PUNCTUAŢIA

PUNCTUAŢIA Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului vorbirii. Punctuaţia stabileşte raporturile logice între cuvinte, grupuri sintactice şi propoziţii în scopul clarificării sensului comunicării. SEMNELE DE PUNCTUAŢIE            1. PUNCTUL 2. SEMNUL ÎNTREBĂRII 3. SEMNUL EXCLAMĂRII 4. VIRGULA 5.PUNCTUL ŞI VIRGULA 6. DOUĂ PUNCTE 7. SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE) 8.LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ 9. PARANTEZELE ROTUNDE ŞI DREPTE 10 PUNCTELE DE SUSPENSIE 11. CRATIMA 1. PUNCTUL (.) este semnul grafic care se notează la sfârşitul propoziţiei sau frazei cu înţeles de sine stătător şi marchează pauza în vorbire. Reguli de punctuaţie: *Punctul se notează: - după o propoziţie sau frază cu înţeles deplin: Ea învaţă o poezie. Ea învaţă o poezie pentru ca să participe la un concurs de recitări, ce va avea loc săptămâna viitoare la Bucureşti. - după un răspuns la o întrebare: - Cine-i acolo? -EU. - după paranteză, atunci când aceasta intervine la sfârşitul unei propoziţii sau fraze; - în interiorul parantezei, dacă propoziţia independentă sau fraza se află în întregime în paranteza respectivă. - după abrevieri: * abrevierea unor cuvinte: adv.(adverb), pron. (pronume), vb. (verb) * denumiri formate din prima literă a fiecărui cuvânt: O.N.U., U.N.E.S.C.O., A.S.E. * prescurtări ale unor cuvinte formate din prima silabă a cuvântului + consoana sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua: cap.(capitol); op.cit. (opera citată). Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe iniţiale majuscule, însă DOOM2 recomandă "scrierea fără puncte despărţitoare": SUA, UNESCO, CEC, ONU Atenţie! NU se notează niciodată punct: ■ după titlurile de cărţi, opere literare, muzicale: "O scrisoare pierdută", "Aida" ■ după formulele de adresare (în scrisori, cuvântări), când se pune virgulă sau semnul exclamării: Dragii mei, - Oameni buni! ■ după abrevierile formate din prima şi ultimele litere ale cuvântului: d-ta; d-voastră; d-tale ■ după abrevieri de genul: Tarom, Romarta ■ după simbolurile şi prescurtările din chimie, fizică şi matematică: O (oxigen), H (hidrogen), V (viteză) km, kg, triunghiul ABC ■ după punctele cardinale: N; S; E; V; 2. SEMNUL ÎNTREBĂRII (?) este folosit în scriere pentru a marca intonaţia ropoziţiilor sau frazelor interogative. Se pune semnul întrebării: ■ după cuvintele, grupurile de cuvinte, propoziţiile sau frazele care au ton interogativ şi care sunt întrebări directe. - Ai adus caietul? ■ după un pasaj interogativ în care se redau spusele cuiva în vorbire indirectă: O prinsese copiind şi nu ştia cum să procedeze. Să nege? Să-şi ceară iertare? La părinţi nu se putea duce cu nota unu. Ce să facă? ■ după o propoziţie interogativă retorică: Cine este mai frumoasă decât mine? ■ după o propoziţie interogativă incidenţă: Mi-ar plăcea un roman care - cum să spun? -care să conţină o poveste de dragoste. ■ după comunicarea interogativă şi exclamativă totodată se pune semnul întrebării însoţit de semnul exclamării: Nu ţi-am spus eu ?! ■ în locul unei atitudini care să marcheze mimica şi gesturile interlocutorului: - De ce ai stricat stiloul? -?... 3. SEMNUL EXCLAMĂRII (!) marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. *Semnul exclamării se notează: ■ după o propoziţie exclamativă, care poate fi completă sau eliptică de predicat: Ce frumos a răspuns el! Drogurile, mare nenorocire! ■ după interjecţiile şi vocativele care exprimă stări afective şi sunt considerate cuvinte (sintagme) independente: - Ah!; - Oh!; - Au!; Hei,hei!; Vai de mine!; ■ după propoziţii incidente: Iar a venit - las pe mine! - credea că l-am iertat. ■ uneori, după substantive la vocativ: Doamne! nu pot să cred ce se întâmplă! ■ în locul unei atitudini care să marcheze mimica şi gesturile interlocutorului: - Mi-am cumpărat o vilă. 4. VIRGULA (,) delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie, stabilind şi raporturile sintactice dintre ele. Virgula marchează grafic pauzele scurte din vorbire, precum şi intonaţia şi ritmul vorbirii. a) In propoziţie, se pune virgulă: ■ între părţi de propoziţie de acelaşi fel, atuncicând nu sunt legate prin şi copulativ ori prin sau: * subiectul multiplu, urmat sau nu de determinări: Caietele îngrijite, cărţile curate, creioanele bine ascuţite caracterizează un elev conştiincios. ;, * numele predicativ multiplu, urmat sau nu de determinări: Mihaela este înaltă, suplă, graţioasă în mişcări. *atribute de acelaşi fel: Şi-a cumpărat o maşină roşie, luxoasă, elegantă. - ' *complemente de acelaşi fel: Sunt pasionat de dans, muzică, excursii. ■între substantiv şi apoziţia explicativă, iar dacă după ea mai urmează şi altă parte de propoziţie, apoziţia se intercalează între virgule: L-am văzut pe Mihai, fratele tău. Minai, fratele tău, a plecat la film. ■ după o construcţie gerunzială sau participială, care este aşezată la începutul frazei: Văzând acestea, m-am supărat. Ajuns acolo, am vorbit cu directorul. ■ complementele circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat se marchează prin virgule, dacă subiectul se află în faţa predicatului: Povestea, în situaţia de faţă, pare reală. George, nemaiputându-se stăpâni, se repezi la ea. ■ în cazul schimbării de topică se intercalează între virgule un complement circumstanţial: Acesta e autorul pe care l-aţi citit, la insistenţele mele, acum câţiva ani? ■ se intercalează între virgule cuvinte sau construcţii incidente: Şi iată cum, mulţumită eforturilor voastre, aţi reuşit să învingeţi. ■ după adverbele de afirmaţie sau negaţie: Desigur, s-a înşelat. Nu, nu m-am înşelat. ■ după un substantiv în cazul vocativ: Grigore, vino repede. ■ după interjecţii: Ei, ce veste îmi aduci? ■ conjuncţia aşadar şi locuţiunea conjuncţională prin urmare, aşezate în interiorul propoziţiei se pun între virgule: Luni, aşadar, ne pregătim de plecare. Vom pleca, prin urmare, toţi în aceeaşi zi. Atenţie! NU se pune niciodată