile timpului. + Valoarea obiectivă a timpului • Timpul are valoare obiectivă numai cu privire la fenomene ca obiecte ale simţurilor noastre (ca lucruri care ne pot fi date în experienţă). Comentariu In primul rând, Kant argumentează că timpul nu e o substanţă obiectivă, cum considera Newton. El pleacă de la presupoziţia că realitatea obiectivă constă în totalitatea (ansamblul) lucrurilor, a existenţelor efective, faptice. De aceea, consideră că dacă timpul ar fi o substanţă obiectivă, adică o existenţă reală de sine stătătoare, ar rezulta că este o realitate situată dincolo de realitatea lucrurilor, singura recunoscută de Kant, deci o realitate în afara realităţii sau fără un obiect real, ceea ce ar fi un nonsens. In al doilea rând, Kant argumentează că timpul nu este obiectiv nici ca proprietate a lucrurilor, nici ca ordine a lor (ca relaţie dependentă de lucruri, cum susţine Leibniz). In sprijinul acestei teze, textul din manual aduce două argumente de ordin gnoseologic, Mai întâi, se arată că subiectul îşi imaginează (reprezintă) orice lucru, chiar în absenţa acestuia, ca având o anumită durată, de unde rezultă că timpul este o condiţie subiectivă anterioară cunoaşterii (reprezentării) lucrurilor. Or, dacă ar depinde de lucruri, timpul n-ar fi dat în cunoaştere anterior lor. Apoi, Kant arată că timpul e cunoscut şi intuit prin judecăţi sintetice apriorice. Astfel, timpul stă la baza judecăţilor aritmetice întrucât operaţiile aritmetice se pot efectua numai în timp. Cum propoziţiile aritmetice sunt apriorice, adică ONTOLOGIA 6 universale şi necesare, rezultă că şi timpul ca o condiţie a lor este aprioric. Nefiind obiectiv nici ca substanţă, nici ca proprietate, nici ca relaţie, timpul este subiectiv. El este condiţia subiectivă a reprezentării oricărui lucru şi, în această calitate, este o formă apriori a simţului intern, căci potrivit lui Kant, de timp ne dăm seama în procesul perceperii (reprezentării) propriilor stări interne. PLATON: FEDON CONCEPŢIA LUI PLATON (EXPRIMATĂ DE SOCRATE) DESPRE SUFLET o Sufletul e nemuritor + Soarta sufletului • Soarta sufletului desprins de trup (corp) depinde de raportul în care s-a aflat cu trupul. a) Sufletul care nu s-a amestecat de bună voie cu corpul, ci 1-a ocolit şi s-a recules în sine (ceea ce este obiectul adevăratei filosofii, adică să înveţi să mori cu uşurinţă), fiind curat, părăseşte trupul fără a târî cu sine ceva din acesta şi se duce spre ce e asemănător lui: „spre imperceptibil, sfânt, nemuritor, înţelept, Acolo devine fericit şi în afară de neştiinţă, temeri, pasiuni sălbatice". El va trăi o veşnicie cu cei veşnici. b) Sufletul care a iubit trupul şi plăcerile lui şi, sub înrâurirea acestora, a ajuns să creadă că nu există decât ce e trupesc, ce se poate atinge sau vedea şi s-a deprins să urască, să se teamă şi să fugă de ceea ce e inteligibil, nefiind curat, va ieşi din trup cu părticele trupeşti. (Nu va fi fericit). + Concluzii • In concluzie, dacă sufletul e nemuritor, el trebuie să se pregătească nu numai pentru viaţă, ci şi pentru vecie. In acest scop, sufletul trebuie făcut „mai bun şi cât mai înţelept cu putinţă". • Dacă sufletul ar fi muritor, ar avea de câştigat cei păcătoşi, pentru că, eliberaţi atât de trup, cât şi de suflet, ar fi eliberaţi şi de păcate. Comentariu Platon susţine că sufletul este nemuritor şi, totodată, că există Dumnezeu. De aceea, el admite că soarta sufletului după moartea trupului depinde de raportul său cu trupul din timpul vieţii acestuia. In funcţie de raportul amintit, sufletul va putea fi fericit sau nefericit. Ca sufletul său să devină fericit în lumea divină, omul, susţine Platon, trebuie să-şi pregătească trupul pentru moarte prin cunoaştere şi conduită morală, prin care sufletul se detaşează în cea mai mare măsură de cerinţele sensibile corporale. O concepţie opusă despre soarta sufletului şi sensul existenţei umane va fi afirmată de Epicur. 