PARTEA A II-A INTRODUCERE ÎN DIALECTOLOGIA ROMÂNĂ Scopul unităţii de curs: • introducerea unor noţiuni fundamentale în studiul dialectologiei; • prezentarea obiectivelor dialectologiei şi a importanţei studierii dialectelor; • prezentarea dialectelor sud-dunărene ale limbii române; • prezentarea configuraţiei dialectale a dacoromânei; • descrierea particularităţilor subdialectelor şi dezvoltarea aptitudinii studenţilor de recunoaştere a dialectelor şi subdialectelor prin aplicaţii pe texte. Obiective operaţionale − după ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: • recunoască, prin particularităţile specifice, dialectele şi subdialectele limbii române; • descrie etapele anchetei dialectale; • descrie rezultatele obţinute prin anchetă dialectală. Ι. Obiectul dialectologiei. Dialectologie diacronică/sincronică. Variantele teritoriale ale limbii. Idiolectul şi variantele sociale ale limbii. Dialectologia este disciplina care studiază ramificaţiile teritoriale ale limbii. Termenul dialectologie provine în română din franceză (ca şi dialect). În latină se spunea dialectos sau dialectus, cuvântul provenind din greacă, unde avea sensurile: „convorbire, conversaţie”, „ceartă, discuţie în contradictoriu”, „grai local purtător al unei literaturi”. Dialectul − varianta teritorială cea mai întinsă a unei limbi − a fost definit de nenumăraţi cercetători în domeniu. Iată câteva definiţii1 aparţinând unor lingvişti de renume: F. de Saussure − dialectele sunt idiomuri „care nu se deosebesc decât într-o foarte mică măsură”, între ele şi limbă existând “o diferenţă de cantitate, nu de de natură”; A. Meillet − dialectul reprezintă „un ansamblu de graiuri diferite, prezentând caractere comune şi mai asemănătoare între ele decât cu cele ale altor graiuri ce aparţin aceleiaşi limbi”; J. Marouzeau − dialectul este „un ansamblu de particularităţi în sensul că gruparea lor dă impresia unui grai distinct de graiurile vecine, în ciuda înrudirii lor”; R. A. Budagov − dialectul reprezintă „vorbirea caracteristică unei anumite regiuni, cu anumite particularităţi în domeniul foneticii, gramaticii şi vocabularului. Aceste particularităţi se manifestă uneori numai în fonetică şi în parte în vocabular, alteori se extind şi asupra gramaticii.”; D. Macrea − dialectele sunt „varietăţi ale limbii comune, vorbite pe anumite întinderi teritoriale, cu particularităţi proprii, mai ales fonetice şi de vocabular; structura gramaticală şi lexicul fundamental sunt, cu mici deosebiri, cele ale limbii comune”. Este evident că definiţia lui Marouzeau este mai precisă decât primele două şi că definiţiile date de Budagov şi de lingvistul român D. Macrea sunt cele mai cuprinzătoare. Sinteză − dialectul păstrează cele mai multe trăsături ale limbii căreia îi aparţine şi se caracterizează, ca unitate distinctă, printr-o serie de particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale proprii; elementele de discontinuitate sunt cu atât mai numeroase, cu cât limba este mai puţin unitară. Este greu de precizat, uneori aproape imposibil, câte elemente de discontinuitate trebuie să prezinte o arie lingvistică pentru a fi numită dialect; din acest aspect decurge relativitatea termenului (este destul de uşor să se precizeze elementele de discontinuitate existente între variantele teritoriale ale limbii române, dar foarte dificil, de exemplu, pentru cele ale limbii italiene2). 1 Preluăm aceste definiţii din Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977, op. cit., p. 16 − 17. 2 Vezi configuraţia dialectală a Romaniei, expusă în cursul de Lingvistică romanică. 2 Studierea dialectelor se poate realiza prin: a) descriere sincronică (dialectologia descriptivă) − caz în care se urmăresc faptele dialectale în sincronie, adică acelea care caracterizează o anumită perioadă de timp; b) descriere diacronică (dialectologia istorică) − metodologie care presupune studierea particularităţilor dialectale în întreaga lor evoluţie. Cele două metode se pot şi combina − în fapt, neputându-se face abstracţie de rezultatele obţinute de fiecare dintre aceste demersuri. Variantele teritoriale subordonate dialectului sunt: subdialectul, graiul şi subgraiul. Graiul este ramificaţie teritorială admisă de toţi lingviştii. Unii o subordonează direct dialectului, alţii admit ca verigă intermediară subdialectul şi, ca ramificaţie subordonată graiului, subgraiul. Graiul şi subgraiul se caracterizează mai ales prin particularităţi fonetice şi lexicale, în timp ce subdialectul se diferenţiază, uneori, şi prin particularităţi gramaticale. În cazul limbii române, distincţia subdialect/grai este irelevantă. Termenii se pot folosi în relaţie de sinonimie, deoarece între dialectele limbii române şi graiurile sale nu există variante teritoriale intermediare − pe de o parte, iar graiurile nu se diferenţiază atât de profund, încât procesul comunicării dintre vorbitori aparţinând unor zone diferite să fie afectat − pe de altă parte1. Limba română are următoarele variante teritoriale: dialectele dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân (ultimele trei sunt supranumite sud-dunărene, căci fie nu se mai vorbesc pe teritoriul ţării noastre, fie numărul de vorbitori prin care sunt reprezentate pe teritoriul ţării noastre este mic2; dialectul dacoromân este cel din care a evoluat limba română până la stadiul de astăzi). Dialectul dacoromân se subdivide în subdialectele (sau graiurile): muntean, moldovean, bănăţean, crişean, maramureşean. Unele graiuri au şi ele variante: graiul muntean are drept variantă subgraiul oltenesc (acesta se poate împărţi la rândul lui în: oltenesc de NV, oltenesc de NE, oltenesc de S), în cadrul graiului maramureşean se distinge, de exemplu, subgraiul din Ţara Oaşului etc. Fiecare particularitate a unei varietăţi teritoriale a unei limbi poate fi delimitată, pe o hartă, cu o linie numită isoglosă (< gr. isos − „egal”, glosa − „vorbire”). Pentru delimitarea unei arii dialectale, cele mai numeroase isoglose sunt cele care indică răspândirea particularităţilor fonetice (isofone) şi lexicale (isolexe), apoi a celor mofologice (isomorfe). De exemplu, graiul moldovean se caracterizează, printre altele, prin: isofona ĝ (cf. ĝoc, în loc de forma literară joc), isomorfa a (vb. aux. pentru exprimarea viitorului I, cf.: A veni el cândva şî pi la noi) şi isolexele popuşoi („porumb”), oghial („plapumă”), povidlă („magiun”) etc. 1 Un moldovean şi un bănăţean se înţeleg, însă comunicarea are mult de suferit (uneori nici nu se instituie) în cazul unui picard cu interlocutor normand sau lionez, de exemplu. 2 În raport cu criteriul continuităţii sau discontinuităţii teritoriale, se distinge între dialecte tipice şi atipice. Din acest punct de vedere, dialectele sud-dunărene ale limbii române sunt dialecte atipice, fiind vorbite pe teritorii discontinue (cf. DSL, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, p.162). 3 Studierea ariilor dialectale presupune anchete în teren. Fiecare subiect anchetat are însă, pe lângă deprinderea de a vorbi în graiul local, şi felul său de a vorbi, ceea ce se numeşte idiolect. Idiolectul reprezintă o realizare individuală a unui sistem lingvistic. Altfel spus1, se constituie în totalitatea deprinderilor lingvistice ale unui individ, într-o anumită perioadă a existenţei sale (de pildă, preferinţa pentru anumite lexeme, expresii, pronunţii etc.; tot de idiolect ţin, credem, şi defectele de vorbire − de aceea, aşa cum se va vedea într-unul din capitolele următoare, anchetatorul nu îşi va alege niciodată ca subiect informator un individ cu astfel de defecte, deoarece, logic, pronunţia va fi alterată şi va compromite din start selectarea proprietăţilor fonetice ale graiului studiat). Idiolectul are caracter individual şi o mare mobilitate. Aşadar, într-o anchetă dialectală, se face identificarea constantelor unui grup de idiolecte dintr-o arie lingvistică. De aici decurge faptul că o arie dialectală nu este suma idiolectelor, ci suma constantelor sale. Deşi dialectologia se ocupă cu studiul variantelor teritoriale ale limbii, tocmai pentru a nu da curs unor confuzii, vom da mai jos şi definiţiile principalelor variante sociale ale limbii. Vom defini mai întâi sociolectul, noţiune ce le include într-o oarecare măsură pe celelalte. Sociolectul reprezintă o varietate a unei limbi, semnificativă pentru un anumit grup social. Ca structură, este un cod minimal uniform, adică suma trăsăturilor comune idiolectelor membrilor unui grup social, dar absente din vorbirea altui grup. Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, din care cităm, precizează că sociolectul, fiind un termen relativ, ca şi idiolectul, devine relevant numai integrându-se în seria idiolect − sociolect − dialect, deşi, uneori, varietăţi la origine regionale pot căpăta în timp o semnificaţie socială sau este posibil ca trăsăturile unui sociolect să coincidă cu acelea ale unui grai local. De aceea este destul de greu de delimitat. Modul de constituire, organizarea, funcţionarea etc. intră în sfera preocupărilor sociolingvisticii. Argoul apare cu această denumire numai în unele limbi (română, rusă, franceză) şi cu alte denumiri, dar acoperind relativ aceeaşi noţiune, în alte limbi2; este un limbaj codificat, înţeles numai de iniţiaţi, ceea ce înseamnă că este utilizat de grupuri sociale relativ închise şi care se opun convenienţelor (elevi, studenţi, soldaţi, puşcăriaşi), grupări care vor să se diferenţieze de alţi vorbitori. Iată câteva caracteristici de bază ale argoului: − vocabularul specific al argoului este foarte schimbător, de aici decurgând una dintre cauzele dificultăţii decodării lui din afară; − cuvintele de bază, fonetica şi morfosintaxa aparţin limbii pe care o dublează; − argoul are preponderent întrebuinţare orală. Pentru a satisface condiţia permanentei reînnoiri, argoul are mai multe surse: 1 Definiţiile pentru idiolect, ca şi pentru variantele sociale ale limbii, vor fi preluate în mare parte din DSL, op. cit. 2 it. furbesco − „limbajul şmecherilor”; sp. cale (< ţig.) − „limbajul hoţilor”; engl. − cant − „limbajul răufăcătorilor”. 4 a. folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comună: cocor (hoţ care voiajează operând în diverse locuri, pungaş care înşală femeile prin promisiuni de căsătorie); cobzar (informator, trădător; vezi şi expresia „X te-a cântat”); premiat (condamnat); termometru (bastonul de cauciuc al poliţiştilor); universitate (închisoare, puşcărie). Uneori, prin aşa-numita derivare sinonimică, se utilizează mai multe cuvinte din limba comună cu acelaşi sens sau cu sensuri apropiate: curcan, scatiu, sticlete (poliţist); caramangiu, junior, diurnist, angrosist (hoţ); academie, mititica, incubator, preventoriu (închisoare). b. cuvinte dialectale sau arhaice mai puţin cunoscute (sau deloc) de toţi vorbitorii: pârnaie (reg. „oală de pământ”, argou „închisoare”); calemgiu (arh. „funcţionar în administraţie publică”, argou − idem); calpuzan (arh. „falsificator de bani”, argou − idem). c. termeni tehnico-ştiinţifici cu circulaţie relativ restrânsă: lunetist (informator); streptomicină (coniac); acciz (în expr. „te bagă la acciz”, adică „intri la plată”); afazit (beat), capelmaistru (hoţ foarte iscusit), draibăr (spărgător de mare clasă). d. împrumuturi din limbi străine: a) diverse neologisme/barbarisme: bonjur (expr. „l-a servit la bonjur” − „l-a furat din buzunarul de la haină”); junior (hoţ tânăr); şvaiţer (gestionar, vânzător); tapeur (profitor); angrosist (infractor); audient (tăinuitor, complice); b) din limba ţigănească: rodimos (percheziţie); chişer (hoţ de buzunare); mangli (a fura); phiraimos (spargere), solovast (furt de buzunare); ţiflar (poliţist). e. derivarea: ascultătoare (urechi); bălceşti (vechea bancnotă de 100 de lei); diurnist (delapidator). În franceză, de exemplu, există sufixe specifice pentru derivatele din argou. Unii cercetători susţin că se preferă termenii expresivi, însă utilizatorii s-ar părea că resimt doar secundar această expresivitate. De altfel, termenii în cauză devin expresivi de abia când intră în limba comună (mişto, a ciordi, a şparli, a ciripi). Expresivitatea acestora este cu atât mai mare, cu cât includ mai mulţi tropi: metaforă − boboc (student în anul I, hoţ începător etc.); metonimie − foaie (bancnotă); antonomază − gherlă (închisoare − termen generalizat de la faimoasa închisoare Gherla); eufemism − mititica (închisoare). Deşi lexicul argotic este foarte eterogen şi mobil, deci greu de sistematizat, s-a încercat totuşi o clasificare după domenii. Iată ilustrate, pe scurt, două dintre ele: limbajul sportiv − a bubui (a şuta puternic); boabe (goluri); dansează-l! (dublează-l!); cartonar (arbitru); dresor (antrenor) etc. limbajul studenţilor − boabă (restanţă); a bubui, a buşi (a pica un examen); cui (examen greu); felicitare (mustrare); a se camufla (a face fiţuici) etc. 5 Jargonul reprezintă o variantă a limbii naţionale, delimitată mai ales după criterii sociale, culturale sau profesionale. Ca limbaj specializat, pune probleme similare cu cele ale argoului, lexicul şi pronunţarea fiind nivelurile afectate (după Iorgu Iordan, limbajul sportivilor se constituie în limita dintre argou şi jargon). Termenul jargon a căpătat un sens general, acela care desemnează orice limbaj tehnic cu o terminologie de specialitate. Prin extindere, jargonul desemnează folosirea deformată a elementelor unei limbi în aceeaşi intenţie de diferenţiere a unui grup de altele (unele elemente sunt inutile): malşansă, a disipa, demoazelă, jour fix, bonton, şarmantă etc. Bibliografie: Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii − Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977 Coteanu, Ion − Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860), Ed. Academiei, Bucureşti, 1981 *** − Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997 TEMĂ DE AUTOCONTROL (1) Alegeţi o pagină (sau fragmente însumând o pagină) dintr-un roman sau dintr- o nuvelă, care să conţină elemente de argou/jargon/limbaj profesional/idiolect. Demonstraţi în maximum o pagină manuscrisă (½ pag. redactată computerizat) că aceste elemente se încadrează într-una din variantele socio-lingvistice menţionate. Fragmentul citat va fi transcris şi se vor da toate trimiterile bibliografice corespunzătoare. (Atenţie! A se respecta limita impusă: ceea ce depăşeşte o pagină nu se va lua în considerare.) 