virgulă: * între părţi de propoziţie de acelaşi fel atunci când sunt legate prin şi copulativ ori prin sau: Elevii şi profesorii se înţeleg bine. Luni sau marţi vom pleca? ... * între subiect şi predicat: Elena învaţă, *complementele directe şi indirecte aşezate după predicat: El a cumpărat o carte interesantă. Am dat florile mamei mele. *conjuncţiile însă, deci şi adverbul totuşi, aşezate în interiorul unei propoziţii: Am câştigat premiul fără însă niciun sprijin. A plecat deci fără niciun anunţ prealabil. A venit totuşi destul de repede. b) în frază: ■ In situaţia raportului de coordonare între propoziţiile frazei. • propoziţiile juxtapuse se despart prin virgulă: A venit, /aplecat /şi nici n-am observat./ • se pune virgulă între coordonate de orice fel: Vreau/ să citesc, /să ascult muzică, /să mă relaxez. - completive directe; • între coordonate adversative: S-a întors acasă, dar nu l-am auzit. • între coordonate disjunctive, când încep amândouă cu ba, când, fie, ori, sau: Ba vine, / ba pleacă. Când nu vede, / când nu aude. Fie vrea,/ fie nu vrea, /tot va da examen. Ori ştie, / ori habar n-are despre ce e vorba? Sau se duce la film, /sau stă acasă. • se pune virgulă totdeauna înainte de o coordonată conclusivă: învaţă superficial, / aşa că nu va lua examenul./ • se pune virgulă înainte de conjuncţia şi atunci când este narativă: Şi-au mers, şi-au mers, şi-au mers, până au ajuns la o pădure de aramă. Atenţie! NU se despart niciodată prin virgulă: *coordonatele legate prin şi copulativ ori prin sau: George învaţă / şi scrie poezii. A chiulit /sau este într-adevăr bolnav? ■ In situaţia raportului de subordonare în frază: • propoziţia atributivă explicativă se desparte prin virgulă de cuvântul pe care-l determină: Locuia în altă cameră, /unde se aflau ogrămadă de cărţi. • propoziţiile completive directe şi indirecte se despart prin virgulă atunci când sunt aşezate înaintea regentei: Ce ştiu,/ nu vreau să ţin secret./ Cui e obişnuit cu cititul,/ nu i se pare greu acest roman./ • propoziţiile circumstanţiale de loc, de timp, de mod şi de scop se despart prin virgulă când sunt aşezate înaintea regentei: Unde mi-ai spus, /acolo mă duc./ - CL Când m-am întors, /caietul dispăruse./ - CT Fără să se tulbure câtuşi de puţin, / George şi-a văzut de drum./ -CM Ca să ajungem la timp, /mergem cu maşina./ - CS • propoziţia cauzală totdeauna se desparte prin virgulă de regenta ei: Fiindcă era ultima zi de şcoală, /am plecat mai devreme./ Am plecat mai devreme,/fiindcă era ultima zi de şcoală. / • subordonata concesivă se desparte totdeauna prin virgulă de regentă: Cu toate că era întuneric, /nu i-a fost frică./ Nu i-a fost frică, / deşi era întuneric.I • propoziţiile de orice fel, intercalate în propoziţia regentă, se despart prin virgule: În frunte mergeau, ca să conducă grupul, ghidul şi salvamontiştii. Atenţie! NU se despart niciodată prin virgulă: • propoziţiile subiective şi predicative nu se despart de regentă prin virgulă, indiferent de locul lor faţă de regentă: Ar râde /cine i-ar afla intenţiile. Ce simţea /era /că va face un gest necugetat. • atributiva neizolată nu se desparte niciodată de cuvântul pe care-l determină: El seamănă cu sora lui / care este brunetă. Am cumpărat cartea / pe care o căutam de atâta timp. • propoziţiile, completive de agent nu se despart prin virgulă de regenta lor: Aceste măsuri au fost luate / de cine este interesat pentru siguranţa statului. 5. PUNCTUL ŞI VIRGULA (;) este semnul de punctuaţie care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Punctul şi virgula desparte propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi relativ independente în cadrul unei fraze. Punctul şi virgula constituie mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea acestui semn de punctuaţie fiind dictată de preferinţa celui care scrie textul. * Punctul şi virgula apare uneori, în dialog, după adverbe de afirmaţie şi de negaţie sau după unele adverbe de mod: Nu; nu te las, pentru că te iubesc. Bine; să stea şi să tacă. 6. DOUĂ PUNCTE (:) anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie, o concluzie şi marchează totodată o pauză, în general mai mică decât cea indicată de punct. Ele se pun atât la sfârşitul unei fraze sau propoziţii, cât şi în interiorul acestora. * Două puncte se pun: a) înaintea unei vorbiri directe: Atunci Mihaela a spus: - Aş vrea să mergem la film. b) după verbul care anunţă reproducerea unor zgomote sau sunete: Deodată se auzi: cioc! cioc! c) înaintea citării unui text: Pe marginea unui manuscris, Eminescu a notat: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. " d) înaintea unei enumerări, în descrieri sau naraţiuni: Au venit de sărbători pe la noi toţi deodată: unchi, mătuşi, fraţi, surori, nepoţi. e) înaintea unei explicaţii sau a unei dezvoltări cu privire la un obiect sau la un fenomen: Ca să plece la munte, de un singur lucru trebuia să se convingă: dacă va ninge, dacă va ploua sau dacă va sufla vântul. f) înaintea unei propoziţii care exprimă o concluzie sau o consecinţă: Uşa casei era deschisă: intră pe ea. g) în construcţiile în care verbul nu este exprimat şi ţin locul acestuia: Inima ta: un înger. 