3.ABORDĂRI FILOSOFICE ACTUALE ALE SPATIULUI SI TIMPULUI ONTOLOGIA 7 Înţelegând timpul nu numai ca durată, ci şi ca ritm, unii filosofi ai culturii (la noi Blaga, Eliade ş,a.) au evidenţiat caracterul neomogen al timpului cultural, curgerea sa diferită de la o cultură la alta. Fiecare cultură are o anumită orientare faţă de trecut, prezent şi viitor (Blaga), iar omul religios crede că, prin ritual, timpul sacru, paradisiac irumpe din nou în prezent. L.BLAGA : ORIZONT ŞI STIL ORIZONTURILE TEMPORALE + Dimensiunile timpului: • sunt: prezentul, trecutul, viitorul. + Timpul ca orizont inconştient • Blaga defineşte timpul (cultural) ca orizont inconştient (considerând că diferitele creaţii umane - cu trăirile, imaginile şi viziunile lor despre timp izvorăsc din inconştientul colectiv, diferit de la o comunitate culturală la alta). • Forma pe care o ia timpul ca orizont inconştient ţine de accentul cu care inconştientul apasă- pe una din dimensiunile timpului. După cum inconştientul apasă mai mult pe trecut, prezent sau viitor, rezultă orizonturi temporale de profil diferit. • Fiecare orizont temporal exprimă „anumite înclinări, preferinţe şi o sete de cadru propriu ale substanţei sufleteşti umane". + principalele orizonturi temporale posibile: 1) Timpul havuz Este timpul care atribuie viitorului o valoare exclusivă şi dominantă, o „suveranitate acaparantă". De aceea, în cadrul acestui orizont, prezentul şi trecutul sunt privite cel mult ca trepte inferioare într-o serie ascendentă fără capăt. • Timpul e trăit şi înţeles prin sine însuşi (indiferent de conţinutul său, de ceea ce se petrece în el) ca o ascensiune fără limite. De aceea, timpul are darul să înalţe necontenit nivelul existenţei. • Timpul ar fi creator de valori tot mai înalte. De aceea, acest timp oferă sufletului certitudinea (nedemonstrată) că întotdeauna clipa următoare posedă prin ea însăşi o înălţare faţă de ceea ce a fost. 2) Timpul-cascadă • Este orizontul care pune accentul valoric pe dimensiunea trecutului. • Timpul, prin sine şi, cu atât mai mult, prin ce se petrece în el, înseamnă cădere, devalorizare, decadenţă. • Timpul ar fi o necurmată îndepărtare de un punct iniţial de valoare maximă şi, deci, prin chiar natura sa, ar constitui un mediu de fatală pervertire, degradare şi destrămare. In acest sens, şi clipa ce vine e, prin chiar ulterioritatea ei, inferioară. 3) Timpul-fluviu ^ • Este timpul care pune accentul pe prezentul permanent. • Timpul e trăit şi considerat ca un mediu al unor realizări egale, nici mai valoroase, nici mai puţin valoroase decât cele trecute sau viitoare ONTOLOGIA • Fiecare prezent (de ieri, de azi, de mâine) e privit ca existând pentru sine, sieşi suficient, nici treaptă spre ceva mai înalt, nici disoluţie a ceva mai înalt, care a fost. •In orice fază, timpul e concentrat în prezent, e o curgere ecvaţională de clipe egal de valoroase, fiece moment e scop în sine şi pentru sine. 8 + Caracterul posibil al orizonturilor temporale • Blaga nu legitimează nici una din perspectivele temporale posibile. • El subliniază că aceste orizonturi sunt „perspective posibile", iar nu „adevăruri". Comentariu Blaga se referă la timp ca dimensiune exprimată de creaţiile unei anumite culturi. El consideră că aprecierile culturale date timpului nu reflectă un timp obiectiv cosmic, geografic, ci provin din inconştientul colectiv comunitar din care rezultă diferitele aprecieri şi atitudini asupra timpului. Principala diferenţă dintre conceptul fizicalist de timp şi cel cultural privind curgerea timpului este dată de faptul că primul afirmă curgerea timpului dinspre trecut spre prezent şi de aici spre viitor, fără a deosebi valoric momentele respective, iar al doilea concept susţine că trecerea amintită poartă cu sine anumite conţinuturi valorice. Potrivit lui Blaga, cele trei orizonturi temporale posibile, izvorâte din inconştient şi reverberate în creaţiile culturale, pun accent valoric fie pe viitor, fie pe trecut, fie pe prezent. Blaga consideră că nici unul din cele trei orizonturi temporale nu trebuie să fie superiorizat faţă de celelalte şi, de asemeni, că în cadrul unei culturi aceste orizonturi posibile pot interfera chiar dacă unul din ele este predominant. Un concept de timp ca timp cultural