6 ΙΙ. Criterii (lingvistice şi extralingvistice) de delimitare a limbii şi dialectului cu aplicare la limba română. Natura raportului dintre dialect şi subdiviziunile sale nu mai constituie de multă vreme o problemă pentru cercetători. Nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte delimitarea limbii de dialect. Sunt situaţii în care unii numesc limbă, iar alţii dialect un acelaşi idiom. Astfel de situaţii sunt generate, de exemplu, de desprinderea unor dialecte dintr-o limbă (cazul meglenoromânei, istroromânei şi al aromânei de dacoromâna din care a evoluat româna de azi) şi care sunt considerate de unii limbi de sine stătătoare, de alţii dialecte ale limbii din care s-au desprins (ceea ce şi sunt idiomurile menţionate) sau, dimpotrivă, de diferenţierea foarte puternică a unor idiomuri de o limbă, încât devin la rândul său idiomuri independente (de pildă, cazul friulanei desprinse din retoromană), deci nu mai pot fi considerate subdiviziuni ale limbii respective. Evident că, în unele cazuri, intervin în considerarea unui idiom drept dialect motivaţii de altă natură decât cea lingvistică (politică, spre exemplu, atunci când un idiom este declarat dialect pentru a se justifica eliminarea lui din şcoală sau pentru a împiedica emanciparea sau propagarea lui ca limbă de cultură − vezi cazul provensalei care a pierdut teren în faţa francezei ce şi-a impus supremaţia printr-un edict1). Cum este uşor de dedus, un criteriu universal pentru stabilirea statutului de limbă sau de dialect nu a putut fi enunţat − realitatea lingvistică nu permite acest lucru. Însă au fost formulate mai multe criterii care să surprindă această realitate complexă. Acestea sunt, în principal, extralingvistice şi lingvistice. Fiecărui tip i se subordonează următoarele criterii: celui extralingvistic − criteriul subordonării, cel istorico-politic, al verigilor intermediare, al conştiinţei şi voinţei vorbitorilor, al funcţiilor idiomului ş.a.; celui lingvistic − criteriul genetico-structural şi cel al înţelegerii. În ceea ce priveşte limba română, cercetătorii au căzut de acord că are patru dialecte: dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân. • Criteriul subordonării În cazul limbii române, discuţia privitoare la statutul idiomurilor amintite mai sus se poate rezuma la două opinii. Una aparţine unor cercetători, precum G. Giuglea, Al. Graur şi I. Coteanu, care susţin că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna ar fi limbi romanice aparte. Scindarea românei comune în cele patru ramuri ar fi dus la transformarea lor în limbi independente. Faptul că aceste idiomuri nu mai au posibilitatea să se reunească şi deci să fie subordonate limbii, în conformitate cu definiţia dialectului, este, după autorii citaţi un argument forte în teoria lor. La aceste afirmaţii, care se bazează pe criteriul subordonării, lingviştii (în special ultimii doi) la care 1 Emis de Francis I (1539), prin care se interzicea, în administraţie, orice limbă în afară de franceză (v. şi Partea I). 7 ne referim adaugă elemente ce trimit, de exemplu, la criteriul importanţei conştiinţei vorbitorilor. În această arie se înscriu afirmaţii de genul: vorbitorii idiomurilor romanice sud-dunărene “au pierdut conştiinţa grupului etnic originar”1, “sentimentul unităţii lor etno-lingvistice cu dacoromânii”, acest sentiment fiind “resuscitat pe cale livrescă... nu s-a infiltrat în conştiinţa acestor populaţii”. Această teorie a fost combătută de majoritatea lingviştilor. Dintre aceştia amintim nume ca: D. Macrea, R. Todoran, Al. Rosetti, B. Cazacu, E. Petrovici. Contraargumentul lor are la bază criteriul genetico-structural. • Criteriul genetico-structural „Posibilitatea de contopire”, considerată esenţa criteriului subordonării de lingviştii Al. Graur şi I. Coteanu, nu constituie pentru alţi lingvişti (dintre care am menţionat câţiva) un argument serios pentru a califica cele patru idiomuri desprinse din româna comună drept limbi independente. Tocmai înrudirea, geneza lor comună, deci un criteriu genetico-structural, dovedeşte statutul lor de dialecte ale limbii române. Româna comună este considerată „un diasistem, adică rezultatul la care se ajunge prin abstractizarea detaliilor din toate sistemele ei constitutive”2. Unitatea limbii române, din perspectiva dialectelor ei, se demonstrează foarte uşor, prin simpla comparare a unei aceleiaşi fraze „traduse” în cele patru dialecte: Dialectul dacoromân: Era odată un împărat care nu avea nici un fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă numele. De aceea se ruga la dumnezeu să-i dea un fiu. Dialectul aromân: Earà nă oară un amră ţe no-aveà niţi-un h’il’ŭ şi multu dureà s-aibă un h’il’ŭ, tra s-nu-l’ se- astingă numa. De-aţeà nîs urà la dumnidzău să-l’ da un h’il’ŭ. Dialectul meglenoromân: Ra ună oară un ampirat, cari nu vè niţi un il’ĭŭ şi multu ţineà să aibă un il’ĭŭ, sa nu-l’ĭ si stingă numea. Di ţea ĭel tucu si ruga la domnu să-l’ĭ da un il’ĭŭ. Dialectul istroromân: O votĕ fost-a un crål’, cårle n-å vut naŋk(e) un fil’ si ĭe rè fost čåro råda vè un fil’, se nu l’i se zatarè lumele. Din ţăsta rugåt-a domnu neca-l’ dåĭe un fil’. (texte reproduse după Dialectologie română, op. cit., p. 21) • Criteriul înţelegerii S-a spus deja că, dacă doi vorbitori se înţeleg, atunci ei vorbesc dialecte ale aceleiaşi limbi. Dacă, dimpotrivă, nu se înţeleg, atunci ei vorbesc limbi diferite. Faptele de limbă sunt însă mult mai complexe. Există şi situaţia a doi vorbitori de dialecte aparţinând aceleiaşi limbi, care nu se înţeleg 1 Introducere în lingvistică, Bucureşti, p. 286. 2 ILR, Bucureşti, 1969, p. 17. 8 decât cu foarte mare greutate (doi italieni, de pildă, unul din Sicilia, celălalt din Piemont). Textele de mai sus demonstrează că un dacoromân şi un vorbitor al oricărui dialect din cele sud-dunărene se înţeleg destul de uşor. • Criteriul istorico-politic Realitatea lingvistică, o spunem încă o dată, este deosebit de complexă. De aceea criteriul genetico-structural este insuficient pentru delimitarea limbii de dialect. Criteriul istorico-politic a putut fi astfel relevant în situaţii precum cea privitoare la limbile rusă, bielorusă şi ucraineană − ultimele două fiind considerate, până la desfiinţarea fostei U. R. S. S., subordonate limbii ruse, decretată limbă oficială. În funcţie de situaţia fiecărui idiom predomină un criteriu sau altul. Aşa, de pildă, revenind la situaţia limbii române, idiomurile sud-dunărene (aromâna, meglenoromâna şi istroromâna) sunt calificate pe baza criteriului genetico-structural drept dialecte române şi nu limbi romanice aparte, deşi − în contradicţie cu criteriul istorico-politic − nu mai contribuie la îmbogăţirea limbii naţionale. De altfel, aceste dialecte nu reprezintă un caz singular. Acelaşi statut îl au şi dialectul corsican − dialect italian vorbit pe teritoriu francez, dialectul ceangăilor − dialect maghiar vorbit în Moldova, dialectul galician − dialect portughez vorbit în Spania etc. Aşadar, simpla desprindere a unui idiom de limba comună nu conduce la transformarea lui în limbă de sine stătăttoare. Pentru aceasta sunt necesare condiţii speciale. Idiomul în cauză, o dată desprins, poate deci să rămână în stadiul de dialect al limbii respective, chiar dacă se vorbeşte pe un alt teritoriu, se poate dezvolta în limbă aparte sau poate să dispară. Dialectele române sud-dunărene sunt considerate „antichităţi vii”, deoarece ele au conservat în mare parte româna comună vorbită până în momentul separării dialectelor, structura morfosintactică rămânând aproape intactă, lexicul fiind − ca, de altfel, în toate idiomurile − compartimentul cel mai permeabil împrumuturilor, în special din limbile vorbite pe teritoriile gazdă. • Criteriul verigilor intermediare Acest criteriu se referă la continuitatea teritorială care există în majoritatea cazurilor între dialecte, continuitate asigurată de ariile de tranziţie, altfel spus de nişte verigi lingvistice intermediare. Dialectele române sud-dunărene se înscriu în cazurile − mult mai puţine − în care trecerea este bruscă, adică aceste verigi intermediare nu există. Dialectele care se caracterizează prin continuitate teritorială se numesc dialecte de convergenţă (A. Martinet1) sau dialecte tipice (convergente, la R. Todoran2). Dialectele izolate de limba comună şi care nu au devenit totuşi limbi aparte se numesc dialecte de divergenţă (A. Martinet) sau dialecte atipice (divergente, la R. Todoran). Este evident că, numai în cazul primului grup de dialecte contopirea în limba naţională 1 Dialect, în „Romance Philology”, VIII / 1954 − 1955, p. 11. 2 Cu privire la o problemă lingvistică în discuţie: limbă şi dialect, în CL, I/1956, p. 101; cei doi lingvişti au formulat clasificările menţionate în mod independent. 9 este considerată o caracteristică esenţială. Dialectele din celălalt grup nu mai pot participa la transformările care afectează structurile fonologică şi morfosintactică ale limbii mamă. • Criteriul conştiinţei şi voinţei comunităţii de vorbitori Lingvistul A. Meillet propune1 acest criteriu care, fără a soluţiona diversele probleme legate de delimitarea limbii de dialect, le rezolvă măcar pe acelea privitoare la anumite perioade istorice de dezvoltare. Nu este aşadar relevant pentru exemplul, relatat de C. Tagliavini, vorbitorilor din regiunea Groesheek (Olanda) şi Cranenburg (Germania) care, deşi utilizează acelaşi dialect, nu au conştiinţa acestui fapt şi afirmă că vorbesc un dialect neerlandez, respectiv unul german. Acest criteriu devine semnificativ însă atunci când conştiinţa apartenenţei la o anumită comunitate lingvistică se afirmă într-o perioadă decisivă pentru constituirea şi emanciparea ueni naţiuni. Este cazul aromânilor, aceştia evidenţiindu-şi apartenenţa la comunitatea naţională românească cu orice prilej. Expresie a acestei conştiinţe este şi faptul că aromânii şi-au manifestat mult timp dorinţa de a li se înfiinţa şcoli româneşti. • Criteriul funcţiilor unui idiom Am precizat mai sus că un dialect devine o limbă aparte numai dacă sunt satisfăcute o serie de condiţii. Unele premise ale dezvoltării aromânei într-un idiom cu statut independent s-au manifestat totuşi. Şi ne referim aici la domeniul culturii, căci un început de literatură aromână a existat. Lipsa şcolilor în graiul propriu, imposibilitatea de a-şi organiza administraţia şi economia prin forţe proprii, ca şi împrumuturile implicite din limbile vorbite pe teritoriile gazdă i-au împiedicat pe aromâni să-şi emancipeze graiul până la stadiul de limbă independentă. Aşadar nici criteriul filologic (al funcţiilor idiomului) nu este suficient pentru a asigura statutul de limbă unui dialect. Faptul că dialectele napoletane ori siciliene şi-au dezvoltat o literatură beletristică proprie nu înseamnă că le-a asigurat ascensiunea către stadiul de limbă. Este valabil şi reversul: deşi nu au funcţie culturală, unele idiomuri africane sau cele ale indienilor americani sunt limbi şi nu dialecte. Concluzii Din cele prezentate, credem că a reieşit destul de clar faptul că un singur criteriu nu poate rezolva dificila problemă a departajării limbii de dialect. Combinate însă şi, de regulă, predominând unul dintre ele, criteriile înfăţişate sunt în măsură să limpezească diferenţierea în cauză. Bibliografie: Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii − Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977 1 În Lingvistique historique et lingvistique générale, ediţia a II-a, Paris, 1926. 10 ΙΙΙ. Dialect/limbă naţională, dialect/limbă literară. Importanţa studierii dialectelor. Geografia lingvistică: neogramaticii şi adversarii dialectului, graniţe dialectale, arii de tranziţie. Dialect / limbă naţională După cum se ştie, limba naţională se formează pe baza unui dialect care dobândeşte supremaţia asupra celorlalte ca urmare a unor condiţii favorabile dezvoltării acestuia. Factorii care asigură prestigiul unui dialect şi îl ajută deci să se impună sunt de diverse naturi: politică, economică, socială, culturală. Celelalte dialecte, care gravitează în jurul celui principal, nu dispar după constituirea limbii naţionale, ba chiar − de cele mai multe ori − contribuie alături de cel predominant la formarea ei. Astfel, limba română naţională s-a format pe baza dialectului dacoromân, despre care se ştie că a fost singurul continuator al limbii române comune ce s-a vorbit pe teritoriul ţării noastre după separarea dialectelor, proces început în secolul al IX-lea. Elemente din celelalte dialecte, astăzi poziţionate în sudul Dunării, se regăsesc în mod cert în limba română, însă este firească predominarea elementelor dacoromâne în lumina celor prezentate mai sus. Dialect / limbă literară În ceea ce priveşte acest raport, trebuie avut în vedere faptul că noţiunea dialect nu mai funcţionează în bloc, ci este înţeleasă ca sumă a subdiviziunilor sale, adică a graiurilor (sau, după caz, a subdialectelor) sale. Două aspecte sunt învederate în legătură cu această relaţie: 1) limba literară ca expresie a unui grai privit ca bază a unificării limbii şi 2) acţiunea exercitată de limba literară asupra graiurilor. 1) Limba literară nu coincide cu subdialectul pe baza căruia s-a format, aşadar acesta nu dispare. Limba română literară s-a constituit pe baza subdialectului muntean, dar − trebuie subliniat − cu concursul tuturor celorlalte subdialecte (graiuri). Factorii menţionaţi la constituirea limbii naţionale au facilitat şi în cazul formării limbii române literare supremaţia subdialectului muntean. În special, o dată cu mutarea capitalei la Bucureşti (Bucureştiul devine capitală a Principatelor Unite în 1862), se asigură şi poziţia privilegiată a graiului muntean, căci o capitală îşi impune mai uşor prin toate nivelurile (administrativ, politic, economic, cultural etc.) şi graiul utilizat în aceasta. 11 Într-o altă ordine de idei, este evident că formele: dă, pă, coaje, eu crez, eu spui, puind (gerunziul lui a pune), ei face, izmă (mentă) şi multe altele nu sunt literare, ci regionale (aparţinând subdialectului muntean). La fel de evident este faptul că următoarele forme (din acelaşi subdialect), de exemplu, sunt literare: dar, cine, ger, zăpadă, seamă, scară etc. Concursul celorlalte subdialecte se vădeşte prin existenţa în limba literară a numeroase forme şi particularităţi de la toate nivelurile lingvistice (compartimentul lexical fiind cel mai prezent). Astfel, din subdialectul moldovean au intrat forme ca frânghie (< lat. fimbria) care, deşi prezintă un fenomen dialectal în trecerea ei de latină la română (este vorba despre palatalizarea labialelor), a fost preluată de limba literară. Tot forme care aparţin limbii literare, la bază făcând parte din lexicul graiului moldovean, sunt şi lăcrămioară, promoroacă, colţunaş, a (se) îngloda (cu sensul propriu „a se afunda în glod, noroi”, dar, mai des, în expresia „a se îngloda în datorii”) şi multe altele. Din subdialectele transilvănene se regăsesc în limba literară cuvinte precum: viorea, piţigoi (derivat de la verbul a piţiga − „a ciupi” − şi cu evoluţie semantică), a îmbrânci (< brâncă, „mână” − prezent în Crişana, singura zonă care a preluat forma branca din latină), a scrijeli („a zgâria o suprafaţă cu ceva subţire”, din scrijea − „felie subţire de pâine” în Maramureş) etc. Subdialectul bănăţean, pe lângă alte contribuţii, o are şi pe aceea a desinenţei -u (preluată de limba literară în perioada 1840 − 1890 şi care rezolvă omonimia dintre persoana a III-a singular şi plural de la imperfectul verbelor − subdialectul muntean conservând această omonimie şi azi: el, ea mergea − ei, ele mergea şi nu mergeau ca în limba literară). În evoluţia limbii literare se disting trei etape: a) o primă perioadă caracterizată de egalitatea ariilor dialectale, în sensul prezenţei în textele din această epocă a diverse particularităţi dialectale în funcţie de zona de provenienţă a textului. Această etapă are ca limită inferioară secolul XVI şi este epoca textelor rotacizante, a tipăriturilor coresiene, a Cazaniei lui Varlaam, a Paliei de la Orăştie, a Bibliei de la Bucureşti etc. b) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se constituie limba literară. Se poate afirma însă că această perioadă consfinţeşte ceea ce era deja pregătit, deoarece este cunoscut că între Muntenia, Moldova şi Transilvania au existat permanent contacte strânse. De altfel, aceste contacte sunt cele care au condus la unitatea limbii, toate graiurile contribuind la formarea aspectului literar al limbii. În alte cazuri, feudalismul (bazat pe un sistem economic izolaţionist şi nu pe sistemul de obşte ca la noi) a lăsat urme adânci sub aspect lingvistic (ca în Italia sau Germania), concretizate în fărâmiţarea dialectală, în diferenţierea puternică a dialectelor şi a subdiviziunilor sale, uneori ajungându-se până la autonomizarea unora dintre ele. Trebuie adăugat în acest punct că între dialect (subdialect, grai) şi limbă literară există o distincţie esenţială: dialectul (subdialectul, graiul) este un produs spontan, pe când limba literară este unul rezultat din acţiuni conştiente, de aceea limba literară are caracter de normă voită. În perioada de care vorbim s-au înregistrat cele mai importante asemenea acţiuni: 12 trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin (impusă ca normă de Academie în 1860 − trecerea în cauză a devenit un fapt de limbă literară treptat, dar fără normarea ei nu s-ar fi produs niciodată probabil), diversele reglementări privitoare la unificarea limbii sub aspect ortografic, susţinutele eforturi ale marilor personalităţi ale culturii noastre de a promova o literatură naţională ş. a. m. d. Aşadar, acum se pun bazele autentice pentru ceea ce se numeşte limbă literară, adică − preluând esenţa cunoscutei definiţii a lingvistului Iorgu Iordan − aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale, prin existenţa normelor la toate compartimentele lingvistice (fonetic, morfosintactic, lexical). c) ultima perioadă − începând cu secolul al XX-lea − se înfăţişează ca o epocă de îmbogăţire, cultivare şi perfecţionare a limbii literare, dar şi ca una în care se înregistrează o sporire a influenţei aspectului literar al limbii asupra subdialectelor. Isoglosele, mai stabile în perioadele anterioare, suferă acum modificări evidente. Însă cu acest subiect, dinamica ariilor dialectale, intrăm în cel de- al doilea aspect al raportului de care ne ocupăm. 