7.SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE) - (" ") sunt semne grafice care se folosesc atunci când se reproduce întocmai un text spus sau scris de cineva. Semnele citării se pun la începutul şi sfârşitul unei citări. Ghilimelele se pun: • pentru a ilustra vorbirea directă: A doua zi l-am găsit bolnav şi abia a putut să zică: "Am temperatură foarte mare." • înaintea şi după reproducerea unui text: Pe marginea unui manuscris, Eminescu a notat: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar." • titlurile operelor literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi ale publicaţiilor: "Baltagul " de Mihail Sadoveanu; "Dacia literară" 8. LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ (-) are două funcţiuni cu totul diferite: *linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o convorbire: - Ce mai faci? - Bine, mulţumesc. *linia de pauză marchează, ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii sau fraze. Linia de pauză se foloseşte în interiorul propoziţiei sau al frazei: • pentru a delimita cuvintele şi construcţiile intercalate sau apoziţiile explicative: Cât a ţinut examenul - vreo trei ore - am avut emoţii cumplite. • pentru a marca intervenţia autorului în cursul vorbirii directe sau la-sfârşitul ei se pun fie virgule, fie linia de pauză: Hotărât - îmi zisei eu - că va trebui sa plec imediat. • după directă - Biata - Unde semnul întrebării sau al exclamării, când acestea se pun după un pasaj în vorbire şi sunt urmate de intervenţia autorului: de tine! - strigă disperat George. pleci? - întrebă iritat George. 9. PARANTEZELE ROTUNDE ( ) sau DREPTE [ ] - arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. a) Parantezele rotunde cuprind o explicaţie, o precizare ori un amănunt, care îmbogăţesc înţelesul propoziţiei sau al frazei, având aceeaşi funcţiune ca linia de pauză sau virgula, când acestea cuprind comunicări care explică sau întregesc sensul. *Parantezele închid fie un cuvânt, fie o propoziţie sau o frază: • explică un alt cuvânt sau sensul unei propoziţii Domnul Trandafir a fost un învăţător (dascăl) iubit de elevi. Lui Mihai toţi îi spun Pescarul. (Numele este o poreclă pentru că pasiunea lui este pescuitul). • exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse înainte Elena (ce fată!) este foarte frumoasă. • în piesele de teatru se dau între paranteze indicaţiile scenice Ipingescu (către Spiridon, bătând uşor din picior): Urgent! b) Parantezele drepte se folosesc cu scopul de a închide un adaos făcut de noi într-un text citat. Ele ajută la separarea spuselor noastre de ale altuia, ori de câte ori este nevoie să intervenim cu o lămurire: [Oltul] va continua să crească şi printre brazi, fără ca în acest timp totuşi vreun afluent să i se ivească pe maluri. - Geo Bogza - "Cartea Oltului" 10. PUNCTELE DE SUSPENSIE (...) arată o pauză mare în cursul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Comunicarea care este aşezată înaintea punctelor de suspensie are o intonaţie descendentă atunci când pauza este neintenţionată şi o intonaţie ascendentă atunci când pauza este intenţionată. *Principala funcţie a punctelor de suspensie este aceea de a arăta o întrerupere a vorbirii, care poate avea loc în orice parte a propoziţiei sau frazei: Într-o zi ... zăresc un străin cu o haină jerpelită şi cu picioarele goale. *Punctele de suspensie se notează: • între propoziţii coordonate: Se uită fata ... clipeşte din ochi ... îşi duce mâna la frunte ... zâmbeşte ... • despart cuvintele sau propoziţiile explicative de restul frazei: Câteodată ... prea rar ... am poftă de învăţat. • când măreşte efectul urmărit de vorbitor: . Plec ... în excursie ... la ... Paris! • când marchează vorbirea incoerentă: Ce este gramatica română, este ... ce este, este ... este ... arată ... nu arată ... • în cadrul citatelor, punctele de suspensie marchează lipsa unor propoziţii sau a unor fraze: Pe-un picior (...) / Pe-o gură (...) -"Mioriţa" • după titluri de poezii, atunci când acestea reiau primul vers sau o parte din el: "Peste vârfuri ...", "O, mamă ..." -M.Eminescu • atunci când exprimă atitudini, stări, ilustrând mirarea, surprinderea faţă de cele auzite, fiind însoţite uneori de semnul întrebării sau al exclamării: - M-am întâlnit cu George la Paris!... - !! ... • pot ţine locul unui predicat, atunci când acesta lipseşte: Ei, copile, de pe unde? ... Ce ... interese? 11. CRATIMA (LINIUŢA DE UNIRE sau DE DESPĂRŢIRE) - este un semn de punctuaţie care se foloseşte: a) în repetiţii, când cuvântul repetat formează o unitate: Gânduri - gânduri treceau prin mintea lui. La început nu vedea nimic, dar încet - încet a reuşit să-şi dea seama. b) în interiorul unor expresii formate din două substantive, un substantiv şi un adverb, din două adverbe sau din două interjecţii: calea-valea; ici-colo; nitam-nisam; talmeş-balmeş; târâş-grăpiş; trosc-pleosc. c) Intre două numerale, pentru a arăta că indicaţia numerică e aproximativă: doi - trei; douăzeci - treizeci; d) Intre cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp: iunie - iulie; Bucureşti - Ploieşti; între orele 14-16. SEMNELE ORTOGRAFICE Semnele ortografice sunt înrudite cu semnele de punctuaţie, uneori acestea fiind folosite şi ca semne ortografice. Punctul, de exemplu, se foloseşte la abrevieri. Semnele ortografice propriu-zise sunt: a) cratima b) apostroful a) CRATIMA marchează: • rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte: * dacă lipsesc sunete: c-am plecat (că am plecat); m-a văzut (mă a văzut) * se-nţelege (se înţelege); într-o zi (întru o zi) * dacă nu lipsesc sunete: dă-ne (ne dă) strigă-mă (mă strigă) • scrierea unor cuvinte compuse, comune sau proprii: câine-lup; redactor-şef; floarea-soarelui; Popeşti-Leordeni; Vinţu-de-Sus; • despărţirea cuvintelor în silabe: ma-să; ba-la-dă; car-te; oa-meni; • cantitatea, fiind pusă între două numerale: doua-trei; cinci-şase; o sută-două; Sinereza (fuziunea a două vocale într-un diftong ascendent, prin transformarea primei vocale în semivocală) poate fi obligatorie [de-a dreptul -[dea]; le-a dat - [lea]; mi-a spus [mia]; mi-o dă - [mio] sau facultativă, în funcţie de rostirea în tempo rapid (de-abia) ori în tempo lent (de abia). Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau când este vorba de cuvinte compuse - cu cratimă sau "legat": într-una prep.+num., dar întruna adv.; l-a pr.+vb.aux., dar la prep.; ne-am pr.+vb.aux., dar neam s.n.; s-a pr.+vb.aux., dar sa pr., adj.pr.; v-a pr.