întâlnim şi la Mircea Eliade. El relevă că religiile, miturile şi doctrinele timpului ciclic, admit un timp originar şi superior valoric, care se repetă periodic. O asemenea viziune corespunde orizontului temporal numit de Blaga „timpul cascadă". MIRCEA ELIADE : TRATAT DE ISTORIA RELIGIILOR PERIDIOCITATEA TIMPULUI: VEŞNICUL REÎNCEPUT + In religie şi magie • In religie şi- magie, peridiocitatea înseamnă, înainte de toate, utilizarea la infinit a unui timp mitic readus în prezent. • In religie şi magie se consideră că, prin ritualuri, timpul în care s-a petrecut enimentul comentat sau repetat de ritual e făcut prezent. Ex,: Pentru un creştin adevărat, patimile lui Cristos, moartea şi învierea sa nu sunt doar comemorate în timpul slujbelor din săptămâna mare, ci ele se petrec aievea, atunci. Astfel, creştinul devine contemporan cu aceste evenimente transistorice, iar timpul teofanic devine prezent. + In miturile şi doctrinele timpului ciclic • In miturile şi doctrinele timpului ciclic se exprimă aceeaşi obsesie a regenerării. • Ele atestă dorinţa şi speranţa omului într-o regenerare periodică a timpului scurs, a istoriei. ONTOLOGIA 9 Ex.: Ciclul este „Marele An", care constă: a) într-o Creaţie; b) o „existenţă" (= istorie, epuizare, degenerescentă); c) o întoarcere în Haos (= Atlantida, apocalipsul). •Un Mare An este faţă de un „an" ca acesta faţă de o „lună" şi „zi". •Miturile şi doctrinele despre ciclurile cosmice denotă nădejdea într-o regenerare totală a timpului: orice ciclu începe în chip absolut, pentru că orice trecut şi orice „istorie" au fost definitiv suprimate datorită unei reintegrări fulgurante în Haos. + Raportul dintre timpul sacru şi cel profan • Riturile şi miturile (privind periodicitatea timpului) relevă dorinţa omului de a suprima timpul profan şi de a trăi în timpul sacru. • Omul manifestă dorinţa şi speranţa de a regenera timpul în totalitatea lui, adică de a trăi „omeneşte" în eternitate, prin transfigurarea duratei în clipă eternă. •» Nostalgia eternităţii este simetrică nostalgiei paradisului (dorinţa de a trăi permanent în eternitate prin repetarea unor gesturi arhetipale au drept corespondent dorinţa de a ne afla permanent într-un spaţiu sacru). • Repetarea arhetipurilor trădează dorinţa paradoxală de a realiza o formă ideală (=arhetipul) în însăşi condiţia existenţei umane, dorinţa de a ne afla în durată, dar fără a-i purta povara, adică ireversibilitatea. • Această dorinţă nu denotă o atitudine „spiritualistă" (adică o devalorizare a existenţei terestre în favoarea unei spiritualităţi din afara lumii), ci exprimă faptul că omul aspiră la un paradis concret şi crede că dobândirea acestuia e realizabilă aici, pe pământ, şi acum, în momentul prezent. Miturile şi riturile arhaice despre un spaţiu şi timp sacru sunt amintiri nostalgice ale unui paradis terestru şi al unei eternităţi „experimentale", la care omul crede că are acces. Comentariu Mircea Eliade arată că timpul sacru este înţeles în diferitele creaţii spirituale ale omului nu numai ca timp divin, care aparţine divinităţii, ci şi, mai larg, ca timp arhetipal, ideal, populat fie de divinităţi, fie de personaje legendare, eroice, care s-au aflat la originea lumii umane sau a unora din activităţile şi dimensiunile ei. Mircea Eliade consideră că, prin credinţele ei religioase, prin miturile şi doctrinele despre un timp ciclic, omenirea aspiră la revenirea unui timp originar, -sacru şi la introducerea lui în timpul prezent. Viziunea asupra unui timp ciclic corespunde în linii mari orizontului temporal numit de Blaga „timpul cascadă". Totuşi Eliade apreciază că înţelegerea timpului ca timp ciclic nu depreciază prezentul în chip spiritualist, ci prezintă mai curând credinţa că în prezent poate fi realizat un timp paradisiac, sacru, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, ca ar putea exista un paradis concret aici si acum. Eternitatea diferă de timp pentru că existenţa sa este în întregime simultană, în timp ce existenţa timpului este succesiunea ; dar ea nu diferă de timp prin absenţa începutului si a sfârşitului.