2) În ceea ce priveşte acţiunea exercitată de limba literară asupra graiurilor dacoromâne, influenţa propriu-zisă începe relativ târziu, mai exact de-abia în perioada fixării aspectului scris al limbii literare, căci este recunoscut că aceia care vorbesc dialectal se exprimă literar cu mai multă uşurinţă în scris. Însuşirea limbii literare vorbite este un proces mult mai dificil şi, prin urmare, mai lung. Lingvistul danez Otto Jaspersen spunea că se exprimă literar acela care nu-şi trădează originea locală prin felul cum vorbeşte. Durata însuşirii limbii literare vorbite depinde de distanţa existentă între norma literară şi uzul graiului. Cu cât norma este mai diferită de particularităţile unui grai, cu atât ea se va impune mai greu, afară doar de cazul unei renunţări conştiente, printr-un efort intelectual susţinut al vorbitorului interesat să dobândească uzul literar al limbii sale. O altă cauză a dificultăţii impunerii limbii literare o constituie faptul că nu toate nivelurile graiului se comportă identic faţă de limba literară. Lexicul este cel mai supus schimbărilor, dar şi în acest caz se constată diferenţe de însuşire corectă a formelor literare, în funcţie de vârsta sau gradul de instruire al vorbitorilor. Nu de puţine ori, preluarea defectuoasă a termenilor literari generează fenomene de tipul etimologiei populare, ca rezultat al pătrunderii neologismelor în unele graiuri: antiger (în loc de antigel), răspunzabil (în loc de responsabil), cumpărativă (în loc de cooperativă), boliclinică (în loc de policlinică) ş. a.. Neologismele sunt preluate corect şi mai uşor prin sintagme: în tot cazul, la ora actuală, pe parcurs etc. Tot relativ uşor pătrund în graiuri conectivele literare: deşi, deci, întrucât etc. Un alt fenomen survenit la preluarea formelor literare de către graiuri este acela al accidentelor semantice, adică al folosirii corecte a formei, dar cu alt sens (fenomenul are la bază o contaminare de sens cu acela al unei forme deja existente în bagajul lexical al vorbitorului, spre deosebire de 13 etimologia populară care este o contaminare de formă): salutar − folosit cu sensul de „care merită să fie salutat” (în loc de „salvator”), inextricabil − cu sensul de „care nu se strică” (în loc de „complicat”) etc. Cel mai frecvent fenomen însă, întâlnit în rândul vorbitorilor de graiuri şi care nici nu au un anume grad de instrucţie, este acela al însuşirii corecte ca sens a termenilor literari, dar pronunţarea acestora este alterată de suprapunerea unor particularităţi fonetice specifice graiului respectiv. Astfel, un bănăţean va pronunţa acšidént, ažént, cánšer, un moldovean − deşî, facultáti, sărvietî, iar un muntean − defrişeá, fişé, garajĭ etc. Se creează în acest fel forme intermediare, rezultat al conflictului dintre dialect (subdialect, în cazul limbii române) şi limba literară vorbită. Totalitatea acestor forme intermediare este numită de dialectologi semidialect sau interdialect (prima denumire fiind mai potrivită cu fenomenul, după părerea noastră). În legătură cu acestea, lingvistul J. Vendryes vorbea de “o variantă cu aspect dialectal a limbii comune”. Alţi cercetători vorbesc de variante regionale ale limbii literare vorbite. Pe măsură ce influenţa limbii literare creşte, particularităţile dialectale introduse în semidialect dispar. Se impune aşadar, în virtutea celor prezentate mai sus, o concluzie generală: dată fiind dinamica ariilor dialectale, cercetătorii sunt obligaţi să întreprindă consecvent anchete pe teren şi să studieze astfel modificările survenite. Importanţa studierii dialectelor S-a văzut deja care este natura raporturilor dialect/limbă naţională şi dialect/limbă literară. Fără datele puse la dispoziţie de studiul dialectelor şi al subdiviziunilor lor, istoria limbii şi istoria limbii literare s-ar afla în impas în cercetatrea a nenumărate probleme specifice acestora. Este ştiut, de pildă, că nu există izvoare lingvistice directe, decât într-o foarte mică măsură, pentru reconstituirea etapelor limbii române până în secolele XIII − XIV. Dialectele sud-dunărene devin astfel o sursă semnificativă pentru reconstituirea românei comune, mai ales în condiţiile în care, de la separarea lor de trunchiul protoromânei, dialectele nu au mai evoluat aproape deloc (împrumuturile lexicale din limbile vorbite pe teritoriile “gazdă” nu sunt extrem de importante din această perspectivă, acest compartiment lingvistic fiind permeabil în orice limbă şi neafectând structura în aşa grad, încât să ducă la nerecunoaşterea limbii respective). Gramatica istorică are, prin urmare, numai de câştigat din studiul dialectelor, căci − aşa cum am menţionat deja − dialectele conţin dovezi importante privind dezvoltarea limbii, prin studiul acestora, obţinându-se o imagine a românei comune (străromâna sau protoromâna sunt alte denumiri întâlnite în lucrările de specialitate). Faptul că în cele trei dialecte vorbite în sudul Dunării 14 există, de exemplu, formele: arom. − h’il’u, ureacl’e, úngl’e, căpitâńu, megl. − il’u, uręcl’ă, úngl’ă, căpitóń (în Banat, şi azi se spune căpătâń pentru căpătâi, forma literară), istr. − fil’, uręcl’e, úngl’e, este de o importanţă capitală, deoarece se poate stabili cu argumente că în româna comună se păstrau l lat. + i (derivat din i + e, i aflându-se în hiat), din filius > l’ sau că grupurile consonantice cl, gl (cf. lat. oricla, ung(u)la) se aflau în stadiu de palatalizare parţială cl’, gl’, ca şi n lat. + i (cf. lat. capitaneum) > ń (în dacoromână, azi, iotacizat). Pe de altă parte, în graiurile dacoromâne de peste munţi, ca şi în dialectele sud-dunărene, există încă forma fărină (< lat. farina), de unde rezultă că această formă caracteriza cândva întreaga limbă română, aşadar, forma făină este nouă, ulterioară separării dialectelor româneşti. La fel stau lucrurile cu desinenţa -u, pentru imperfect, pers. a III-a pl., a cărei lipsă caracterizează dialectele aromân şi istroromân, ca şi dialectul dacoromân în faza veche. Înseamnă deci că această desinenţă este târzie la dacoromâni şi megleniţi. Altădată, în limba română perfectul simplu funcţiona ca o particularitate generală (adică, era timpul verbal dominant folosit, în detrimentul altor timpuri verbale de trecut). Chiar dacă această particularitate nu apare în textele vechi dacoromâne, prezenţa ei în Oltenia, apoi în Banat (aici se cunosc şi forme arhaice de perfect simplu: dzâş − „zisei”, merş − „mersei”, puş − „pusei” etc.), prin Crişana (mâncăm − „mâncarăm”, mâncat − „mâncarăţi” etc.), ca şi în dialectele sud-dunărene (cf. arom. uscai, uscaş, uscă, uscăm, uscat, uscară), reprezintă o dovadă incontestabilă că perfectul simplu caracteriza româna de până la separarea dialectelor. În fine, o ultimă serie de exemple va ilustra raportul gramatică istorică (istoria limbii)/dialectologie, în scopul demonstrării importanţei care trebuie acordată celei din urmă. Dacoromânii preferă astăzi pe plug (de origine slavă), dar l-au avut pe arat (din latină, cf. arom. arat, aratru), de asemenea, pe zăpadă (din sl. zapadati, „a cădea”) care l-a înlocuit pe nea (din lat. nix, nivis), păstrat în graiurile de peste munţi şi în sudul Dunării (în arom. şi megl. neauă, istr. nę). La fel, se preferă azi − în limba literară ca şi în graiurile din Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea − forma cioban (din turcă, čoban), în detrimentul formei păcurar (< lat. pecorarius), păstrată în graiurile transilvănene şi, parţial, în Banat şi reperată în dialectele sud-dunărene, cf.: arom. picuraru, megl. picurar, istr. pecurår. Istoria limbii literare se foloseşte permanent de rezultatele cercetărilor dialectale pentru descrierea etapelor de formare a aspectului de limbă literară. Cunoaşterea particularităţilor dialectale face posibilă înţelegerea raporturilor literar/regional, regional/arhaic, aceasta mai ales având în vedere că elementele arhaice nu au dispărut din limbă. Cuvântul prost, de exemplu, cu 15 sensul originar „simplu”, se păstrează în Vicovul de Sus (Suceava), cf. expresia „ţesut în prost”, adică ţesut simplu, fără model complicat1. O altă disciplină interesată îndeaproape de studiul ramificaţiilor teritoriale ale limbii este lingvistica generală. Dialectologia pune la dispoziţia lingvisticii generale faptele concrete de limbă de care aceasta din urmă are nevoie pentru argumentarea unor principii cu caracter universal: ilustrarea fenomenelor de diversificare şi unificare din limbă, relaţiile limbă/societate şi limbă/dialect etc. Tot dialectologia este disciplina care a lămurit problema acţiunii legilor fonetice, considerate imuabile, rigide, de lingvişti neogramatici. Geografia lingvistică Una dintre problemele cele mai însemnate ale dialectologiei este aceea a graniţelor dialectale. Dialectele, nefiind construcţii ale minţii, ci realităţi, funcţionează ca elemente de discontinuitate în limbă şi sunt greu de delimitat. Această dificultate a generat de-a lungul vremii trei puncte de vedere asupra dialectului şi a graniţelor lui dialectale, puncte de vedere susţinute de numeroşi reprezentanţi: 1) neogramaticii (Şcoala de la Leipzig − Hermann Paul, Karl Brugmann etc.) concep graniţele dialectale ca pe nişte linii foarte precise de demarcaţie. Evoluţia limbii era pentru ei un proces mecanic, schematic, de unde reieşea că legile fonetice ar acţiona cu o precizie matematică (pentru un sunet, s-ar înregistra aceleaşi modificări în toate cuvintele care prezintă context fonetic asemănător2). Mai mult, cuvintele ar avea acelaşi mod de difuziune în limbă (se răspândesc într-o manieră consecventă), deci isoglosele se suprapun punct cu punct. De aici şi până la a afirma că dialectele sunt unităţi închise, desăvârşite, net deosebite de unităţile învecinate, nu mai era decât un pas: anume că, dată fiind consecvenţa imuabilă a legilor fonetice, între dialecte există limite precise. Contraargumentul care a zdruncinat această teorie a venit chiar din interiorul grupării. Georg Wenker, adept convins al neogramaticilor, dorind să demonstreze practic ideile înfăţişate mai sus, întreprinde o serie de anchete pe teren şi publică în 1881 o primă fasciculă de hărţi lingvistice în care liniile de isoglosă apar, fără dubiu, destul de sinuoase, ceea ce a infirmat conceptul de graniţă precisă (care implică linie dreaptă, arii geometrice) elaborat teoretic de neogramatici. Deşi se poate reproşa caracterul exagerat al teoriei graniţelor fixe, aceasta are − printre altele − meritul de a fi împins mai departe cercetările dialectale. 1 Exemplul este preluat din Dialectologie română, op. cit., p. 30. 2 De exemplu, c lat. + e, i > č în toate cuvintele latineşti care conţin acest context fonetic (cf. čer, čerb, čine, činč etc.). 16 2) adversarii neogramaticilor (P. Meyer, G. Paris şi J. Gilliéron), dimpotrivă, neagă existenţa limitelor dialectale şi chiar pe aceea a dialectului. Meyer consideră dialectul un concept arbitrar al minţii, pentru că isoglosele se întretaie, de unde concluzia că „orice definiţie a dialectului este o definitio nominis, iar nu o definitio rei”1. Aşadar, sarcina dialectologului constă în a studia geografia particularităţilor dialectale, nu pe aceea a dialectului, iar termenul dialect este folosit, spune Meyer, „pentru a vorbi ca toată lumea” − altfel spus, pentru a se adapta la jargonul de specialitate. Gaston Paris, adept al teoriei de mai sus, susţine într-o comunicare celebră (Les parlers de France) că graniţa dintre langue d’oc şi langue d’oïl este imaginară şi că, în general, orice încercare de delimitare a dialectelor este sortită eşecului. Pot fi studiate, în schimb, în mod separat, particularităţile lingvistice. Jean Gilliéron, deşi adept al teoriei de mai sus, este reţinut ca întemeietor al geografiei lingvistice − metodă de cercetare specifică dialectologiei, constând în înregistrarea pe hărţi a formelor lingvistice culese prin anchete teritoriale. El fost preocupat, la începutul activităţii sale, în special de2 aspectul fonetic al graiurilor. Publică, în colaborare cu Edmond Edmont3, Atlasul lingvistic al Franţei (1902 − 1910). Gilliéron a formulat principiile geografiei lingvistice sau, mai degrabă, explicaţii cauzale generale ale inovaţiilor lingvistice regionale, valabile pentru orice situaţie concretă. Geografia lingvistică a contribuit la perfecţionarea metodelor de cercetare a varietăţilor teritoriale ale limbii, punând în evidenţă sursa individuală a inovaţiilor din limbă, precum şi raporturile dintre factorii lingvistici şi cei extralingvistici în producerea acestor inovaţii. 3) apărătorii dialectului (G. I. Ascoli, A. Horning, L. Gauchat, A. Dauzat) reprezintă tabăra cu opiniile cele mai echilibrate şi care, de altfel, întrunesc astăzi adeziunea majorităţii specialiştilor în domeniu. Această grupare admite linii de demarcaţie în general, dar nu fixe ori trasabile geometric: dialectul este o unitate complexă. Trecerea de la un dialect la altul nu se face brusc (ca în cazul ariilor izolate), ci sub forma unor zone în care particularităţile ariilor învecinate se amestecă − acestea sunt arilei de tranziţie (fâşii de isoglose, cum le numeşte Dauzat). Interesant este că s-a ajuns la această concluzie plecându-se tocmai de la Atlasul lui Gilliéron, adversarul 1 O definiţie a numelor, nu una a stărilor de fapt (trad.). 2 Modificările produse în vocabularul dialectal are pentru Gilliéron următoarele cauze: migraţia cuvintelor − se realizează prin iradiere (din anumite centre politice, economice, administrative, culturale sau religioase) sau prin infiltraţie (din zonele limitrofe); dispariţia unor cuvinte − rezultat al concurenţei determinate de: suprapunerea unor forme lexicale noi peste cele vechi, omonimia dintre anumite forme şi de hipertrofia semantică (situaţia în care un cuvânt ajunge să aibă prea multe sensuri, generând confuzii). Dar limba posedă mijloace terapeutice specifice pentru soluţionarea cazurilor de patologie verbală („îmbolnăvire” care constă în uzura fonetică, omonimia sau hipertrofia semantică). 3 Cooptat în proiectul iniţiat de J. Gilliéron pentru că avea un auz foarte fin, condiţie esenţială pentru a „recepta” pronunţia dialectală în vederea transcrierii fonetice dialectale. E. E. nu era, de altfel, specialist. J. Gilliéron − adept al teoriei conform căreia anchetatorul nu trebuie să fie specialist pentru a nu fi influenţat în transcriere de cunoştinţele sale de specialitate − l-a instruit pe E. Edmont doar în ceea ce priveşte notarea fonetică a particularităţilor studiate. 