+vb.aux., dar va vb.aux. Afereza (suprimarea vocalei iniţiale ori a unui grup de sunete de la începutul cuvântului) lui î- de la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi) se motivează prin ritmul rapid al rostirii, iar cuvintele compuse cu prefixul sudat redau rostirea în ritm lent (neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi). • Cratima serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru) şi uneşte elementele unor cuvinte compuse: mai-mult-ca-perfect. La scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru ministru. • DOOM2 recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile chiar ,neadaptate sub alte aspecte - terminate în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri; trendul, trenduri. b. APOSTROFUL marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete: Las'pe mine. Un'te duci? Da'cine eşti? Dom'le, ce vrei? Am fost pân'în sat. Distincţia semne ortografice - semne de punctuaţie este într-o anumită măsură artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include şi punctuaţia, ci şi deoarece cratima este un semn numai preponderent ortografic, bara oblică, blancul, linia de pauză şi punctul sunt mai ales semne de punctuaţie, iar virgula, deşi semn de punctuaţie, priveşte într-o anumită măsură şi ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite şi în alte domenii, ca senine grafice cu diverse valori convenţionale. DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE ŞI LA CAPĂT DE RÂND • Despărţirea după pronunţare a fost numită şi silabaţie fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărţirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabaţia este o problemă lingvistică. • Despărţirea după structură a fost numită şi silabaţie morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabaţia (care priveşte fonetica, nu (morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte. Normele actuale prevăd despărţirea cuvintelor în silabe după pronunţare. Este acceptată şi despărţirea după structură, însă cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1. Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărţirea după structură, care are mai mult caracter cult. Se pot despărţi şi după structură: - cuvintele compuse: i-na-bil/ in-a-bil; des-pre/ de-spre; arterios-clerozâ/ arlerioscleroză; al-tundeva/ alt-undeva; drep-tunghi/ drept-unghi; por-tavion/ por-avion; Pronosport/ Prono-sport; Romar-ta/ Rom-arta: - derivate cu prefixe: anor-ganic/ an-organic; de-zechilibru/ dez-echilibru; ine-gal/ inegal; nes-prijinit/ ne-sprijinit; nes-tabil/ ne-stabil; nes-trămulat/ ne-strămutat; proscenium/ pro-scenium; su-blinia/sub-linia. Normele actuale nu mai admit despărţirile după structură, dacă secvenţele nu sunt silabe (ca: într-ajutorare, nevr-algic) sau ar contraveni pronunţării, ca în apendic-ectomie (apendicectomie), laring-ectomie (laringectomie). Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (abstract, subiect) sau evitarea despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: a-broga; o-biect. Despărţirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parţial, de regulile despărţirii în silabe [...]. Limita dintre secvenţe se marchează prin cratimă, care se scrie numai după secvenţa de la sfârşitul primului rând. Sunt posibile două modalităţi de despărţire la capăt de rând: pe baza pronunţării şi pe baza structurii morfologice a cuvintelor - modalităţi pe care le vom numi în continuare despărţire după pronunţare şi, respectiv, după structură. (Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă. Excepţie fac grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-/un, într-/însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea împărţirii. • Nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor: - abrevierile scrise legat (UNESCO, SIDA) sau despărţite prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c.) ori prin cratimă (lt.-maj., N-V); - numele proprii de persoane: Popescu, Abil el-Kader nu: Po-pescu / Popes-cu; Abd el-ZKader); - numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere: V-lea, 5-« (nu: V-/lea, 5-/a); • Se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se treacă împreună pe rândul următor: - prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie: Ion Popescu, I. Popescu (nu: Ion/ Popescu, I./Popesecu), - notaţiile care includ abrevieri: 10 km, art.3 (nr. 10/km, art./3). Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a , abrevierilor pentru nume generice şi a numelor j proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman/ S.A.; SC Sevemav / SA., dar şi F.C. / Argeş, RA / "Monitorul Oficial", SC/ Sevemav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc). Atenţie! Nu se despart în silabe substantivele proprii sau acele substantive ale căror silabe sunt cacofonice: Şte-fan; Mi-hai; Car-men; Plo-ieşti; Vas-lui; cur-be; cur-ri-cu-lum; caca-o etc. COMPUNEREA este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în unirea ori alăturarea a două sau mai multe cuvinte de acelaşi fel sau diferite din punct de vedere morfologic pentru a forma o unitate lexicală nouă. Compunerea se poate realiza prin: - contopire (unire sau sudare) - alăturare - elemente de compunere - abreviere 1. Compunerea prin contopire se realizează între cuvinte întregi (existente şi independent în limbă), care se scriu împreună şi se comportă ca un singur cuvânt: * botgros (bot + gros), dreptunghi (drept+unghi), scurtcircuit (scurt + circuit), Câmpulung (câmpul + lung); Delavrancea (de la + Vrancea) etc. * dacoromân (daco + român), binevoitor (bine + voitor), atoateştiutor (a + toate + ştiutor) etc. * oarecare (oare + care), altcineva (alt + cineva) etc. * altfel (alt + fel), deodată (de + odată), rareori (rare + ori), oriunde (ori + unde) etc. * despre (de + spre), înspre (în + spre) etc. * aşadar (aşa + dar), deoarece (de + oare + ce), încât (în + cât) etc. Atenţie! •Substantivele compuse îşi schimbă forma în flexiune. De obicei, flexionează ultima parte componentă: N-Ac.: bunăvoinţă G-D: bunăvoinţei • Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvinte compuse care au ca ultim element un cuvânt invariabil: N-Ac: cineva——► G-D: cuiva N-Ac: câteva——► G-D: câtorva 2. Compunerea prin