referat drept norma juridica

April 3, 2018 | Author: Anonymous | Category: Documents
Report this link


Description

Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir Norma juridica Sghibartz Laurentiu Gr 16 Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia. Norma juridică este un element constitutiv al dreptului. Ea este o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului relaţiile interumane. Norma juridică este elementul constitutiv sau "celula de bază" a dreptului. Prin natura sa, norma juridică are următoarea structură sau următoarele trăsături: a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată. Dar cu tot conţinutul stabil şi peren, norma juridică cunoaşte o evoluţie, se poate schimba de la o epocă la alta într-o legătură organică cu procesul dezvoltării istorice a ţării respective. Datorită caracterului său general, norma juridică se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de norma juridică trebuie urmată şi respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se aplică. b) Norma juridică este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor persoane anume, ci îi vizează pe toţi oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fi de exemplu funcţionarii publici, chiriaşii, pensionarii etc. Normele constituţionale care privesc drepturile omului şi libertăţile fundamentale se adresează tuturor persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei ţări, atât autohtonilor cât şi străinilor sau apatrizilor. Există norme juridice care se adresează unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil. De pildă Codul familiei, Codul muncii sau normele care reglementează situaţia pensionarilor. Prin urmare există grade diferite de generalitate a normelor juridice. Un caracter general şi impersonal îl au de exemplu normele juridice care reglementează activitatea şi structura organelor statului şi prevăd anumite competenţe pentru preşedintele ţării, pentru parlament şi guvern, preşedinţii celor două camere sau pentru primul ministru. Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul sunt reglementate de Constituţie, ca instituţii, indiferent de alcătuirea lor nominală. c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe sau indicaţii, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un comandament impus de puterea publică, a cărui putere devine obligatorie, ele fiind prescriptive şi nu descriptive. Ele asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la "sein", adică de la ceea ce este, la "sollen", adică la ceea ce trebuie să fie. Fără caracterul general obligatoriu, norma juridică şi-ar pierde chiar sensul existenţei sale ca normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor sociale. "Modul indicativ nu există în drept – scrie prof. G. del Vecchio – şi când este folosit în coduri sau legi, el are în realitate un sens imperativ" Norma juridică şi dispoziţiile individuale. Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de normă juridică este necesar să facem distincţia între norma juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma juridică care are un caracter general şi impersonal, actul juridic concret se referă la conduita întro situaţie dată a unei anume persoane fizice sau juridice identificate sau nominalizate. Exemplul cel mai elocvent de act juridic concret îl constituie hotărârea judecătorească dată în soluţionarea unei cauze. De asemenea actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau actul prin care se acordă o autorizaţie de construcţie sunt tot acte concrete sau individuale. Actul juridic este obligatoriu şi garantat, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. Hotărârile guvernului, de exemplu, pot fi atât generale (stabilesc reguli cu caracter general), cât şi concrete (cum ar fi numirea cuiva într-o funcţie). Actele juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative. Actele juridice concrete se deosebesc calitativ de actele normative, dar sunt legate organic de acestea, deoarece prin ele se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor juridice. Actele juridice concrete sunt modalităţi de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire şi realizare a acestora în viaţa socială. În concluzie: norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului. Structura normei juridice. Norma juridică are o structură internă şi o structură externă. Structura internă este de fapt structura logico-juridică normei, iar structura externă este structura tehnico-juridică a normei. a) Structura internă sau logico-juridică este dată de cele trei elemente obligatorii prin care se organizează în mod logic o normă juridică. Aceste elemente sunt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia) care trebuie să arate în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea conduită precum şi consecinţele nerespectării acestei conduite (sancţiunea). Un exemplu concret va fi edificator pentru înţelegerea acestei componenţe trihotomice şi anume articolul 33 din Legea 50/1991 care prevede că: "Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi (ipoteza) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult 1 an de la data deţinerii actului de concesionare a terenului (dispoziţia). În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1, concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea)." Prin urmare: ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei. Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea este adusă la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat. Sancţiunile sunt: penale, administrative, disciplinare şi civile. Există şi alte clasificări, după alte criterii, ale sancţiunii, dar nu e cazul să le discutăm aici. De subliniat rămâne faptul că sancţiunea este o latură foarte importantă a normei juridice, ea fiind aceea care asigură în ultimă instanţă respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice. Sancţiunea ţine de domeniul general al constrângerii, dar ea nu trebuie identificată cu constrângerea statală. Aplicarea sancţiunilor reprezintă un act de putere de mare răspundere şi într-un stat de drept ea trebuie făcută de organele competente cu stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. b) Structura tehnico-juridică, spre deosebire de structura logică, se referă la forma exterioară de exprimare a normei juridice, la redactarea ei care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Aşadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative! Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit de importantă. În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ. Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sau cu faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Anunţarea intrării actului normativ în vigoare se face prin publicarea acestuia într-o publicaţie oficială, cum este în ţara noastră Monitorul Oficial. Dar actul normativ poate intra în vigoare şi din momentul adoptării lui, dacă organul emitent prevede expres acest lucru. Un principiu fundamental al acţiunii legilor şi al altor acte normative în timp este cel al neretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează pentru viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc, întrucât legea nu există. "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede Codul civil român în art. 1. În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce echivalează cu ieşirea lor din vigoare, menţionăm că legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ, scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare. Sunt cunoscute mai multe forme de abrogare, ca de ex.: abrogarea expresă, abrogarea tacită sau implicită etc., fără a intra însă în detalii privitoare la aceste aspecte ale aspectului temporal. Abrogarea este totdeauna opera organului emitent. Abrogarea nu se confundã cu urmãtoarele modalitãti de încetare a aplicãrii normelor: a) Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare. b) Căderea în desuetudine. Stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării unor acte normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada revoluţionară de trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele acte normative şi reglementări ale vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu mai corespund nevoilor realităţii. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului de stat emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează în principiu pe întreg teritoriul statului. Prin teritoriul statului se are în vedere conceptul general acceptat de teritoriu în ştiinţa juridică şi mai ales în dreptul internaţional. Codul penal român arată că prin "teritoriul României" sau prin "teritoriul ţării" se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice infracţiune comisă pe o navă ori aeronavă română. Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la persoane sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni, calitatea persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea legii care se aplică: română sau străină. Principiul teritorialităţii nu este însă unul absolut. Nevoia de a menţine şi dezvolta relaţii politice, economice şi social-culturale între state a creat cu timpul anumite excepţii de la acest principiu, pe care le numim excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează cu nimic principiul suveranităţii de stat şi sunt menite să asigure dezvoltarea multilaterală a relaţiilor internaţionale contemporane. Se impune însă condiţia ca aceste excepţii să se aplice cu respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ. Între excepţiile extrateritorialităţii găsim următoarele situaţii: a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor; b) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie; c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate; d) recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate. Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic şi a persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non-grata, lucru care atrage după sine rechemarea sa sau expulzarea. Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite, prestaţii, sau li se aplică jurisdicţia instanţelor judecătoreşti a ţării de origine în cauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc., iar regimul juridic este stabilit pe bază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional. Cetăţenii străini beneficiază de trei forme de regim: regimul special, regimul naţional şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. În România, cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (excepţie: drepturi politice şi drepturi civile), precum şi orice alte drepturi prevăzute prin lege sau prin acorduri internaţionale în care România este parte. Clasificări ale normelor juridice Pentru clasificarea normelor juridice sunt utilizate mai multe criterii,între care cele mai însemnate sunt: 1. Criteriul ramurii de drept În baza acestui citeriu se disting norme de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept constituţional, de drept comercial etc. Nu întotdeauna normele juridice cuprinse în acelaşi act normativ aparţin aceleiaşi ramuri de drept. Spre exemplu, vom întâlni norme de drept penal şi în legi civile, comerciale sau de drept al muncii, atunci când se prevăd o serie de fapte sancţionate ca infracţiuni. Normele juridice aparţinând unora dintre ramurile de drept pot avea o structură atipică. Este cazul normelor de drept penal care cuprind descrierea faptei care constituie infracţiune şi, în partea a doua, prevăd pedeapsa cu care o asemenea faptă se pedepseşte. Aceasta nu poate conduce însă la concluzia că normele de drept penal nu cuprind “dispoziţia” (ca element de structură), pentru că ea este subînţeleasă, constând în interdicţia săvârşirii faptelor descrise ca infracţiuni. .2. Criteriul forţei juridice a actului normativ Normele juridice pot fi cuprinse în legi, decrete, hotărâri guvernamentale, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale guvernului, alte acte normative, cum ar fi deciziile organelor administraţiei locale. Este utilă determinarea apartenenţei normei juridice la un anumit act normativ, în vederea aplicării principiului ierarhiei actelor normative, în virtutea cărora normele juridice cuprinse în acte normative cu o forţă juridică inferioară trebuie să fie conforme cu normele juridice cuprinse în actele normative de o forţă juridică superioară. 3. Criteriul structurii logice După cum am văzut, nu întotdeauna normele juridice cuprind toate cele trei elemente de structură. Din punctul de vedere al structurii logice, normele juridice pot fi complete, atunci când, expres sau subînţeles, cuprind ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea sau incomplete, atunci când se completează cu alte norme juridice cuprinse în acelaşi act normativ sau înaltul. BIBLIOGRAFIE: http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/CarmenLazar/Norma-juridica.html http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept http://www.svedu.ro/curs/tgd/c5.html


Comments

Copyright © 2021 UPDOCS Inc.