17 dialectelor, lucru ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că orice teorie, în ciuda unor exagerări de un tip sau altul, este benefică pentru studiul general al fenomenelor specifice unui domeniu de cercetare şi că adevărul se află undeva, la mijloc. Concluzii Important, în cele din urmă, nu este faptul că nu putem sesiza cu precizie unde se termină o arie dialectală şi începe o alta, ci acela că, pe fondul particularităţilor comune tututror ariilor, există trăsături specializate pentru fiecare arie în parte. Raportul dintre elementele de discontinuitate trebuie înţeles altfel decât îl concepeau neogramaticii sau adversarii lor: când limba este în general mai unitară, ariile se opun mai puţin una alteia prin nucleul lor, iar zonele de trecere sunt mai întinse şi, implicit, mai greu de delimitat. La noi, B. P. Hasdeu este primul cercetător care a înţeles complexitatea problemei. Încă din 1881, el vorbea de o „continuaţiune” a dialectelor (ceea ce numim astăzi arii de tranziţie) şi adăuga că aceasta „nu exclude existenţa unor centruri mai pronunţate”1. Cercetătorii români s-au mai remarcat de-a lungul timpului prin contribuţii substanţiale în domeniul dialectologiei în general, iar în problema graniţelor dialectale în special, prin atlasele lingvistice regionale şi prin studii pe această temă2. Ariile de tranziţie Conceptul arie de tranziţie prezentat mai sus rezolvă problema delimitării dialectelor (subdialectelor, graiurilor). Ariile de tranziţie se caracterizează prin bilingvism sau plurilingvism şi se mai numesc şi graiuri de tranziţie. Zonele acestea de trecere reprezintă rezultatul unor relaţii economice, sociale, culturale etc., existente în regiunea geografică de contact a ariilor dialectale învecinate. Însă nici chiar aceste zone nu sunt omogene. De regulă, în părţile marginale domină particularităţile ariei mai apropiate. Ariile de tranziţie suferă modificări în timp, în funcţie de modificările ariilor învecinate. O astfel de zonă a studiat, de exemplu, Grigore Brâncuş, în NV-ul Olteniei, unde se întâlnesc particularităţi lingvistice munteneşti, bănăţene şi din Ţara Haţegului (care este ea însăşi o arie de tranziţie). Existenţa acestei zone se explică prin infiltraţiile de populaţie din trecut dinspre Banat şi Transilvania spre Oltenia. Sporirea obligaţiilor iobagilor, exploatarea feudală mai aspră în regiunea de origine, epidemiile de ciumă, necesitatea de a se închiria păduri şi păşuni sunt numai câteva 1 B. P. Hasdeu, Istoria limbei române. Partea I. Principii de lingvistică, Bucureşti, 1881, p. 58 − 59. 2 Spre exemplu, dintre studiile mai mult sau mai puţin apropiate de începuturile dialectologiei ca disciplină: E. Petrovici − Studii de dialectologie şi toponimie (1970); R. Todoran − Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne (în LR, V/1956) şi Noi particularităţi ale subdialectelor dacoromâne (în CL, VI/1961); B. Cazacu − Studii de dialectologie română (1966); I. Gheţie − Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne. Criterii de stabilire a structurii dialectale a unei limbi (în SCL, XV/1964) şi mulţi alţii. 18 dintre cauzele infiltraţiilor pomenite. Aşa se explică prezenţa în această zonă a africatelor č, ğ, dz (frače, ca-n Banat, dar şi frat’e, ca-n Muntenia; dzâuă, ca-n Banat, dar şi ziuă, ca-n Muntenia) sau a unor forme ce prezintă particularităţi din zona Ţării Haţegului (cf. batrân, mńez − miez, în limba literară). Concluzii Limitele dialectale nu sunt aşadar fixe. Se poate vorbi de o dinamică a ariilor dialectale, în funcţie de modificările survenite în timp, ceea ce impune o cercetare susţinută a acestora prin anchete periodice pe teren. Bibliografie: Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii − Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977 Hasdeu, Bogdan Petriceicu − Istoria limbei române. Partea I. Principii de lingvistică, Bucureşti, 1881 19 IV. Constituirea dialectologiei româneşti ca disciplină − premise, scurt istoric. Transcrierea fonetică dialectală. Ca disciplină, dialectologia îşi are originile în cercetările din deceniile al 8-lea şi al 9-lea ale secolului al XIX-lea (prin studiile lingviştilor menţionaţi în capitolul anterior). La noi, primele diferenţe dialectale au fost remarcate de Simion Ştefan (în sec. al XVII-lea), Mitropolitul de Bălgrad, diferenţe notate de el în prefaţa Noului testament. Tot din secolul al XVII- lea datează mărturia lui Ioan Zoba din Vinţ (cărturar ardelean), în prefaţa cărţii Sicriul de aur, carte tipărită la Sebeş în scopul propagandei calvine. Urmează Dimitrie Cantemir − primul care menţionează existenţa unor trăsături fonetice dialectale în limba română: palatalizarea labialelor din graiul moldovean (în Descriptio Moldaviae, partea a III-a, 1716), specifică mai ales pentru pronunţia femeilor. Tot Cantemir face observaţia că valahii şi transilvănenii pronunţă mai aspru decât moldovenii (cf. giur, Dumnedzeu − mold./jur, Dumnezău − munt.). Trebuie menţionată aici contribuţia Şcolii Ardelene şi, sub influenţa acesteia, cea a cărturarilor aromâni Ghe. Constantin Roja şi Mihail Boiagi. Cu Ion Heliade Rădulescu, studiile dialectale româneşti fac un pas înainte. Preocupări constante pentru acest domeniu există şi în lucrările lui Timotei Cipariu. Printre precursorii dialectologiei române se află la loc de cinste Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), acesta putând fi considerat primul dialectolog român graţie studiilor sale cu preocupări strict dialectale şi nu numai colaterale. Titu Maiorescu însuşi publică în volum (1874) rezultatele cercetărilor asupra istroromânei efectuate de tatăl său − prima lucrare de dialectologie de la noi: Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român. Constituirea dialectologiei româneşti ca disciplină cu un domeniu de cercetare delimitat riguros ştiinţific s-a produs concomitent (deceniile 8 − 9 ale secolului al XIX-lea) cu procesul european privitor la punerea bazelor acestei ramuri lingvistice. George Baronzi, Ioan Nădejde, Émile Picot (fostul viceconsul al Franţei la Timişoara) se numără printre primii cercetători care s-au ocupat de dialectele limbii române. Ultimul dintre aceştia a aplicat pentru prima oară transcrierea fonetică la dialectele româneşti. Urmează B. P. Hasdeu, Alexiu Viciu (profesor), iar cu Gustav Weigand (1860 − 1930) începe o nouă etapă în istoria dialectologiei româneşti. Weigand − romanist german, profesor la Universitatea din Leipzig − a fost preocupat atât de probleme teoretice, cât şi de aspecte practice de ordin dialectal. El a avut elevi ale căror nume sunt de răsunet în cercetarea lingvistică dialectală: Pericle Papahagi, Iosif Popovici, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan. Apoi, plecând 20 de la ideile sale, s-au remarcat prin studii importante şi alţi lingvişti români: Ov. Densusianu, I. A. Candrea, Th. D. Speranţia, Tache Papahagi. În Şcoala lingvistică din Cluj se impun dialectologi precum: Emil Petrovici, Sever Pop, Şt. Paşca. În perioada interbelică apar studii centrate pe problemele dialectologiei româneşti ale unui alt romanist german − Ernst Gamillscheg. Al. Rosetti este lingvistul român cu o contribuţie deosebită şi în câmpul de cercetare dialectală. Sub conducerea lui a fost înfiinţată Arhiva fonogramică a limbii române (1956), azi − Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice. Urmează, în imediata contemporaneitate, nume precum: Dimitrie Macrea, Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Romulus Todoran, Emanuel Vasiliu, Ion Coteanu, Ion Gheţie, Alexandru Mareş, Liliana Ionescu Ruxăndoiu şi mulţi alţii. În încheiere, trebuie subliniat şi faptul că rezultatele cercetărilor întreprinse de-a lungul timpului de către toţi dialectologii menţionaţi aici (dar şi de alţii ale căror nume nu apar aici) au furnizat date preţioase dialectologiei teoretice şi au contribuit la cunoaşterea mai exactă a etapelor de formare şi dezvoltare a limbilor romanice. Transcrierea fonetică dialectală Odată cu dezvoltarea dialectologiei ca disciplină, a devenit limpede pentru toţi dialectologii faptul că alfabetul uzual nu poate servi notării fidele a multiplelor variante dialectale ale fonemelor. Scrierea unei limbi este, în general, fonematică. Imaginea grafică a fonemelor este, după cum se ştie, imperfectă: nu întotdeauna un fonem este redat printr-un grafem specific − vezi, de pildă, situaţia africatelor [č, ğ] din română (č şi ğ din [čoar∂], [fač], [ğam], [ğer] etc. se redau alfabetic prin acelaşi grafem: cf. cioară, faci, geam, ger; ba − mai mult − grafemele „c, g” servesc şi la redarea velarelor [k, g]: cf. car, glumă ş. a. m. d.), a palatalelor [k’, g’] (aflate într-o situaţie similară celei a africatelor) sau a valorilor lui i (care sunt redate tot printr-un singur grafem: cf. i plenison din [bine] − bine, i semivocalic din [jarb∂] − iarbă şi i scurt nesilabic din [fraţĭ] − fraţi). A devenit, astfel, necesară punerea la punct a unui sistem de semne care să permită fixarea în imagini grafice, cu maximă precizie posibilă, a tuturor varietăţilor de rostire a sunetelor dintr-o secvenţă vorbită. Exemplele de mai sus ilustrează realitatea lingvistică în această privinţă a raportului literă/sunet, de multe ori inegal, pe material aparţinând limbii standard − unde, s-a văzut, apar asemenea „neajunsuri” ale redării alfabetice, convenţie suficientă însă pentru vorbitorii unei limbi pentru a se înţelege în scris. Un alfabet, de altfel, chiar ar trebui să fie mai „simplu” − ca număr de grafeme şi ca mod de „desenare” a acestora. Altfel stau lucrurile − şi asta vrem să demonstrăm aici − când se pune problema studierii sunetelor unei limbi şi ale variantelor teritoriale ale limbii în cauză. Aşadar, 21 cu atât mai mult, în redarea pronunţiilor dialectale, transcrierea sunetelor prin sumarele mijloace grafemice ale unui alfabet (indiferent care ar fi el) este nu numai insuficientă, ci chiar imposibilă. Sistemele de transcriere fonetică dialectală sunt alfabetice şi nonalfabetice. Sistemele nonalfabetice − propuse de lingviştii Baudoin de Courtenay şi Otto Jespersen − nu au fost create pentru redarea vorbirii în toate nuanţele ei de pronunţare. Scopul acestor sisteme de transcriere s-a limitat la redarea componentelor articulatorii ale sunetelor. Aceste sisteme însă nu au avut viaţă lungă, s-a renunţat destul de repede la ele, deoarece erau foarte complicate şi nu şi-au dovedit utilitatea nici măcar în fonetica descriptivă, iar din cercetarea dialectală curentă a fost de la început exclusă. Pentru a ilustra caracterul extrem de complicat al acestui tip de transcriere este suficient un singur exemplu: sunetul b din silaba ba se transcrie în acest sistem α0bδ0ε1 − literele greceşti indicând organele active ale aparatului articulator, cele latine, locul de articulaţie, iar cifrele, gradul de deschidere şi forma deschizăturii. Sistemele alfabetice, după cum este de aşteptat din denumire, au la bază alfabetele întrebuinţate în scrierea curentă (pentru limba română, alfabetul latin). La semnele alfabetului respectiv se adaugă semnele diacritice. Acestea schimbă valoarea fonetică a literelor la care se ataşează, dându-le o valoare nouă: c − fac [fak] / č − faci [fač], t − frate [frate] / t’ − [frat’e] (pronunţie palatalizată), n − bine [bine] / ń − [bińe] etc. Se mai împrumută litere din alte alfabete decât cel curent; de exemplu, din cel grecesc: ρ − r uvular (în aromână − [guρă]), δ − fricativă interdentală sonoră (în aromână − [δară], „zară”), ŋ − n velar (în [luŋg], [luŋcă] etc. − subd. muntean) etc. O altă modalitate de a întregi inventarul grafemelor necesare transcrierii fonetice dialectale constă în modificarea literelor deja existente − fie prin adăugarea unor semne diacritice, altele decât cele folosite în transcrierea fonetică pentru limba standard, fie prin răsturnarea literelor sau „desenarea” lor în mod diferit decât cel pentru uzul alfabetic: cf. ĉ − africată surdă, pronunţată foarte dur în Maramureş, pronunţie care schimbă seria vocalelor de după ea (cf. „ĉă mai faci, braicule?”); đ − africată alveolo-palatală sonoră, cu elementul fricativ foarte palatal (în subd. bănăţean − [đes], „des”); ә pentru ă, å pentru a labializat etc. Semnele grafice din transcrierea fonetică au un caracter convenţional. Transcrierea fonetică dialectală variază de la o limbă la alta, de la o şcoală lingvistică la alta şi chiar de la un dialectolog la altul, însă, în general, sistemele bazate pe acelaşi alfabet au numeroase semne comune. Apoi, rigorile oricărei lucrări ştiinţifice impun întocmirea unei liste a semnelor utilizate pe parcursul studiului respectiv pentru notarea fonetică (listă ce apare, de regulă, la începutul lucrării), ceea ce înlătură eventualele dificultăţi de înţelegere a exemplelor, textelor dialectale. 22 Pentru notarea aspectelor fonetice variabile, ca urmare a modificărilor diferitelor componente articulatorii, se apelează la următoarele semne: • accentul (dinamic, tonic, principal, secundar, al frazei): ĉèlălált etc.; • cantitatea sunetelor (lungi, semilungi, scurte): māre, ṝău etc.; • deschiderea vocalelor: putę, fęte, pǫte etc.; • închiderea vocalelor: bínẹ, cọcóş, etc.; • labializarea vocalelor: cåp, sṷåre etc.; • palatalizarea consoanelor în diferite grade: fratˇe, frat´e, frat˝e, fratˇˇe; • velarizarea consoanelor: luŋg, lâŋgă etc.; • nazalizarea vocalelor în diferite grade: mî˜nz, ũs (cf. „uns”) etc.; • asurzirea vocalelor şi consoanelor: am făcutụ, lupu, casậ, fraţi, istṃ etc.; • deplasarea locului de articulare a vocalelor: fášě etc.; • deosebirea semivocalelor de vocale: le , ṷ jaṷ etc. Existenţa a numeroase sisteme de transcriere a impus, încă din 1881, alcătuirea unui sistem internaţional de transcriere de către Asociaţia fonetică internaţională. Acest sistem foloseşte cele mai multe litere dintre cele ale alfabetului latin, cu valorile lor obişnuite, câteva din alfabetul grecesc şi recurge − cum s-a văzut deja − la modificarea celor existente. Semioclusivele (africatele) sunt redate, de obicei, prin literele corespunzătoare celor două elemente care intră în componenţa lor: ts = ţ, dƷ = ḑ, t∫ = č, dз = ğ ([Ʒ] notează consoana [j] − se evită folosirea celui de-al doilea grafem, dat fiind că acesta notează de cele mai multe ori iotul). Semnele diacritice sunt, pe cât posibil evitate. În dialectologia română s-au întrebuinţat de-a lungul timpului mai multe sisteme de transcriere fonetică (propuse de: Émile Picot, Gustav Weigand, Ov. Densusianu, Al. Rosetti ş. a.). Cel mai bun sistem, şi ca atare cel mai întrebuinţat, este cel propus în Atlasul lingvistic român (reeditat de mai multe ori), cu coordonator Sextil Puşcariu (coautori: Sever Pop, Emil Petrovici). Transcrierile fonetice se clasifică, în genere, după trei criterii, după cum urmează: • după materialul lingvistic urmărit a fi anchetat: 1) normalizantă (sau schematizantă) − adoptată de puţini şi care neglijează nuanţele de pronunţie şi particularităţile individuale şi 2) impresionistă − materialul lingvistic este notat de anchetator în mod spontan, cât mai exact posibil, are totuşi, ca şi prima, caracter subiectiv, căci depinde în primul rând de organul auditiv al anchetatorului; 23 • după materialul lingvistic urmărit a fi anchetat pe compartimente sau integral: 1) aproximativă − se notează numai cele mai pregnate particularităţi de rostire la un nivel lingvistic sau la toate nivelurile lingvistice şi 2) riguroasă − se notează absolut toate particularităţile indiferent de nivel; • după prezenţa / absenţa subiectului anchetat şi a mijloacelor tehnice utilizate: 1) directă − în prezenţa subiectului anchetat şi 2) indirectă − după înregistrări. În încheiere, trebuie făcută precizarea că transcrierea fonetică nu este echivalentă cu transcrierea fonologică: prima − după cum s-a înţeles deja, notează toate varietăţile sonore ale fonemelor, a doua − notează numai fonemele unui idiom. Bibliografie: ALR I, I − II − Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, partea I, de Sever Pop, vol. I, Cluj, 