alăturare se realizează tot între cuvinte întregi, existente şi independent în limbă, dar acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate: inginer-şef, floare-de-colţ, dis-de-dimineaţă, gura-cască, pierde-vară, procesverbal, Albă-ca-Zăpada, galben-auriu, tic-tac!, trosc-pleosc!,Băile Herculane, Delta Dunării, Gara de Nord, cincizeci şi doi, de pe, ca să, ci şi etc. Atenţie! • La părţile de vorbire cu forme flexionare se articulează numai prima parte componentă şi îşi schimbă forma numai primul termen sau ambii termeni: câine-lup - câinele-lup câinelui-lup; Delta Dunării - Deltei Dunării; Marea Neagră - Mării Negre etc • Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvintele compuse prin alăturare care au ca prim element component un adverb: nou-născut - nou-născutul - nou-născutuîui etc. 3. Compunerea cu elemente de compunere se realizează între cuvinte întregi, independente în limbă şi elemente de compunere care nu există independent în limbă: aero-; auto-; bi-; di-; bîo-; geo-; hemo-; hidro-; macro-; micro-; mono; mulţi-; omo-; orto-; poli-; pseudo-; tele-; etc. Aceste cuvinte se scriu împreună şi îşi schimbă forma în flexiune numai cuvântul independent: aeronavă - aeronava - aeronavei - aeronavele -aeronavelor 4. Compunerea prin abreviere (prescurtarea unor cuvinte întregi) se realizează prin: • reuniunea unor fragmente de cuvânt: Centrofarm; Centrocoop; • alăturarea literelor iniţiale: O.N.U., S.N.C.F.R. • reunirea unor fragmente de cuvânt şi a unor litere iniţiale: TAROM Pot fi compuse următoarele părţi de vorbire: • substantivele: bunăstare, gură-spartă, Ştefan cel Mare etc; • adjectivele: binecunoscut, galben-arămiu etc; • pronumele: altcineva, ceea ce, niciunul etc; • numeralele: unsprezece; nouăzeci şi nouă, câte doi, de două ori etc; • verbele: a binevoi, a binecuvânta etc; • adverbele: devreme, dis-de-dimineaţă etc; • prepoziţiile: dinspre, de Ia , de pe etc; • conjuncţiile: deoarece, ca să, ci şi etc; • interjecţiile: hodoronc-tronc! tic-tac! etc. MIJLOACE EXTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI Împrumuturile de cuvinte s-au realizat şi se realizează tn permanenţă. Ele sunt determinate de vecinătatea geografică a unor popoare, amestecul de populaţii, relaţiile economice, politice şi culturale dintre popoare. Împrumuturile sunt de două feluri: a)împrumuturile mai vechi au următoarele origini: ■ slavă: apostol, buche, coajă, cneaz, drag, plug, strana etc.; unele dintre aceste cuvinte au devenit arhaisme; ■ maghiară: belşug, beteag, beteşug, chin, chip, gingaş, hotar, lacăt, meşteşug, oraş, pildă, răvaş, viclean etc; ■ turcească: balama, basma, baclava, cafea, caşcaval, chiftea, dulap, duşumea, halva, iaurt, mohair, pătlăgea, pilaf, şandrama etc; ■ grecească: agonisi, arvună, cort, folos, mătase, omidă, prisos, stol, traistă, urgie, aerisi, chivernisi, fandosi, lefter, molipsi, politicos, sindrofie, taifas etc; b) împrumuturile neologice au şi ele diferite origini: ■ latină (din latina savantă): abroga, acvilă, cerebel, adnota, dormita, insulă, literă, pictor, rege, tezaur etc; ■ italiană: acont, bariton, basorelief campion, febră, spaghete, pizza, reumatism, sorginte, stindard, teracotă etc; ■ franceză: antet, automobil, bacalaureat, certificat, coşmar, faleză, fular, pension etc; ■ rusească: combinat, exponat, instructaj, procuratură, transfocator etc; ■ engleză: aut, handicap, marketing, show, stres, weekend, western, break, business, cheeseburger, steward, stewardesă etc. COMPONENTELE VOCABULARULUI I. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL) cuprinde aproximativ 1.500 de cuvinte cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii de limbă română şi este format din: a) cuvinte foarte vechi (moştenite sau împrumutate din alte limbi); b) cuvinte folosite frecvent în vorbire; c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice); d) cuvinte care intră în componenţa unor locuţiuni sau expresii specifice limbii române. Cuvintele care compun vocabularul fundamental al limbii române denumesc: - părţi ale corpului omenesc: cap, ochi, gură, picior,braţ etc; - alimente: apă, lapte, pâine, brânză, carne etc; - obiecte de strictă necesitate şi acţiuni frecvente:casă, masă, a mânca, a merge, a face, a respira, a sta, a locui etc. - păsări şi animale (în special domestice): pui, găină,câine, pisică, porc, vacă, oaie, cal etc; - arbori şi fructe: castan, plop, stejar, măr, păr -pere,nuc - nucă, cais - caisă etc; - grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic etc; - zilele săptămânii: luni, joi, duminică etc; - momente ale zilei, anotimpuri, luni: dimineaţa,iarna, iunie etc; - culori folosite des: alb, negru, roşu, verde etc; - conjuncţii, prepoziţii, numerale: dar, şi, peste, trei,mie etc. II. MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor) şi este compusă din: - arhaisme; - regionalisme; - elemente de jargon şi de argou; - neologisme; - termeni tehnici şi ştiinţifici. 1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale şi construcţii sintactice care au dispărut din limba comună şi sunt de mai multe feluri: • arhaisme lexicale - cuvinte vechi, ieşite din uz fie din cauză că obiectul sau profesia nu mai există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, caimacam, paharnic, logofăt, bejanie, opaiţ, colibă etc. • arhaisme fonetice - cuvinte cu forme vechi de pronunţare, ieşite din uzul actual: pre, a îmbla, mezul etc; • arhaisme gramaticale - forme gramaticale vechi şi structuri sintactice învechite: * morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.; * sintactice: Gazeta de Transilvania; 2. Regionalismele sunt cuvintele şi formele de limbă specifice vorbirii dintr-o anumită regiune: barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb); • regionalisme fonetice - forme cu circulaţie restrânsă a unor cuvinte de uz general: bărbat (bărbat), deşte (degete), gios (jos), frace (frate) etc; 3. Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de anumite persoane cu intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă superioritate culturală: bonjour, madam', O.K., week-end, look. Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor. 4. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan (poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mişto (frumos sau batjocură), naşpa (urat) etc. 5. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi: • limba latină savantă: colocviu, biblic, literă, fabulă, pictură etc; • din limba franceză: monument, poezie, recamier etc; • din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc; • din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc; • din limba engleză: star, derbi, penalii etc Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur - seism; amănunt - detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces; prăpastie - abis etc 6. Limbajul tehnic cuprinde cuvinte şi expresii specifice unui domeniu al tehnicii: bielă, bară de direcţie, cheie franceză; 7. Limbajul ştiinţific cuprinde cuvinte şi expresii folosite în diferite domenii ale ştiinţei: bisturiu, catgut, adjectiv, fotosinteză, electron, polinom etc. SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE sau CONVERSIUNEA este un mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. 1. Substantivul îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) adverb: Toamna aceasta a fost ploioasă. - substantiv Toamna se coc fructele. - adverb b) adjectiv: "Zoe, fii bărbată!" 2. Adjectivul îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) substantiv - prin articulare cu articol hotărât, nehotărât sau demonstrativ: Frumosuldin natură este impresionant. - substantiv El este un binevoitor. - substantiv Cel harnic învaţă zilnic. - substantiv b) adverb - când determină un verb (nu un verb copulativ personal): El scrie frumos. - adverb Este frumos să-i ajuţi pe ceilalţi. - adverb 3. Pronumele personal îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) substantiv - pronumele personal de persoana I, singular, în nominativ poate deveni substantiv prin articulare cu articol hotărât: Fiecare îşi are eul său. – substantiv b) pronume reflexive - pronumele personal de persoanele I şi a Ii-a, singular şi plural la dativ şi acuzativ, forme neaccentuate: Ea mă ceartă. - pronume personal Eu mă duc. - pronume reflexiv 4. Unele pronume nehotărâte, negative sau reflexive pot deveni prin articulare substantive: Este la mijloc un ceva. El a ajuns un nimic, (un nimeni) Şi-a zis în sinea lui. 5. Pronumele posesive, demonstrative, nehotărâte, interogative, relative, negative şi de întărire îşi schimbă valoarea morfologică în adjective pronominale: Cărţile mele sunt acolo. - adj.pron.posesiv Poeziile acestea sunt interesante. - adj.pron. demonstrativ Fiecare copil învaţă zilnic. - adj.pron. nehotărât Ce, poezie reciţi? - adj.pron.interogativ Spune-mi / ce poezie reciţi. - adj.pron.relativ Niciun elev nu lipseşte astăzi. - adj. pron. negativ El însuşi a scris această poezie. - adj. pron. de întărire 6. Numeralul îşi poate schimba valoarea morfologică în substantiv, prin articulare: Am luat un zece la istorie. Treiul n-a fost trecut în catalog. 7. Verbul îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) substantiv Mersul pe jos este sănătos. b) adjectiv - din participiu şi gerunziu acordat; Poezia recitată era foarte lungă. Se vedeau coşurile fumegânde. c) adverb - din participiu; Vorbeşte răstit. 8. Adverbul poate deveni: a) substantiv - prin articulare sau alăturarea unui adjectiv Binele făcut aduce alt bine. b) prepoziţie cu regim de genitiv El priveşte înainte. - adverb Am sosit la şcoală înaintea colegilor mei. - prepoziţie c) adjectiv Tata era un bărbat bine. 9. Unele interjecţii pot deveni substantive: Are un of. I-am ascultat oful. Compunere Este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului „prin care două sau mai multe cuvinte (de obicei în calitate de unităţi lexicale distincte) se unesc şi dau naştere unui cuvânt nou" (Theodor Hristea, Sinteze de limba română, ed. cit., p. 95). Compunerea se realizează prin: 1. alăturare (parataxă): de la, Radu Ionescu; 2. contopire: cumsecade, despre; 3. abreviere: - iniţiale: C.F.R.;C.E.C. - iniţiale şi cuvinte: F.C. Corvinul ASIROM, ROMPRES MODAROM TAROM Atenţie la scrierea cuvintelor compuse! • Se scriu într-un cuvânt: - cuvinte compuse dintr-un substantiv precedat de un adjectiv propriu-zis sau de un numeral: bunăstare, bunăvoinţă, dreptunghi, lungmetraj, scurtcircuit; - cuvinte compuse din substantiv + prepoziţie untdelemn; - cuvinte compuse din prepoziţie + substantiv sau verb la supin: demâncare, fărădelege, deînmulţit; - adjective formate din cuvinte întregi existente şi independente în limbă: binecuvântat, clarvăzător, binefăcător, atotştiutor; - numerale compuse: unsprezece, douăzeci, tustrei, câteşpatru, dintâi; - verbe compuse cu adverbul bine şi verbe în componenţa cărora intră elemente de compunere care nu există şi independent în limbă: a binecuvânta, a binevoi; - verbe la modurile participiu şi gerunziu forma negativă, cu mai: nemaivăzut, nemaiauzit, nemaivăzănd, nemaiauzind; -adverbe de tipul: deasupra, deplin, desigur, dinăuntru, deseori, degrabă, oricând, nicicând, niciunde; - prepoziţii compuse: dinspre, despre; - conjuncţii compuse: aşadar, întrucât, precum, vasăzică; - unele interjecţii: iacătă. Se scriu cu cratimă: -substantive compuse din două substantive cu formă de nominativ-acuzativ, primul termen schimbându-şi forma: câine-lup (câini-lup);redactor-şef (redactorului-şef); Atenţie! În cazul altor compuse se modifică al doilea termen: nord-vest (nord-vestul). - substantive compuse dintr-un substantiv precedat/urmat de un adjectiv: bună-credinţă, rea-voinţă, argint-viu. Atenţie! La asemenea tip de compuse, se modifică primul termen: buna-credinţă, reauavoinţa, argintului-viu. - substantive de tipul: prim-ministru (prim-ministrului); - substantive compuse dintr-un substantiv şi un substantiv cu formă de genitiv: floareasoarelui (florii-soarelui); - nume geografice ori teritorial-administrative: Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, LeheniGară; - anumite nume de familie sau nume de persoane compuse: Ana- Maria, Ionescu-Tismana etc; - nume de personaje istorice şi literare: Ali-Baba, Aleodor-împărat, Baba-Cloanţa, PăunaşulCodrilor, Zăna-Zorilor; - adjective de genul: albastru-azuriu, instructiv-educativ, literar-tnuzi cal, austro-ungar, nord-american, sud-american, aşa-zis, drepu credincios, liber-cugetător, nou-născut, propriu-zis; - adverbe: astă-vară, astă-noapte. CUVÂNTUL SENSUL CUVINTELOR ÎN CONTEXT Unitatea de bază a vocabularului este cuvântul care are: - o formă - totalitatea sunetelor sau literelor din care este alcătuit; - unul sau mai multe sensuri. Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un context anumit acesta are o singură semnificaţie. CLASIFICAREA CUVINTELOR I. După numărul de sensuri, cuvintele sunt: • monosemantice - cuvinte care au un singur înţeles: natriu, antibiotic, infarct, neuron; • polisemantice - cuvinte cu două sau mai multe sensuri: a ieşi: a răsări: A ieşit un ghiocel. a se imprima: Am scris apăsat şi mi-a ieşit şi pe partea cealaltă. a se desfăşura: Spectacolul a ieşit bine. a realiza: Irinei i-a ieşit o compunere frumoasă. a scăpa: Mi-a ieşit un pantof din picior. a părăsi: El a ieşit din casă. apleca: Măria a ieşit în oraş. masă obiect de mobilă: Mi-am cumpărat o masă ovală. mâncare: Am luat masa în oraş. ospăţ, petrecere: De ziua lui a dat o masă mare. cap: parte a corpului: Şi-a pus o căciulă pe cap. extremitate: Cerşeşte la capul podului. minte, inteligenţă: Cine n-are cap, vai de picioare. conducător: Tudor Vladimirescu a fost capul revoluţiei din 1821. baie camera de baie: Ea a făcut curăţenie în baie. cada: Apa din baie e fierbinte. îmbăiere, spălare: Copiii fac baie în lac. II. După legătura dintre sensul lor şi noţiunile pe care le denumesc, cuvintele pot avea: *sens: 1. propriu: a) de bază b) secundar 2. figurat 1. Sensul propriu: a) Sensul propriu de bază este înţelesul obişnuit al unui cuvânt: El şi-a rupt un picior, (parte a corpului omenesc) Irina a băgat o bomboană în gură. (cavitate bucală) b) Sensul propriu secundar rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de context: Maşina s-a lovit de piciorul podului. El a căzut într-o gură de canal. 2. Sensul figurat este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit pentru a forma o imagine artistică: "Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai" Sensul cuvintelor în context. Sensul denotativ şi sensul conotativ I. Sens denotativ definiţie: Sens fundamental al cuvintelor, relativ stabil, pentru toţi vorbitorii. Sensul denotativ reuneşte elementele semantice non-subiective, identificabile în afară de context. Denotaţia reprezintă clasa tuturor referenţilor posibili (masa: „obiect cu patru picioare, cu o suprafaţă plană, cu o anumită destinaţie"). II. Sens conotativ Reprezintă sensurile secundare şi figurate ale semnificatului unui cuvânt. Toate tipurile de conotaţii au în comun faptul că se delimitează de denotaţie şi depind de context. Câteva tipuri de conotaţii: 1) sensuri reprezentând diferite atribute, cărora li se acordă o importantă mai mare. Faţă de denotaţia cuvântului leu „animal de un anumit tip, cu anumite caracteristici", se detaşează atributul „caracteristici excepţionale" („curaj, nobleţe, putere"): „Ion se luptă ca un leu" 2) sensuri asociate emotiv sau afectiv denotaţiei: „doliu" pentru culoarea neagră; „tinereţe, putere" pentru culoarea verde. 3) sensuri secundare fixate în contexte lingvistice: „ora mesei" sau „am luat masa în oraş", (pentru că pe masă se mănâncă, se ajunge la sensul „mâncare"). 4) valori afective, condiţionate social: bou „prost"; nevăzător „orb"; 5) valori evaluative asociate unor cuvinte, indicate de dicţionar: livresc -> pentru a sucomba; peiorativ -> pentru a crăpa; 6) unele dintre cele mai frecvente conotaţii sunt sensurile figurate, la care se ajunge prin metaforă (murmură apa) sau prin metonimie (bea un pahar). ARGUMENTAREA. CONSTRUCŢIA DISCURSULUI ARGUMENTATIV Modalitate de a prezenta şi susţine un punct de vedere asupra unei anumite probleme şi, in egala măsură, de a convinge cititorul / interlocutorul de valabilitatea perspectivei propuse. Argumentarea cuprinde: - o ipoteză, un punct de vedere formulat asupra unor aspecte ale operei literare sau asupra realităţii; - argumentarea propriu-zisă, care ocupă cea mai întinsă parte a unui text argumentativ. Pentru a convinge, autorul argumentării trebuie să facă apel la argumente convingătoare. În demersul argumentativ se inserează citate din lucrări de autoritate, se fac referiri la idei ale unor personalităţi, se oferă exemple familiare interlocutorului / cititorului. Nu este exclusă (nici) argumentarea pe cale emoţională, în acest caz apelându-se la situaţii la care cititorul nu poate rămâne indiferent. - concluzia sau partea finală a argumentării, care subliniază dacă punctul de vedere constituind ipoteza se susţine sau se infirmă. În redactarea unui text argumentativ trebuie să se aibă în vedere formularea tu multă claritate a argumentelor, ţinându-se cont de prezentarea gradată a acestora, cele mai convingătoare argumente fiind rezervate finalului, pentru ca demersul să-şi asigure scopul. Ierarhizarea argumentelor poate fi marcată prin cuvinte ca: „în primul rând", „în al doilea rând" etc. Se recomandă utilizarea unor cuvinte prin care se face apel la experienţa culturală / de viaţă a interlocutorului, implicându-1 în demers: „După cum cunoaşteţi...", „Nu vă puteţi îndoi de faptul ca...", „Este cunoscut de toată lumea faptul... "etc. Argumentele pot fi grupate în jurul unei idei sau teme, grupare subliniată prin in ceea ce priveşte", „referitor la" etc. Argumentarea nu trebuie să excludă creativitatea, autorul bazându-se pe un „scenariu" ce ţine seama de pregătirea receptorului