1938; vol. II, Sibiu-Leipzig, 1942 ALR II, I − Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, partea a II-a, de Emil Petrovici, vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940 ALR s. n., I − VII − Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, vol. I, 1956; vol. al II-lea, 1956; vol. al III-lea, 1961; vol. al IV-lea, 1956; vol. al V-lea, 1966; vol. al VI-lea, 1969; vol. al VII-lea, 1972 Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii − Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977 Vasiliu, Emanuel − Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968 idem − Fonologia limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965 TEMĂ DE AUTOCONTROL (2) Încercaţi să transcrieţi fonetic dialectal 5 (cinci) cuvinte specifice zonei din care proveniţi: ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ 24 V. Metode de studiere a dialectelor: informarea, interpretarea Studiul unui dialect, subdialect, grai, subgrai presupune două etape: informarea − culegerea materialului şi interpretarea − studierea propriu-zisă a materialului cules în anchete. Pentru fiecare etapă se pot utiliza metode multiple. Informarea este o etapă foarte complexă în dialectologie. Aceasta implică respectarea unor condiţii de lucru foarte riguroase, deoarece de corectitudinea culegerii materialului depinde interpretarea acestuia. Etapa informării presupune două faze: 1) pregătirea cercetătorului − acesta trebuie să cunoască cele mai importante date în legătură cu graiul respectiv, cu vechimea aşezării, originea populaţiilor etc. şi este necesar să aibă cunoştinţe de istorie, etnografie, folclor, antropologie, pentru că toate aceste domenii se interconexează şi sunt benefice, prin instrumentele şi metodele lor specifice de lucru, studiului dialectal; 2) faza care priveşte aproape exclusiv particularităţile graiului cercetat, acestea putând fi cunoscute prin două subetape: a) observaţia şi b) ancheta dialectală propriu-zisă. Observaţia constă în situarea cercetătorului vreme destul de îndelungată în mijlocul colectivităţii de vorbitori care urmează a fi studiată sub aspectului graiului. Dialectologul urmăreşte pe viu particularităţile lingvistice fără a nota nimic şi fără a se servi de liste de cuvinte. De altfel, această fază este cea în care se elaborează cu mare atenţie chestionarele ce se vor utiliza în anchetă. Pentru întocmirea chestionarelor se culeg fapte autentice de limbă, constante, relevante pentru specificul lingvistic al zonei. Metoda aceasta a observaţiei prezintă şi dezavantaje: timpul îndelungat petrecut pe teren, culegerea de fapte variate, disparate uneori, conduce la adunarea unui material greu de interpretat, mai ales în ceea ce priveşte compararea lui cu altele culese pentru alte graiuri. S-ar părea deci că o cercetare de tip sincronic este sortită eşecului dacă se foloseşte o astfel de metodă. Lucrurile nu stau chiar aşa, căci discernământul celui care studiază sau al echipei care întreprinde ancheta, permanenta informare de specialitate, în ceea ce priveşte rezultatele obţinute pentru alte graiuri, şi o riguroasă „agendă” a materialului cules, cu notarea la zi a modificărilor survenite (valabil pentru perioade mai lungi, modificările neproducându-se de la o zi la alta), înlătură pericolul pierderii posibilităţii de comparare a faptelor lingvistice din arii dialectale diferite. Prin urmare, o perioadă de acomodare cu graiul respectiv este absolut necesară − nici o pregătire teoretică, oricât de solidă, nu poate suplini contactul direct. Ancheta dialectală propriu-zisă utilizează chestionare, liste de cuvinte, albume de fotografii, schiţe, desene − toate acestea servesc la cercetarea sistematică a faptelor lingvistice, fiind auxiliare 25 ale anchetelor care folosesc un informator (sau mai mulţi). Aceasta este principala metodă de culegere ştiinţifică a materialului lingvistic. Ancheta dialectală poate fi, în principiu, de două feluri: 1) indirectă şi 2) directă. Cea indirectă se realizează prin corespondenţi, ceea ce nu presupune deplasarea pe teren a specialistului. Se dau chestionarele intelectualilor din zonă (G. Wenker a procedat aşa), li se face instructajul în privinţa scopului anchetei şi sunt familiarizaţi cu transcrierea fonetică dialectală. Facilităţile tehnice (aparatele de înregistrare) uşurează mult în contemporaneitate munca acelora care întreprind astfel de anchete. Este evident că asemenea procedură este foarte comodă pentru specialist, însă − cum lesne se poate închipui − dezavantajele nu întârzie să apară: nu există certitudinea transcrierii fonetice (în lipsa aparatelor de înregistrare), nu există nici siguranţa că s-a ales cel mai indicat informator sau că s-au respectat chestionarele şi listele de cuvinte etc. Ancheta directă, dimpotrivă, presupune contactul nemijlocit. Se serveşte de aceleaşi instrumente de lucru: chestionare, înregistrări ş. a. m. d. Majoritatea specialiştilor sunt de acord, în privinţa acestui tip de anchetă, că este mai bine să nu dureze prea mult, pentru că documentele de comparat trebuie să fie contemporane. În funcţie de scopul urmărit, se mai întreprind anchete speciale (se cercetează un anumit aspect al graiului respectiv1), generale (care, prin opoziţie cu cele speciale urmăresc toate compartimentele lingvistice), de probă (sau preliminare; aşa cum dezvăluie denumirea, acestea le precedă pe cele directe sau definitive, durata lor fiind mai mică; acestea au mai multe obiective: selectarea cu atenţie a informatorilor, definitivarea chestionarelor şi a reţelei de puncte de anchetat etc.; anchetele de probă sunt recomandabile mai ales când se vizează elaborarea unor lucrări colective) şi definitive (se înţelege că se numesc aşa mai mult prin opoziţie cu cele de probă; acestea se aseamănă destul de mult cu cele directe, diferenţele constând numai în nuanţarea modului de lucru). Chestionarul dialectal este fixat dinainte şi definitivat în ancheta preliminară. Întrebările trebuie să ţină cont de specificul localităţii (sau regiunii), adică de o întreagă serie de elemente: ocupaţiile preponderente, felul de viaţă etc. De asemenea, întrebările trebuie să fie simplu şi precis formulate. Acestea pot fi directe şi indirecte. Cele directe − de exemplu, „Ziceţi fie-mea sau fiică-mea?” − nu sunt recomandabile, pentru că pot influenţa informatorul (acesta, intimidat de prezenţa specialistului − „om cu carte” − este tentat să aleagă forma literară, evident, în detrimentul anchetei). Întrebările indirecte, de tipul „La un om tare bătrân, cum îi ziceţi?”, asigură spontaneitatea răspunsului. Tot întrebări indirecte sunt şi cele care lasă în suspensie răspunsul, înglobându-l în întrebare: „Când cineva ţi-a stricat ceva, îl dai în judecată pentru că ţi-a făcut... (pagubă este răspunsul aşteptat sau alt lexem, în funcţie de zonă)”. Se mai utilizează şi întrebările indirecte de tip ostensiv2: „Cum 1 Compartimentul fonetic, de exemplu, sau chiar numai aspect al acestuia − palatalizarea labialelor (dacă este vorba de graiul moldovean). 2 Întrebările ostensive presupun gesturi, se indică obiectul a cărui denumire se aşteaptă. 26 numiţi bucata aceasta de pânză de la umărul cămăşii?” şi se arată cu mâna porţiunea respectivă a obiectului vestimentar. În ceea ce priveşte tehnica intervievării, este foarte important să nu se insiste în cazul în care informatorul ezită, dintr-un motiv sau altul, să răspundă. Se aşteaptă un alt moment propice pentru reformularea întrebării. Sugerarea răspunsului sau scoaterea cu orice preţ a acestuia duce la informaţii false. Specialiştii grupează, de cele mai multe ori, întrebările în funcţie de sferele semantice ale termenilor urmăriţi în anchetă. Ordinea întrebărilor se mai stabileşte şi în funcţie de înrudirea fenomenelor fonetice. Aceste modalităţi de lucru sunt incontestabil superioare, ca rezultat şi − nu în ultimul rând − ca viteză de lucru, celor care aranjează întrebările din chestionar după succesiunea alfabetică a formelor urmărite1. Mai trebuie menţionat că, pentru studiul monografic, chestionarele sunt mult mai amănunţite decât cele pentru elaborarea atlaselor lingvistice regionale. Ancheta care vizează realizarea unui studiu monografic merge pe verticală, în vederea cunoaşterii minuţioase a graiului, pe când cea în urma căreia se întocmesc atlase, urmează o „direcţie” de lucru orizontală, deoarece surprinde „momente” din evoluţia graiului respectiv. Anchetatorul presupune şi el, prin persoana ca atare şi prin condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, probleme specifice. De pildă, s-a pus întrebarea dacă anchetatorul trebuie să fie sau nu specialist. Gilliéron credea că nu, pentru că un specialist s-ar putea lăsa influenţat de cunoştinţele sale teoretice despre graiul cercetat şi, astfel, ar interveni modificări − evident, inconştiente − ale răspunsurilor. De aceea l-a şi ales pe Edmond Edmont, nespecialist, dar cu un mare interes pentru graiurile populare şi cu un auz foarte fin. S-au constatat totuşi erori ale Atlasului lingvistic francez care se datorau tocmai faptului că acest colaborator nu era lingvist. Calităţile necesare unui anchetator sunt: auz foarte bun, stăpânirea sistemelor de notaţie fonetică dialectală, mânuirea adecvată a aparatelor necesare (reportofon, aparat foto etc.), să fie un bun cunoscător al psihologiei umane (trebuie să ştie să-şi apropie informatorii pentru a le crea o stare de bunăvoinţă, absolut obligatorie actului informării, şi să ştie, în general, să lucreze cu oamenii de la ţară), să nu se lase influenţat de cunoştinţele sale teoretice, prin obiectivitate ştiinţifică şi discernământ. O altă problemă vizează numărul anchetatorilor: este nevoie de un singur anchetator sau de mai mulţi pentru realizarea unei lucrări? De regulă, se deplasează pe teren mai mulţi specialişti, în primul rând pentru că se reduce durata anchetelor. Este de la sine înţeles că, pentru a forma o 1 Acest procedeu al succesiunii alfabetice a fost folosit de J. Gilliéron şi E. Edmont pentru atlasul lor, dar să nu uităm că ancheta lor se înscrie în faza de pionierat; procedeul chestionarului elaborat pe criteriul sferelor semantice a fost utilizat prima oară de lingviştii Jaberg şi Jud, apoi de autorii Atlasului lingvistic român. 27 echipă, aceştia trebuie să se pună de acord în privinţa tuturor aspectelor legate de ancheta respectivă − obiective, chestionare, sisteme de transcriere etc. În fine, se mai ridică problema modului de adresare folosit de anchetator(i): în limba literară − acest mod de adresare duce, de obicei, la literarizarea în mod forţat a graiului de către subiecţii anchetaţi − sau în graiul respectiv − în acest caz este de dorit ca membrii echipei de anchetatori să fie, pe cât posibil, din părţile locului. Informatorul (sau subiectul) este un element deosebit de important pentru ancheta dialectală. De alegerea lui depind calitatea şi, implicit, rezultatele interpretării materialului obţinut. Condiţiile pe care trebuie să le întrunească informatorul sunt următoarele: − să fie (el ca şi familia sa) din localitatea respectivă şi să-şi fi trăit cea mai mare parte a vieţii acolo (mai exact să nu fi fost plecat din localitate pentru o perioadă mai mare de doi ani); − să lucreze în localitate şi nu în împrejurimi sau în oraşele apropiate; − să aibă o pronunţie clară; − să fie inteligent fără un grad ridicat de instrucţie (dar să nu fie nici complet neştiutor de carte); − să înţeleagă scopul venirii anchetatorului, de acest lucru depinzând calitatea răspunsurilor sale; − să fie binevoitor şi să stea cu plăcere la dispoziţia anchetatorului pentru un timp; − să aibă, de preferinţă, vârsta cuprinsă între 30 şi 65 de ani (după G. Weigand, limita inferioară de vârstă este de 9 ani; după alţi specialişti, această limită trebuie împinsă către vârste mai mari, căci răspunsurile unui copil nu pot fi reprezentative pentru graiul unei întregi comunităţi). Una dintre îndatoririle anchetatorului este aceea de a întocmi fişe ale informatorului. Când scopul anchetei este acela de a elabora un glosar sau o monografie, se întrebuinţează subiecţi diferiţi (ca vârstă, sex, grad de instruire etc.). Pentru un atlas, de regulă, este suficient un informator. Mai pot fi folosiţi informatorii secundari (ocazionali). Aceştia asistă un timp la anchetă şi pot face completări sau chiar răspund în locul informatorului principal atunci când acesta nu cunoaşte răspunsul. Anchetatorul-informator − specialistul însuşi − este o altă soluţie utilizată în studiile dialectale. S-a dovedit a fi o metodă bună pentru monografii şi glosare, nu şi pentru atlase. Principalul dezavantaj constă în faptul că anchetatorul-informator nu poate cuprinde decât o localitate cu al cărei grai trebuie să păstreze permanent contactul (şi aici intervin informatorii secundari, aceştia asigurându-i specialistului verificarea constantă a particularităţilor graiului şi aducându-i la cunoştinţă modificările survenite). Punctul de anchetat şi reţeaua de puncte sunt termeni de specialitate care acoperă următoarele realităţi: punctul este reprezentat de orice localitate în care se efectuează ancheta dialectală − în situaţia în care se urmăreşte elaborarea unui glosar sau / şi a unei monografii, iar reţeaua de puncte 28 corespunde unui grup de localităţi care trebuie studiate în vederea realizării unui atlas lingvistic; în această ultimă situaţie, schema geografică a punctelor reţelei este un „desen-plasă”. Punctele se reprezintă pe harta lingvistică cu o cifră. Pentru o arie dialectală mai mică, se anchetează toate localităţile, pentru una mai întinsă − „ochiurile” plasei sunt mai mari. Interpretarea, cea de-a doua etapă a studierii variantelor teritoriale ale limbii, prelucrează materialul cules prin anchete şi îl valorifică în lucrări diferite. Principalele asemenea lucrări sunt: glosarul dialectal, monografia dialectală şi atlasul lingvistic. Glosarul dialectal reprezintă o listă de cuvinte, ordonată după un anumit criteriu − alfabetic, pe câmpuri lexico-semantice etc. − şi poate constitui un studiu ca atare sau poate fi anexat la o lucrare mai amplă de tip monografic. Glosarele sunt mai bogate în termeni decât atlasele, acestea din urmă nefiind aşa de bogate în sinonime (nu se pot trece prea multe cuvinte pe hărţi). Primul glosar, care are doar parţial caracter dialectal, este Dicţionarul anonim de la Caransebeş (Dictionarium valachico-latinum) şi datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Dicţionarul conţine peste 5000 de cuvinte, între care se află şi cuvinte din graiul bănăţean şi din alte graiuri de peste munţi. După apariţia geografiei lingvistice s-a crezut că glosarele nu vor mai fi necesare. Li s-au obiectat transcrierea fonetică imperfectă, localizarea imprecisă a termenilor, lipsa desenelor care să ilustreze mai bine cuvântul, lipsa de informaţii privind momentul când apare un cuvânt, că nu toţi termenii cuprinşi în glosar sunt sincronici etc. Însă lucrurile sunt întotdeauna perfectibile şi glosarele se completează reciproc cu atlasele. În prezent, glosarele au început să folosească, pe cât posibil, metoda geografică. Că glosarele nu şi-au pierdut utilitatea o demonstrează faptul că Noul atlas lingvistic român (NALR) este o lucrare perfecţionată cu ajutorul glosarelor (vezi, de exemplu, termenii pentru noţiunea „guturai”, pentru tot teritoriul lingvistic dacoromân: troahnă, zalfă, târnafes, răpciugă, fofaină, şuhărie, bâcniţă etc. − termenii sunt preluaţi din glosarele pe regiuni). Atlasele lingvistice sunt de mai multe feluri: naţionale, regionale, microatlase, plurilingve, istorice. Hărţile lingvistice cuprinse în acestea pot fi şi ele, în funcţie de anumite criterii, de mai multe tipuri (fonetice, morfologice etc. − după conţinutul lor; analitice şi sintetice− după natura lor; descriptive şi interpretative − după modul de prezentare a faptelor de limbă; unitare şi neunitare − în funcţie de repartiţia teritorială a faptelor lingvistice ilustrate; generale şi parţiale − după cuprinderea integrală sau nu a teritoriului lingvistic înfăţişat). Monografia dialectală este o lucrare mai amplă, pentru un singur grai şi are următoarea structură: capitolul introductiv − conţine informaţii despre ţinut, populaţe, obiceiuri, legături ale populaţiei respective cu vecinii; partea pur lingvistică − parte care înfăţişează studiul graiului în cauză pe compartimente lingvistice (fonetic, morfologic, sintactic, lexical) şi în care, evident, se insistă pe particularităţile specifice zonei; textele transcrise fonetic (texte variate, pentru a-i interesa 29 şi pe folclorişti, etnografi etc.); glosarul − acesta pentru a explica cuvintele regionale mai puţin cunoscute sau semnalate pentru prima oară (glosarul se ordonează, de obicei, alfabetic, însă şi gruparea cuvintelor pe câmpuri lexico-semantice şi-a dovedit utilitatea); indice de nume, de materii etc.; anexele − acestea conţin fotografii, hărţi, desene, planşe ilustrative etc. Bibliografie: ALRM s. n., I − III − Micul atlas lingvistic român. Serie nouă, sub conducerea lui Emil Petrovici, vol. I, 1956; vol. al II-lea, 1957; vol. al III-lea, 1967 NALR Olt., I − III − Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, sub conducerea lui Boris Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu, Bucureşti, vol. I, 1967; vol. al II-lea, 1970; vol. al III-lea, 1974 Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii − Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana − Probleme de dialectologie română, Bucureşti, ed. a II-a, 1976 30 VI. Dialectele sud-dunărene: aromân, meglenoromân, istroromân. Formarea dialectelor româneşti este o problemă larg dezbătută, dat fiind caracterul divergent al dialectelor sud-dunărene (care se vorbesc în Peninsula Balcanică). Elucidarea acestei probleme este posibilă numai coroborând datele lingvistice cu cele istorice. Este cunoscut faptul că, datorită migraţiei masive a slavilor şi formării statelor sud-slave, poporul român s-a scindat în grupuri dialectale care, începând cu secolul al IX-lea şi sfârşind cu secolul al XIV-lea, au părăsit teritoriul ţării noastre, singurul continuator al românei rămânând dialectul dacoromân. Migraţia slavilor, ca orice altă cauză a scindării unor grupuri etnice, a condus la slăbirea sau chiar întreruperea relaţiilor dintre obştile româneşti, treptat s-a ajuns la izolare, fapt care a facilitat adâncirea diferenţelor lingvistice dintre aceste comunităţi. Secolul al IX-lea constituie doar limita inferioară a unui proces de separare definitivă a celor patru dialecte româneşti, proces care începuse însă de la venirea primului val migrator slav. Originea aromânilor În privinţa aromânilor şi a dialectului vorbit de aceştia, discuţiile nu au fost aşa de ample şi de complicate precum în cazul celorlalte două dialecte sud-dunărene. Aromânii (ca şi reprezentanţii celorlalte două dialecte vorbite în sudul Dunării, de altfel) sunt, alături de dacoromâni, descendenţii vechii populaţii romanizate din Moesia. În sprijinul afirmării comunităţii dacoromâne / aromâne până în secolele al IX-lea − al X-lea se aduc următoarele argumente: 1) prezenţa unor elemente vechi greceşti, 2) prezenţa unor elemente comune cu albaneza şi 3) prezenţa unor elemente vechi slave − toate acestea, identice ca formă şi înţeles cu cele din dacoromână. Pe aceste argumente de ordin lingvistic se întemeiază concluzia că aromânii au locuit în NE-ul Peninsulei Balcanice, între Dunăre şi Balcani, înainte de secolele al IX-lea − al X-lea şi că aromânii răspândiţi în sudul Peninsulei Balcanice nu sunt băştinaşi în ţinuturile în care îi găsim astăzi. Linia Jireček1 pledează împotriva autohtoniei aromânilor în teritoriile de azi (vezi şi studiul lui Theodor Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, op. cit. − lucrare cu o argumentaţie insuficientă, din păcate; Capidan se bazează în afirmaţiile sale numai pe toponime). Alte argumente pentru coborârea aromânilor din NE-ul Peninsulei Balcanice sunt cele de ordin istoric. De pildă, istoricul bizantin Kekaumenos (sec. al XI-lea) vorbeşte despre răspândirea aromânilor în Epir, Macedonia, Elada. Prima ştire sigură despre aromâni este încă şi mai timpurie, ea aparţine istoriografului bizantin Kedrenos (976). Apoi, se mai poate aminti şi mărturia unui anonim (sec. al XII-lea) care menţionează în scrierile sale „domnia unui oarecare Niculiţă peste 1 Denumire care, în jargonul specialiştilor, trimite la totalitatea teoriilor emise de istoricul ceh Constantin Jireček (1854 − 1917) şi la liniile de demarcaţie teritorială pe care acesta le-a trasat în problema dezbătută. 31 vlahii din Elada. Cronicarul sultanilor, Laonic Chalcocondil (sec. al XV-lea) depune şi el mărturie despre prezenţa aromânilor în sudul Dunării, iar la noi, Stolnicul Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir au fost primele personalităţi preocupate de această problemă. Originea meglenoromânilor Deşi descoperiţi târziu, meglenoromânii au stârnit un viu interes ştiinţific. S-au emis, în privinţa originii lor, mai multe teorii. Noi le prezentăm aici pe cele mai importante şi care, aflate pe poziţii adverse, au şi polarizat întreaga discuţie. a) Teoria lui Ov. Densusianu − susţine că meglenoromâna este un subdialect al dacoromânei. Această afirmaţie se află în concordanţă cu o alta, cum că megleniţii sunt „o colonie dacoromână veche pe teritoriul macedoromân”; coroborate, aceste două afirmaţii conduc la teza că megleniţii au origine nord-dunăreană. Argumentele sale sunt exclusiv lingvistice şi se referă la concordanţele dintre meglenită şi dacoromână care nu se regăsesc în aromână: − evoluţia la [z] a dentalei [d] (cf. megl. uzoi / dr. auzii / ar. avdzii); − păstrarea diftongului [au] (cf. megl. daug( / k) / dr. adaug / ar. adavgu); − [p, b, m, v] + [i], în cuvintele de origine latină, s-au păstrat nealterate − în aromână s-au palatalizat (cf. megl. pert, zber, vin, mik / dr. pierd, zbier, vin, mic / ar. k’erdu, zg’er, yin, ńik); − vocativul în -ule, prezent în ambele, în aromână nu (cf. megl. lupuli / dr. lupule); − numeralul 20 are construcţie identică în meglenită şi dacoromână (cf. megl. daozots / dr. douăzeci / ar. yiñğitsî) etc. La aceste argumente, autorul teoriei adaugă o listă de cuvinte existente numai în meglenoromână şi dacoromână. Meglenoromâna ar fi deci, după Ov. Densusianu, „un grai dacoromân transplantat în sud pe teritoriul macedoromân”. Peste 25 de ani adaugă la această listă două cuvinte, megl. sca(u)nt „scaun” şi megl. aric „curte, arie” − foarte importante pentru el, deoarece ele există şi în Bihor, şi atunci se naşte întrebarea: n-ar putea fi megleniţii daci români din părţile Bihorului? Cauza dislocării lor din vestul teritoriului dacoromân ar fi putut fi, ca şi în cazul istroromânilor, pătrunderea maghiarilor spre est (atât megleniţii, cât şi istroromânii, nu au cuvinte maghiare în grai). Coborârea megleniţilor s-ar fi produs în secolele al X-lea − al XI-lea. Teoria nu a avut adepţi, iar lista nu este alcătuită cu discernământ, căci majoritatea cuvintelor sunt inovaţii paralele în cele două dialecte, uneori chiar inovaţii târzii. b) Teoria lui Sextil Puşcariu afirmă că megleniţii, ca şi vorbitorii celorlalte două dialecte sud- dunărene, nu sunt autohtoni în teritoriile pe care le ocupă azi. S. Puşcariu împarte vorbitorii acestor dialecte în două grupuri: grupul „românilor răsăriteni” − megleniţii şi aromânii şi grupul „românilor 32 apuseni” − istroromânii. Originea comună a meglenoromânilor şi aromânilor este demonstrată de trăsăturile lingvistice ale celor două dialecte: − velara c + e, i > ţ (cf. ar., megl. ţer < lat. coelum), iar velara g + e, i > dz − în megl. > z (cf. ar. fudzi, megl. fuzi < lat. fugit); − păstrarea lui n în forme precum ar., megl. ună < lat. una; − palatalizarea lui n + i desinenţial (cf. ar., megl. oamiń, buń, ar. tu aduń, megl. tu duń) ş. a. m. d. Teoria lui S. Puşcariu a fost reluată, întregită şi, pe alocuri, chiar reformulată de Theodor Capidan. În esenţă, teoria avansează teza că megleniţii au trecut Balcanii şi s-au fixat pentru mai mult timp în partea apuseană a munţilor Rodope (aşadar, au convieţuit cu bulgarii), au coborât apoi în Meglia (secolul al XIII-lea), ceea ce înseamnă că amestecul cu pecenegii, de care vorbesc alte teorii (vezi mai jos), a fost imposibil. Teoria a fost acceptată, în liniile ei generale, de majoritatea cercetătorilor. O teorie apropiată a fost emisă de Al. Philippide şi Al. Rosetti, însă aceştia susţin că megleniţii ar fi o ramură a aromânilor. Originea meglenoromânilor l-a preocupat şi pe Gustav Weigand, descoperitorul lor. El emite, la date diferite, două păreri: a) megleniţii sunt urmaşii vlahilor care, împreună cu bulgarii, la sfârşitul secolului al XII-lea, sub dinastia Asăneştilor, au întemeiat statul slavo-bulgar; b) apoi, acceptă ca posibilă părerea istoricului Jireček, după care meglenoromânii − pe baza unor elemente antropologice deosebite − ar fi urmaşii unei cete de pecenegi, duşi în Meglen de împăratul bizantin Alexios Comnenul, după 1091, şi apoi românizaţi. În concluzie, românizarea lor ar fi putut avea loc numai în cazul în care românii ar fi fost mai numeroşi. Weigand credea că aceste două opinii ale sale nu se exclud, ci se completează: vlahii, care i-au deznaţionalizat pe pecenegi, au putut fi strămoşii meglenoromânilor de astăzi, urmaşii celor care au întemeiat statul slavo-bulgar de la sfârşitul secolului al XII-lea. Nici această teorie, precum nici cea a lui Ov. Densusianu, nu a avut impact în lumea dialectologilor, argumentaţia nefiind convingătoare şi nefiind susţinută decât prin supoziţii. Originea istroromânilor Şi în privinţa originii istroromânilor s-au emis diverse ipoteze, unele ajungând să alcătuiască teorii cu adepţi până în zilele noastre. Principalele teorii aparţin aceloraşi lingvişti menţionaţi mai sus: 1) Teoria lui Ov. Densusianu − istroromânii sunt, de fapt, dacoromânii din părţile de SV (Banat, Munţii Apuseni, Bihor). Aşadar, istroromâna s-a desprins mai întâi ca subdialect, apoi s-a dezvoltat ca dialect. Argumentele, de natură lingvistică, se bazează pe asemănarea cu graiul bănăţean. Iată câteva asemenea particularităţi comune: 33 − păstrarea labialelor nepalatalizate: istr. pitšor / bănăţ. picior, istr. bire / bănăţ. bine etc.; − există fonetisme specifice, cf.: istr. žožet / bănăţ. žęžęt; − prezenţa rotacismului1, cf.: istr. şi bănăţ. veche irimă etc.; − formarea condiţionalului prezent cu imperfectul auxiliarului “a vrea”: ręš, ręi, rę, ręn(m), rę; la fel, istr. căntå − bănăţ. cânta etc. Rezultă, consideră Densusianu, că istroromâna este un grai transportat în Istria de colonişti români din Banat şi din SV-ul Transilvaniei. Istroromâna ar reprezenta deci mai multe straturi de populaţie dacoromană din epoci diferite. Iar, în ceea ce priveşte separarea, el o plasează înainte de secolul al XIII-lea, bazându-se pe argumentul lingvistic al existenţei în istroromână a grupurilor consonantice [cl, gl], provenite din latină, şi aflate în stadiu parţial de palatalizare [cl’, gl’], pe când, în dacoromână, aceste grupuri au evoluat − prin palatalizare totală − la consoanele palatale [k’, g’]. Un alt argument îl constituie faptul că istroromâna nu are elemente maghiare în lexic, aşadar separarea s-a produs înainte de venirea ungurilor şi de contactul cu aceştia, adică prin secolul al X- lea. Teoria a fost acceptată şi de alţi lingvişti: I. Popovici, Al. Rosetti, I. Coteanu, E. Vasiliu ş. a. Primul dintre aceştia o considera „absolut serioasă”. 2) Teoria lui Sextil Puşcariu împarte vorbitorii dialectelor româneşti în două grupuri (vezi supra). Lingvistul consideră că în epoca limbii române comune, în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice, s-au găsit “români apuseni”, urmaşii populaţiilor romanice din aceste regiuni. Iniţial, au format un singur grup cu cu dacoromânii, cum rezultă din următoarele particularităţi: − velarele c, g + e, i > ĉ, ĝ (această africată devine ulterior, în istroromână, j), cf.: ĉinĉ, jiner (ginere) etc.; − dispariţia lui n din lat. una care a dat articolul nehotărât o; − rotacismul (prezent în istroromână şi azi, în graiurile dacoromânei este în regres, în zilele noastre, chiar şi în ariile în care se mai întâlneşte încă) ş. a. m. d. Separarea este plasată şi de Puşcariu tot înainte de pătrunderea maghiarilor, dar istroromânii − „români apuseni” de odinioară − au o origine sud-dunăreană. Argumentele lingvistice aduse de Densusianu în sprijinul teoriei sale sunt combătute de Puşcariu pe aceleaşi criterii care apar şi în respingerea argumentelor pentru meglenoromână: inovaţii paralele, târzii etc. În continuare, autorul afirmă că istroromânii s-au deznaţionalizat, treptat, în masa slavilor cu care au convieţuit. Existenţa lor în NV-ul Peninsulei Balcanice, acolo unde nu mai sunt azi decât sârbo-croaţi, este dovedită de numeroase toponime şi antroponime cu caracter net românesc: toponime − Negrişori, Magura, Kormatura, Visitor, Pirlitor, Durmitor etc.; antroponime − Barbat, Barbatovac, Berbos, Drakulovič, Fičor, Ljepurov, Lupulovič, Mikul, Pasarel, Sarapa (cf. „sare apa”), Sarebire (cf. „sare 1 Rotacismul, fenomenul trecerii lui n intervocalic la r în cuvintele de origine latină, avea în vechea dacoromână o răspândire mult mai mare; astăzi el este în regres, fiind sporadic atestat chiar în aria în care se menţine încă. 34 bine”), Strimbul, Zmantera (cf. „smântână”) ş. a. La acestea se adaugă împrumuturile de cuvinte româneşti în graiurile sârbo-croate: balàura, bèšika, brnduša (brânduşă), brence (brânză), kéra (câine), carara (cărare), krbún (cărbune), mačuga (măciucă), mamáljuga, plaj, turma, urda ş. a. Această teorie a avut un ecou mult mai mare în forurile ştiinţifice decât teoria lui Densusianu. Pentru Rosetti însă, teoriile celor doi lingvişti se identifică. Problema originii istroromânilor a fost cel mai larg dezbătută de-a lungul timpului şi, se poate afirma, nu a fost încă soluţionată cu argumente inatacabile. Originea dacoromânilor Aflându-se în strânsă legătură cu problema teritoriului de formare a limbii şi a poporului român, precum şi cu problema continuităţii elementului romanic în Dacia, originea dacoromânilor presupune în cursul de faţă doar o succintă prezentare, dat fiind că discuţiile şi concluziile privitoare la problemele amintite sunt cunoscute. Existenţa unei populaţii romanice în Dacia după abandonarea oficială a provinciei este incontestabil dovedită de rezultatele cercetărilor arheologice efectuate în secolul al XX-lea. Aşadar, continuarea vieţii romane în nordul Dunării şi, implicit, definitivarea procesului de romanizare în Dacia sunt certe, căci retragerea aureliană (271) nu a însemnat decât o retragere administrativă şi nu una în fapt, ceea ce ar fi fost imposibil. Familiile mixte − care se întemeiaseră pe parcursul a aproximativ două sute de ani, soldaţii − lăsaţi la vatră (veteranii) şi care îşi făcuseră un rost pe teritoriul cucerit, negustorii − interesaţi să rămână în acest adevărat nod comercial şi alte categorii umane nu aveau de ce să se strămute în Imperiul Roman. La această teză a continuităţii elementului roman în Dacia, din care decurge şi romanitatea poporului nostru şi a limbii noastre, au aderat toţi istoricii şi lingvişti români, ca şi majoritatea autorităţilor ştiinţifice străine. Amintim aici şi teoriile − deja perimate, neavând susţinere printr-o argumentaţie ştiinţifică − conform căreia retragerea aureliană ar fi fost totală şi care fixează teritoriul de formare a limbii şi a poporului român în Peninsula Balcanică. Unele dintre acestea afirmă că imigrarea dacoromânilor în nordul Dunării ar fi început în secolele al VI-lea − al