şi de menţinerea atenţiei acestuia. Legătura dintre segmentele discursului se realizează prin conectori constituind mijloace de realizare a coeziunii textului. Aşadar, într-un text argumentativ, este absolut necesară prezenţa unor cuvinte ca: „deci", "or", „totuşi", „dimpotrivă", „de altfel", „de altminteri", „pe de altă parte" etc. Scrierea cu literă mica/literă mare a unor cuvinte • Funcţii şi calităţi (oricât de importante) se scriu cu literă mică: avocat, cancelar, deputat, domn/domnitor, general, han, ministru, paşă, prefect, premier, preşedinte, primar, prim-ministru, principe, rege, secretar de stat, senator, sultan, şah, voievod, vodă. • In propoziţie, elementele iniţiale (cei de-)al, (cea de-)a din numărul de ordine al unor manifestări 'periodice se scriu cu literă mică: Participanţii la cel dc-alX-lea Congres.... • Se pot scrie, ocazional, cu literă mică. unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, \pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe unele publicaţii ale editurii în cauză). • Se scriu cu literă mică substantivele care denumesc popoare, zilele săptămânii, lunile anului şi disciplinele de învăţământ. • Când un citat între ghilimele este precedat de două puncte, el începe cu literă mare, iar când nu. urmează după două puncte, fiind inclus în cadrul enunţului, citatul începe cu literă mică. • Toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe se scriu cu literă mare: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Cuvioşia Ta/Sa/Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa. • Se scrie cu literă mare numai primul element din numele proprii compuse sau numele unic care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de Limba română,Comisia de cultivare a Limbii a Academiei Române, Compartimentul / Sectorul de Limbi Romanice, Consiliul Ştiinţific, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate. Scrierea derivatelor cu prefixe şi sufixe • Se scriu, de regulă, într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu prefixe: antemeridian,antipersonal, a circumscrie, a dezvinovăţi,ş interregional, a juxtapune, neeuclidian, nonviolenţă,a preaderare, a răsciti. • Se scriu cu cratimă între prefix şi cuvântul de bază anumite derivate cu prefixe (acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente), astfel: - derivatele cu prefixul ex- "fost": ex-prim-minislru, ex-preşedinte; - prefixul unui nume propriu: anti-Maiorescu, pro-Ionescu, pro-NATO. Scrierea cuvintelor compuse Nu există reguli cu valabilitate generală, de aeea în cele de maj jos prezentăm o descriere a practicii ortografice privind principalele tipuri de cuvinte compuse. • Se scriu într-un cuvânt adjectivele compuse din cuvinte care există şi independent: atoateştiutor, atotputernic, binecuvântat, binemeritat, binefăcător, binevoitor, clarvăzător, preafericit, cuminte, Ibinefăcător, binevoitor, răufăcător, răuvoitor, cumsecade, aeroportuar, autocopiativ, cronofag, electrocasnic, neoliberal, sociocultural. • Sunt sudate cuvintele compuse formate din adjectiv+vocala de legătură "o"+adjectiv, care exprimă o unitate, ca dacoromân (românesc din Dacia), cehoslovac (din fosta Cehoslovacie), dar se scriu cu cratimă dacă exprimă un raport între cei doi termeni, adică cehoslovac (dintre Cehia şi Slovacia), sârbo-croat (pactul dintre Serbia şi Croaţia). Scrierea grupurilor de cuvinte • Grupurile relativ stabile, unele interpretate şi ca locuţiuni, se scriu în cuvinte separate: -adverb+adjectiv (în general provenit din Iparticipiu): bine crescut (dezvoltat bine- "aluat bine crescut"); bine cunoscut (ştiut bine - "caz bine cunoscut de toată lumea"); bine înţeles (priceput bine -"conceptul a fost bine înţeles de elevi"); bine venit (sosit cu bine "este bţne venit din război"); -adverb+articol: nici un ("Nu e un om prost şi nici un incult"); -adverb+numeral: câte o dată (câte o singură dată - "Mănâncă numai câte o dată pe zi"); nici o dată (nici măcar o singură dată - "Nu numai că n-a citit lecţia de mai multe ori, dar n-a citit-o nici o dată"); - adverb+adverb: nici odată (nici odinioară, nici cândva - "Nu l-am crezut nici odată, nu-1 cred nici acum"); -prepoziţie+adverb: de mult (de mult timp -"N-a mai venit de mult"). • Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu: -cu cratimă: bine-crescut (cuviincios); bine-cunoscut (celebru); bine-venit (oportun, agreat); apă-albă (cataractă); bună-creştere (politeţe); bună-dimineaţa (plantă, dar bună dimineaţa-formula. de salut); piatră-vănătă (sulfat de cupru); - într-un cuvânt: bineînţeles (desigur); bunăstare (prosperitate); câteodată (uneori); demult (odinioară - "S-a întâmplat demult"); niciodată (nicicând), niciun (adjectiv pronominal - "niciun elev"); untdelemn (ulei). 5. PLEONASMUL este o greşeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor construcţii cu acelaşi înţeles: a aduce aportul cobaii de experienţă a avansa înainte contrabandă ilegală averse de ploaie a coborî jos babă bătrână concluzie finală caligrafie frumoasă conducere managerială cel mai superior a conlocui laloialtă a cere o solicitare a conlucra împreună a conţine în cuprins copartener a dăinui permanent a ecraniza un film genunchiul piciorului hemoragie de sânge a îngheţa de frig mijloace mass-media perioadă de timp persuasiune convingătoare a poposi pentru odihnă a prefera mai bine (5) procente la sută a rămâne în continuare a relua din nou a repeta încă o dată a rescrie iar a reveni din nou scurtă alocuţiune a urca sus a urma în continuare vestigii trecute COMPARÁŢI//E ~i f 1) Alăturare a unor lucruri sau fiinţe pentru a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele 2) Figură de stil care constă în confruntarea a două elemente dintr-un enunţ cu scopul de a reliefa anumite însuşiri specifice asemănătoare 3) Grade de ~ categorie gramaticală specifică pentru adjectiv (şi adverb), având trei aspecte pozitiv, comparativ şi superlativ *Art com-paraţia; G-D comparaţiei; Sil -ţi-e] /