VII-lea (Ov. Densusianu, Al. Philippide), în două valuri succesive (Al. Philippide). Alte teorii − emise fără nici un fundament ştiinţific şi în scopuri tendenţioase − împing mai mult data aşa-zisei imigrări a dacoromânilor în nordul Dunării, în secolul al XII-lea şi chiar mai târziu, adică după pătrunderea maghiarilor în Transilvania (R. Roesler şi alţi autori sau adepţi ai teoriei imigraţioniste). Dacoromânii sunt, în concluzie, urmaşii populaţiei daco-romane din nordul Dunării, care au trăit neîntrerupt pe teritoriul ţării noastre până astăzi. Ei constituie grupul cel mai numeros − au fost cel mai numeros grup de români şi în trecut, altfel neputându-se explica asimilarea slavilor de 35 pe teritoriul ţării noastre − şi sunt singurii care au rămas pe teritoriul de formare a poporului român, limba română evoluând în continuare, după separarea dialectelor, pe baza dialectului dacoromân. Concluzii • Primii români care au părăsit teritoriul de formare a poporului şi a limbii române au fost strămoşii de azi ai aromânilor (atestaţi în sudul Peninsulei Balcanice încă din secolul al X-lea). Până în secolul al XIII-lea au migrat şi megleniţii, urmaţi de istroromâni. • Dacoromânii au rămas pe teritoriul ţării noastre, adică în nordul Dunării, constituind principalul nucleu al romanităţii răsăritene. • Cauza destrămării unităţii românei comune şi a formării celor patru grupuri de români este aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi întemeierea statelor sud-slave. • Cea mai mare parte a românilor sud-dunăreni a fost constituită din păstori, aceştia s-au răspândit, datorită acestei ocupaţii principale, în întreaga Peninsulă Balcanică, fapt care a condus la deznaţionalizarea lor treptată şi, implicit, la scăderea lor numerică. • Izolate între ele, cele patru dialecte româneşti au dezvoltat particularităţi lingvistice proprii pe fondul latin comun, dar şi-au lărgit şi lexicul, în primul rând, prin împrumuturi din idiomurile vorbite în teritoriile pe care s-au stabilit. În cele ce urmează vom descrie, punând accentul pe particularităţile specifice, dialectele sud- dunărene. Elementele teoretice prezente în acest capitol vor fi întregite prin aplicaţii pe textele reprezentative din Anexa 2 a acestui curs. Cum dacoromâna are un statut aparte între dialectele româneşti − este unicul idiom continuator al limbii române pe teritoriul acesteia de formare, se impune o prezentare separată, în capitolul următor. Evident că şi din raţiuni practice vom proceda astfel: dialectul dacoromân are cinci graiuri, descrierea lor laolaltă cu celelalte trei dialecte ar avea ca rezultat un capitol excesiv de lung. Anexa 2 a cursului prezintă aplicaţii pe aceste graiuri. Aromâna Dialectul aromân, ca şi cel meglenoromân, este continuatorul românei comune (primitive) în sud-estul Dunării. Se vorbeşte la sud de Munţii Balcani, pe teritoriul fostei Iugoslavii, în Albania, Bulgaria şi Grecia. Pe teritoriul ţării noastre mai pot fi reperate mici comunităţi în părţile sudice. Acest dialect este cel mai bine reprezentat numeric. Statisticile − nu tocmai exacte, din păcate − indică aproximativ 500.000 de vorbitori. Cei mai mulţi trăiesc în Grecia. Vorbitorii acestui dialect îşi spun ar(u)mâńi (rumâńi, rămăńi; cf. şi dr. rumân, român din lat. romanus), termen general, folosit de toţi aromânii. În funcţie de regiunile în care s-au stabilit, ei se 36 mai denumesc şi: avδil’áţ (din Avδela), virγáńi (din Veria), γrâmustéńi (din Gramusti), cruşuveáńi (din Kruševo), fărşiróţ (din Frasher) etc. Populaţiile vecine îi numesc mai ales vlahi (aşa cum îi numesc pe toţi românii, indiferent de grupul etnic de apartenenţă); grecii le spun cuţovlahi („vlahi şchiopi”1); albanezii îi numesc rëmër (prin reflexul lui romanus) sau ĉoban (< turcă, iniţial însemnând „păstor”, azi indică numai apartenenţa etnică); sârbii îi numesc mai ales ţinţari2, iar bulgarii − belivlasi („vlahi albi”), în opoziţie cu caravlasi („vlahi negri”), denumire pentru dacoromâni. Literatura de specialitate foloseşte în special denumirile: aromâni (cea mai frecventă în literatura ştiinţifică dacoromână), macedoromâni3, români macedoneni, misióδakes („daci din Moesia”) sau romano-vlahi şi arromouni − aceste din urmă denumiri fiind întâlnite la autori neogreci şi aromâni din secolul al XVIII-lea. Menţionăm aici şi faptul că aromânii s-au remarcat încă din secolul al XVIII-lea (este vorba de primul document atestat în aromână, dar scris cu litere greceşti, Inscripţia lui Nectarie Tărpu, din 1731, aflat pe o icoană de lemn, descoperită în Albania) printr-o viaţă culturală proprie. Făcând un salt mai aproape de contemporaneitate, trebuie să notăm că, începând cu anul 1864, graţie strădaniilor unor personalităţi din România, au luat fiinţă cele dintâi şcoli româneşti din Balcani, unde aromânii (şi meglenoromânii) şi-au instruit copii în limba maternă (varianta literară dacoromână) până la al doilea război mondial. Începând cu secolul al XIX-lea, se conturează şi o literatură de expresie aromână, prin autori ca Nuşi Tulliu, Nicolaie Batzaria şi, mai ales, George Murnu care s-a remarcat nu numai ca autor al unui volum de versuri în aromână, ci şi ca un remarcabil istoric, arheolog, filolog, traducător al epopeilor homerice în dacoromână. Nu trebuie uitaţi, desigur, nici lingviştii şi oamenii de cultură de origine aromână care au o contribuţie esenţială la studierea dialectului aromân (Matilda Caragiu Marioţeanu, Theodor Capidan etc.) sau care au valorificat tezaurul popular aromân prin culegerea şi publicarea lui (Pericle Papahagi şi Tache Papahagi). Fenomene caracteristice aromânei Din perspectiva inventarului vocalic, în primul rând, aromânii se împart în două grupuri: graiurile aromâne de tip F (fărşerotesc) − care nu cunosc fonemul / î /, şi graiurile aromâne de tip A (toate celelalte) − care au un sistem vocalic cu 7 unităţi, inclusiv fonemul / î / (deci cu serie completă, ca în dacoromână). Diferenţa poate fi ilustrată astfel: (F) păne, sămbătă / (A) pîni, sîmbîtî. În prezentarea particularităţilor specifice aromânei, se va face, pe alocuri, distincţie între grupele amintite mai sus. 1 Această denumire a fost iniţial peiorativă, azi − are numai semnificaţie etnică. 2 Pronunţia ţânţari este greşită. 3 Adjectivul macedonean − folosit ca substantiv − este echivoc, indicând numai provenienţa din provincia istorică Macedonia, nu şi etnicitatea grupului. 37 • proteza lui / a / la cuvintele care încep cu consoană (mai ales r1, l), uneori şi la cuvinte cu iniţială vocalică (în graiul fărşeroţilor de azi, / a / protetic lipseşte): arátsi (rece), alúme (lume), ańeu (meu), aúrlu (urlu) etc. • absenţa consonantismului final − silaba finală este totdeauna vocalică prin păstrarea vechiului -u (pierdut, cu excepţia grupului „muta cum liquida”, în celelalte dialecte, dar păstrat în unele graiuri ale dacoromânei); graiurile de tip F prezintă un -u scurt, asilabic, după orice consoană (simplă sau grup consonantic), pe când graiurile de tip A îl utilizează ca asilabic după o consoană şi ca silabic după grup consonantic: capu, ńicu (mic), lemnu, plângu (lemnu, plângu, în graiurile de tip F) etc.; • consonantizarea semivocalei “u” [w] în contextele: 1) [aw] + consoană sonoră > [av] (alávdu − laud, ávdu − aud etc.); 2) [aw] + consoană surdă > [af] (cáftu − caut etc.); 3) [ew] + consoană surdă > [ef] (préftu − dr. v. preut < lat. presbiter, cf. dr. modernă preot); la finala cuvintelor, [w] este însă ocurent şi nu se consonantizează în prezenţa articolului -lu: [bow] + -lu > bóulu; • palatalizarea labialelor p > k’, f > h’, v > γ2 (fenomen întâlnit şi într-o bună parte din graiurile dacoromâne): k’aptine (pieptene), h’iru (fir), h’are (fiere), γatsă (viaţă), γitsălu (viţel) etc.; • păstrarea stadiului [dz] pentru d + ĕ, ī, i (în dacoromâna literară, [dz] s-a fricatizat complet la [z], dar se păstrează în unele graiuri; fricatizarea completă caracterizează şi unele graiuri fărşerote, cf.: zuă − ziuă, zăcu − zac ş. a. m. d.): dzâcu, urdzâcî (urzică) etc.; • prezenţa africatelor prepalatale [č, ğ] − acestea provin din: 1) rom. com. < lat. (t, c + io [jo], iu [ju]; j- + o, u) − mâčúcî, určóru, fičóru, ğocu, ağungu etc. (măciucă, urcior, fecior, joc, ajung < lat. matteuca, urceolus, fetiolus, jocus, adjungere); 2) împrumuturi relativ recente din limbile balcanice vecine − čirdák’i, čápî, ğépi, uğácu, cučánu etc. (cerdac, pas, buzunar, hogeag, cocean < tc. čardak, čap, ğeb, oğak; bg. kočan); • prezenţa africatelor [ţ, dz] provenite din velarele latineşti [c, g] şi [qw, gw] + e, i (spre deosebire de dacoromână, unde tratamentul fonetic este altul: c, g + e, i > č, ğ) − ţínţi, ţeru, ţérbu etc. (< lat. quinque, caelum, cervus − cinci, cer, cerb); dzeru, dzíniri, ağúndzi etc. (< lat. gelu, generem, adjungere − ger, ginere, (a) ajunge); • păstrarea sub formă palatalizată a lui n + i (sau / i / desinenţial) − buń (buni; dar ar. buni − bune), (a)γińe (vie), călcâńu (la fel în Banat; în dacoromâna literară şi în celelalte graiuri − călcâi). 1 Vezi şi denumirea aromân. 2 Perechea sonoră a lui [h]. 38 Deosebiri de ordin gramatical faţă de dacoromână • „a” este obligatoriu înaintea G-D-ului şi nu condiţionat sintagmatic ca în dacoromână − în dacoromână, când un substantiv are un singur determinant, ocurenţa articolului posesiv (genitival) “a” este exclusă (doar de la doi determinanţi în sus este necesară ocurenţa acestui articol); în aromână, obligativitatea acestui articol (invariabil ca formă) conduce la considerarea lui ca parte a morfemului discontinuu de caz, cf.: G − ar. viţinlu a lui / dr. vecinul lui (dar: dr. vecinul acesta al lui); D − ar. l’-u dau a viţinl’ui / dr. i-o dau vecinului; • tendinţa de extindere a Ac-ului în detrimentul N-ului pronumelor personale − mine(i) escu (eu sunt), tini însutsĭ eštĭ (tu însuţi eşti); • numeralul este, în general, identic cu cel din dacoromână, cu excepţia arhaismului (specific aromânei) “yíng’iţî (yíyinţî), urmaş al lat. „viginti” − „douăzeci”; sistemul de numărare prezintă totuşi două particularităţi: 1) de la 20 în sus, seria formată din unitate + dzăţî nu conţine o conjuncţie copulativă (ar. treidzăţîdoi − cf. dr. treizeci şi doi), iar seria formată din unitate + ying’iţî continuă tipul general românesc „unus super decem” → „unus super viginti”: unsprîying’iţî, adică „douăzeci [şi] unu”; 2) prepoziţia de, care apare în dacoromână între numeral şi substantiv de la 20 (inclusiv) în sus, se intercalează în aromână începând cu 11: únspridzăţî di dzîli (spre deosebire de dr. unsprezece zile); numeralul ordinal, de asemenea, se formează de la cel cardinal + articolul enclitic -lu / -a: dóilu, d(o)áua (al doilea, a doua) etc.; în fine, numeralul colectiv prezintă o altă inovaţie interesantă − posibilitatea de a extinde radicalul, în combinaţie cu un numeral cardinal, la orice număr de obiecte privite ca o colectivitate: (ş)amindói, (ş)amindáuî (amândoi, amândouă), dar şi (ş)amintréi / (ş)mintréi, (ş)amindzáţi etc. (tustrei, tuszece); • absenţa desinenţei -ră- din formele de perfect simplu de pers. I, pl. şi pers. a II-a, pl. − ascultămu (ascultarăm), ascultatu (ascultarăţi) etc.; • forma perfectului conjunctiv ca reflex al imperfectului conjuctiv din latină − s-cântam (să fi cântat) ş. a. m. d.; • m. m. c. p. se formează cu imperfectul auxiliar “a avea” şi participiul trecut al verbului de conjugat − aveamu cântatî(ă) (cântasem) etc.; • “a voi” este invariabil ca auxiliar al viitorului I şi II, cât şi al condiţionalului trecut − va s- cântu (voi cânta), vrea s-potu (aş fi putut) etc.; • rezistenţa perfectului simplu în detrimentul celorlalte forme verbale de trecut; • folosirea infinitivului „final” (lung) după prepoziţii, în poziţia participiului trecut (supinul) din dacoromână − ar. N-casă n-oaveà nitsi un lemnu ti vătămare šoaritsil’i/dr. În casă nu avea nici (măcar) un lemn de omorât şoarecii; 39 Lexic Ca în toate dialectele româneşti, lexicul de bază este compus din elemente de origine latină şi dintr-un număr redus de elemente autohtone. La acestea s-au adăugat, în timp şi în diferite grade, numeroase elemente din limbile cu care aromânii au venit în contact (greacă, albaneză, bulgară, sârbă) şi, prin intermediul acestor limbi, cuvinte din afara domeniului lingvistic balcanic (italiană, franceză, engleză). Aromânii din România preiau constant în dialectul lor elemente din dacoromână. Meglenoromâna Ca şi dialectul aromân, meglenoromâna − sau meglenita − continuă româna comună (primitivă) în sud-estul Dunării. Se vorbeşte în nordul Golfului Salonic, anume în câmpia Meglen şi de-a lungul unui şir de munţi, pe malul râului Vardar, în orăşelul Nótia (megl. Nonti), care este situat la poalele muntelui Zona. Locuitorii acestui orăşel au fost obligaţi, acum câteva sute de ani, să treacă la religia mahomedană, ca şi megleniţii din cele câteva mici localităţi din jur: Lugunţa (Lunzini), Birislav, Oşani, Liumniţa, Kupa, Ţârnareca (Ţărnareca), Huma. Se mai semnalează numeroşi megleniţi în oraşul Ghevghelia1 (cu populaţie majoritară slavă) şi un număr restrâns de familii de meglenoromâni şi în România (după primul război mondial) − un grup compact trăieşte în comuna Cerna (judeţul Tulcea). Ocupaţia de bază a megleniţilor este − aşa cum ne-am aştepta, locuind la câmpie − agricultura, dar şi apicultura, sericicultura, păstoritul, diferite meşteşuguri etc. Ca şi în cazul aromânilor, statisticile sunt vechi şi inexacte. De-a lungul vremii s-au înregistrat migraţii către oraşe − ceea ce duce la deznaţionalizare mai rapidă − şi emigrarea a numeroşi megleniţi mahomedani, după primul război mondial, în Asia Mică. Aşa stând lucrurile, este evident că cifrele indicate de aceste statistici − între 14.000 şi 26.000 − sunt mult diminuate. Megleniţii îşi spun vlaşi (acelaşi ca origine cu vlah, nume dat tuturor românilor, din dreapta şi din stânga Dunării). Ei sunt singurii dintre vorbitorii dialectelor româneşti care şi-au pierdut numele etnic de român, denumirea meglenoromân fiind creată de oamenii de ştiinţă după acelaşi model cu dacoromân, istroromân, macedoromân. În acest caz, român s-a adăugat la meglen (numele regiunii). Termenul meglenit, folosit şi el în literatura de specialitate, desemnează (evident, într-un alt context decât o lucrare care se ocupă de meglenoromâni) şi alte populaţii (neromanice) din Meglen. Deşi meglenoromânii şi-au manifestat dorinţa de a se instrui în limba maternă (prin şcoală şi biserică), acest lucru nu s-a putut pune în practică decât pentru relativ scurtă vreme (vezi supra, paragraful referitor la viaţa culturală a aromânilor). Cu excepţia literaturii populare, căci o literatură dialectală cultă nu există, megleniţii nu au o viaţă culturală proprie. 1 Ghevghelia şi Huma sunt localităţi de pe teritoriul fostei Iugoslavii, celelalte se află în Grecia. 40 Particularităţi ale meglenoromânei • absenţa din seria centrală a sistemului vocalic a lui / î / (ca în fărşerotă) − această vocală se realizează ca [o] deschis sau ca [ă]: s’ondzi (sânge), mănăncă (mănâncă) etc.; • afereza lui [a] iniţial neaccentuat − fară (afară), daug (adaug) etc.; • menţinerea lui -u după grupuri consonantice formate din oclusivă sau [f] + o lichidă − aflu; • absenţa din sistemul consonantic a lui / h / (singurul dialect românesc din care lipseşte această consoană): -il’ (fiu); • prezenţa arhaismelor fonetice [l’, ń] şi sporadic [dz, ğ]; • [f] iniţial > h’ > Ø − ier (fier), il’ (fiu) etc.; • predominanţa formării G-ului articulat cu „lu” invariabil, antepus numelui − lu ampirat (împăratului), lu ampirats (împăraţilor), lu mul’ari (femeii), lu mul’erli (femeilor); • formarea D-ului cu prepoziţia „la” − la ampirātu (împăratului); • Ac-ul nu este marcat prin „pe”, dar se foloseşte frecvent anticiparea complementului direct prin pron. pers. neaccentuat − lĭ-a vizu peştilĭ (a văzut peştele); • m. m. c. p. se formează prin perifrază ca în aromână − veam căntat (cântasem); • infinitivul apare în locul participiului trecut (supinul) − sfărşo di ararea (sfârşi de arat). Lexic Lexicul de bază este de origine latină, iar elementele nelatine sunt, în ordinea importanţei, din: slavă, turcă, greacă, albaneză. Elementele romanice (nebalcanice) apar cu totul sporadic în acest dialect. Istroromâna Acest dialect continuă româna comună (primitivă) în nord-vestul Peninsulei Balcanice şi face, probabil, parte din aceeaşi ramură cu dacoromâna. Istroromânii trăiesc în Peninsula Istria, în nordul Mării Adriatice, fiind împărţiţi în două grupuri: 1) grupul de nord, din localitatea Jeiăn (în Cicearia) şi 2) grupul de sud, compus din câteva sate − Şuşnieviţa şi Noselo, de fapt −, la sud de Muntele Mare (cr. Uĉka gora, it. Monte Maggiore). În urma unor cercetări relativ recente s-a constatat că lista mai veche a localităţilor istroromâne nu mai este valabilă. Aceasta mai cuprindea localităţile: Letai, Gradinie, Sucodru, Brdo, Grobnic. Din această cauză este forte dificil să se stabilească numărul vorbitorilor de istroromână. O monografie din 1971, semnată de August Kovaček, conţine şi cea mai recentă statistică, aceasta indică 1250 − 1500 de vorbitori de istroromână. Istroromânii şi-au zis, până la începutul secolului al XX-lea, rumeri sau rumări (după lat. romanus). Din epoca indicată au început să-şi spună vlåş sau vlås, numindu-şi limba vlåşki. Vecinii, 41 italienii şi croaţii, îi numesc ĉiribiri, iar graiul lor este denumit de croaţi ĉiribirski. Ca termen general, indicând toţi locuitorii Ciceariei, se foloseşte cici. Denumirile culturale sunt: istroromâni (format după acelaşi model cu denumirile celorlalte dialecte româneşti) şi rumuni, termen impus prin intermediul limbii croate şi prin anchetatorii români care s-au deplasat pentru cercetări lingvistice în Istria. Păstoritul a fost, ca pentru toţi românii, din nordul sau din sudul Dunării, ocupaţia principală şi pentru istroromâni. Regiunile în care trăiesc sunt însă foarte sărace. Resursele naturale sunt aproape inexistente, ceea ce i-a determinat pe istroromâni să se ocupe cu agricultura, exploatările forestiere sau să devină cărbunari (cărbunele este obţinut prin arderea lemnului). Mulţi emigrează către oraşe, acesta constituind un alt factor care conduce la deznaţionalizarea lor. Istroromânii, ca şi meglenoromânii, nu au un trecut cultural, condiţiile de viaţă fiind potrivnice instrucţiei. După primul război mondial, 90% dintre bătrâni şi 20% dintre copii erau analfabeţi. Învăţătorul de origine istroromână Andrei Glavina este cel care a înfiinţat, în 1921, prima şcoală românească. Personalităţile din rândul istroromânilor sunt extrem de puţin numeroase. Literatura cultă şi lirica populară lipsesc cu desăvârşire. Istroromânii sunt, fără excepţie, catolici. Particularităţi ale istroromânei • pronunţarea mai deschisă a fonemului / î / decât în dacoromână − acesta se realizează, dar facultativ, ca / ă /: / măre /, dar şi (mai rar) / mîre / (mâine); • realizarea, cu frecvenţă mare, a lui / a / accentuat ca [å] (labializarea lui / a /) − cåsa, åsir, årde, iårbě etc. (casă, asin, arde, iarbă); la iniţială, se realizează, în graiul unor vorbitori ca diftong [wå] − uårde, uåpě, uåstez ş. a. m. d. (arde, apă, astăzi); • [a] aton şi iniţial dispare (ca în megl.) − flå ((a) afla) etc.; • reducerea diftongilor [ea] şi [oa] la [ę] şi [o](monoftongare relativ recentă) − sęrĕ, fętĕ, fęte, cl’ęmĕ, stę, ăntrębĕ etc. (seară, fată, fete, cheamă, stea, întreabă); códĕ, ómir, nópte, cóţe, póte etc. (coadă, oameni, noapte, coace, poate); • consonantizarea semivocalei [w] în poziţie intervocalică, înainte de consoană sau în poziţie finală − dóva, stéva, dåvu, ståvu, novĕ, ov, mev, tev, sev etc. (a doua, steaua, dau, stau, nouă, ou, meu, tău, său); • „i” final scurt nu se mai aude sau devine plenison, silabic − åsir, ţinţ, ziţi, cl’emi ş. a. m. d. (asini, cinci, zici, chemi); • păstrarea sonantelor palatale /l’, ń/ − l’épure, fil’, gal’írĕ, vegl’å etc. (iepure, fiu, găină, veghea); viń, puń, răţóńu, lupóńe, åń etc. ((eu) vin, (eu) pun, răţoi(ul), lupoaică, ani); 42 • prezenţa rotacismului (trecerea lui [n] intervocalic la [r] în cuvintele de origine latină)1 − bíre, spúre, åsir, rusíre, tírăr, durå ş. a. m. d. (bine, spune, asin, ruşine, aduna); • absenţa palatalizării labialelor (bilabialele [p, b, m] şi labiodentalele [f, v] rămân intacte), cf.: istr. piţór, albírĕ, mic, fil’, viså / dr. picior, albină, mic, fiu, visa (gr. mold. k’ičor, alg’inî, ńic, h’iu, g’isa) / ar. k’ičóru, alg’inî, ńic, h’il’, nγisédzu); • sonanta [l] nu poate apărea în poziţie finală şi înainte de consoană − cå, ie, vése ( cal, el [iel], vesel); åb, cåd, cucå, åt (alb, cald, culca, alt); dacă după consoană urmează un [e, i], atunci [l] nu mai dispare, se păstrează muiat − cål’z, ål’ţ, dúl’ţe (calzi, alţi, dulce) ş. a. m. d.; • neutralizarea, frecventă la masculine şi neutre, a opoziţiei de număr (datorită depalatalizării unor consoane finale) − feţór (fecior şi feciori), grås (gras şi graşi) etc.; • numeralul cardinal păstrează din latină numai formele pentru unităţile de la 1 la 7 (inclusiv), uneori şi pentru 8, 10 şi 1000; toate compusele de la 11 în sus sunt de origine croată: dévet, iedănáist, dvanáist, ..., dváiset, trídeset, cvarnår, pédeset, ..., sto, míl’e (< lat.) / míl’ar (< cr.) / táuzent, távzent (< germ.) etc. − nouă, unsprezece, doisprezece, ..., douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci, ..., o sută, o mie; • introducerea, sub influenţa limbii croate, a categoriei aspectului (necunoscută celorlalte dialecte, cu excepţia unor graiuri dacoromâne, unde − fără a avea un caracter constant − categoria aspectului se manifestă la câteva verbe prin intermediul prefixaţiei); prin mijloace „interne”, „sintetice”, se pot exprima trei valori aspectuale − imperfectivă (durativă), perfectivă (terminativă) şi iterativă (repetată, care − la rândul ei − poate fi imperfectivă sau perfectivă): a) opoziţia perfectiv/imperfectiv se exprimă prin prefixe, în timp ce valoarea iterativă se obţine prin adăugarea unui sufix specific, -vęi (sufix de origine croată, ca, de altfel, şi toate celelalte prefixe, introduse o dată cu verbele din această limbă). Cele mai frecvente prefixe aspectuale sunt: do-, ne-, po-, pre-, rez-, ze- (în localitatea Jeiăn: na-, raz-, za-). Opoziţia menţionată este foarte netă la verbele de origine croată, dar este redată şi prin verbe de origine latină la care se ataşează sufixele respective. Lexic Fondul lexical de bază al istroromânei este, ca şi în cazul celorlalte dialecte româneşti, de origine latină. Un număr redus de elemente aparţin substratului autohton. Principalele împrumuturi, care afectează şi structura morfologică, sunt din limba croată. Alte influenţe se înregistrează din limbile: slavă, italiană şi germană. 1 Această particularitate nu se mai regăseşte decât în unele regiuni dacoromâne (Maramureş şi Crişana), unde însă nu are caracter constant, ba chiar se înregistrează un regres al uzului acestei particularităţi sau fenomenul invers − de derotacizare (a se vedea subcap. privitor la gr. maramureşean din cap. următor). 43 Bibliografie: Capidan, Th. − Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932 Capidan, Th. − Meglenoromânii, I, Istoria şi graiul lor, Bucureşti, 1925 Caragiu Marioţeanu, M. et alii − Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana − Probleme de dialectologie română, Bucureşti, ed. a II-a, 1976 Kovaček, August − Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971 Vasiliu, Emanuel − Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968 44 VII. Subdialectele (graiurile) dacoromânei: muntean, moldovean, crişean, maramureşean, bănăţean. Dacoromâna se vorbeşte în România şi de-a lungul Dunării, la graniţa cu fosta Iugoslavie. La limba literară actuală au concurat toate graiurile, nu numai cel muntean, şi limbile romanice − în special franceza şi italiana. Subdialectele (sau graiurile − vezi explicaţia acestei echivalenţe între termeni, pentru română, în primul capitol al acestui curs) dacoromânei sunt: muntean, moldovean, crişean, maramureşean, bănăţean. În cele ce urmează vom prezenta, în special, particularităţile definitorii pentru aceste subdialecte. SUBDIALECTUL MUNTEAN Subdialectul muntean este vorbit în jumătatea de sud a teritoriului dacoromân, în Muntenia (judeţele Ilfov, Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Olt, Teleorman, Ialomiţa, precum şi în jumătatea sudică a judeţelor Buzău şi Brăila), în partea de sud a Transilvaniei (judeţul Braşov, jumătatea sudică a judeţului Sibiu), în partea de sud a Dobrogei (judeţul Constanţa şi sudul judeţului Tulcea), în cea mai mare parte a Olteniei (judeţele Dolj, Vâlcea, jumătatea estică a judeţelor Mehedinţi şi Gorj; subgraiul din nord-vestul Olteniei prezintă numeroase trăsături comune cu subdialectul bănăţean). A. Fonetică şi fonologie • închiderea lui [e] aton la [i] în cuvintele cu două silabe posttonice conţinând vocala [e] (mai ales substantive terminate în -e, la sg. sau la pl., care primesc articolul hotărât enclitic -le): iepurili, laptili, şarpili, fetili, casili, nepoatili şi chiar la neologice − laminuar’li etc; • după [ş] şi [j] sunt înregistrate frecvent vocale palatale: uşe, mătuşe, cuaje, grije etc.; • vocalele palatale trec în seria centrală după consoanele [d] şi [p], mai ales în prepoziţii şi în cuvinte cu prefixul des-: dă, pă, dân, pân, dântre, pântre, dăscui, dăzbrac, dăsparte etc.; • subdialectul muntean este singurul în care apare diftongul [îi], creat prin anticipare, în cuvintele: câine, pâine, mâini, mâine; • în numeroase localităţi din Oltenia se înregistrează apariţia diftongilor [oi, ui, ai, ei] creaţi prin anticiparea caracterului palatal al oclusivei [k’]: oik’, roik’iie, păduik’e, straik’ină, ureik’e etc.; • destul de frecvent, apar forme accentuate diferit faţă de norma literară: făcém, încótro etc.; 45 • nu apar fonetismele arhaice [dz] şi [ĝ], acestea au devenit [z] şi [j] încă din secolul al XVI-lea; aria acestui dialect este, de altfel, aria de origine a fricatizării africatelor menţionate; • apar stadii incipiente de palatalizare a oclusivelor labiale şi a fricativelor labio-dentale: ph’ (ph’ept), bv’ (bv’ine), fh’ (fh’er), vv’ (vv’espe); • în zonele din Oltenia, care cunosc palatalizarea, se înregistrează stadiile specifice: fk’ / sk’ (fk’er / sk’er − „fier”), vg’ / zg’ (vg’erme / zg’erme − „vierme”); • oclusivele dentale şi sonantele nu se palatalizează, iar africatele [č, ğ] nu se africatizează niciodată; • consoanele [ş] şi [j] au suferit o repalatalizare specifică: mătuş’e, grij’e etc. (v. supra); • în majoritatea graiurilor din Muntenia, fricativa laringală [h] este rostită slab, mai ales în poziţie iniţială şi intervocalică; sunt numeroase cazurile în care această consoană nu este rostită: aină (haină), uoţ (hoţ), uouot (hohot) etc. Fenomenul semnalat a determinat apariţia sporadică a unor fenomene hipercorecte de tipul: haripi (aripi), halbii (albii), halea (alea) etc. B. Morfosintaxă • substantivele feminine, care aparţin genului personal, terminate în -ca, -ga au la G-D forme în -k’ii, -g’ii: Florik’ii, Olg’ii, maik’ii etc.; • se înregistrează alternanţa a/ă ca marcă suplimentară a pluralului (în celelalte subdialecte apare mai mult accidental): ăripi, ăşk’ii, ălbii etc.; • articolul genitival are paradigmă completă (al, a, ai, ale); • pronumele adjectival are formele ăl, a, ăi, ale (cu diverse variante); • formele pronumelui demonstrativ: ăsta, asta..., ăla, aia... şi variantele halea, helea, hăia...; în Oltenia se creează, la feminin plural, după modelul formei de masculin, formele: (fetele) ăştea, (casele) ăştea şi chiar (casele) ăştia. • la verbe: − se înregistrează schimbări de conjugare − între a II-a şi a III-a, în favoarea ultimei conjugări menţionate: a tace, a place, a pare, a scade etc.; − prezenţa accentuării pe sufix: făcéţi, spuném etc.; − la pers. a III-a, la unele timpuri ale indicativului (prezent, perfect compus, viitor şi imperfect), se neutralizează opoziţia de număr: (el, ei) zice, (el, ei) a spus, (el, ei) va merge, (el, ei) mânca etc.; − absenţa lui -ră la pers. a III-a pl. a m. m. c. p.: (ei) cântase; − la indicativ şi conjunctiv prezent şi la gerunziu, apar forme iotacizate la verbele cu tema în -d, -t, -n, -r (primele două cazuri, verbele cu tema în -d, -t, apar numai în Muntenia): râz, tunz, să vază, îng’iţ, simţ, poĉ, ţiu, spui, piei, să puie, puind, spuind etc.; 46 − spre deosebire de toate celelalte subdialecte, cel muntean are ca auxiliar al perfectului compus, la pers. a III-a, sg. şi pl., forma a şi nu o/or; − la formele de plural ale perfectului compus, în anumite părţi din sudul regiunii, se adaugă la participiu -ră, cu rolul unei mărci de plural: am venitără, am făcutără etc.; • în Oltenia, perfectul simplu este folosit cu frecvenţă mare, în detrimentul tuturor celorlalte timpuri verbale de trecut; ca opoziţie, se foloseşte totuşi perf. compus pentru a marca realizarea unei acţiuni într-un timp foarte îndepărtat faţă de momentul vorbirii (preia rolul de m. m. c. p.); • topica adverbului mai în combinaţii verbale este alta decât cea literară: mai mă duc, nu mai se poate, mai te doare, nu mai am făcut, mai aş vrea etc. C. Lexic • zăpadă, varză, burtă, ficat, năduşeală, rinichi, ciupesc, chel, ginere (sau ginerică), zeamă de varză, porumbel, cimitir, năduf (astmă), a înjura, noroi, pisică etc.; • cea mai puternică influenţă străină este cea bulgară: a năduşi, lele (leică), vopsea (derivat de la a vopsi), ciozvârtă (bucată) etc. SUBDIALECTUL MOLDOVEAN Pe teritoriul României, subdialectul moldovean este vorbit în Moldova şi în Bucovina (judeţele Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galaţi). Isoglosele anumitor fenomene caracteristice acestei arii depăşesc însă mult limitele ei, cuprinzând părţi variabile din jumătatea nord-estică a Transilvaniei (de obicei, părţi din judeţele Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna, jumătatea estică a judeţului Cluj, jumătatea nordică a judeţului Mureş), precum şi părţi din jumătatea nord-estică a Munteniei (nordul judeţelor Brăila, Buzău) şi din nordul Dobrogei (nordul judeţului Tulcea). 1. Fonetică şi fonologie • metafonia relativ constantă a lui [e] aton şi a lui [ă] final: − închiderea lui [e] final aton în stadiile [į] sau [i]: žémį, dúlši, subţâ′ri, cárni, árdi, g′íni, sâ stâ′nži etc.; [e] medial, protonic şi posttonic, se închide de asemenea: dispárti, botiză′m etc. şi púnim, fášim etc.; [e] se închide la i şi în cuvintele neaccentuate în frază: di, pi, pintru, pisti etc.; − [ă] final trecut la [î] este notat în toată Moldova, cu o frecvenţă deosebită în partea centrală şi sudică (apare sporadic şi în Transilvania de est, în nord-estul Munteniei şi în nordul Dobrogei): mamâ, casâ, soacrâ, mânâŋcâ, sâ vadâ etc.; se înregistrează şi închiderea la [î] a unui [ă] secundar, provenit din modificarea lui [e] după anumite consoane: hârlieţâ, şasâ, paharâ, šetisâ 47 (cetise < citise) etc. Acest fenomen are ca efect, în planul morfologiei, neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective feminine: casâ (sg. şi pl.), frúndzâ (sg. şi pl.), joasâ (sg. şi pl.), ńicuţâ (sg. şi pl.) etc. • în poziţie medială protonică, [ă] se deschide la [a]: batáji ([j] = semivocala i), barbát, maláj, carári, matúşâ, parínti, barg′íi (cf. bărbie) etc. • după consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, [r], vocalele palatale [e, i] trec la corespondentele lor din seria centrală, [ă, î]: săc, sâŋgur, zăr, zâ, şăd, şâr, slujaşti, cojâţă, împărţăsc, ţân, triidzăš, dzâc, răši etc. Ca o consecinţă a schimbării de localizare în discuţie, după aceleaşi consoane, diftongul [ea] este monoftongat în [a], iar [i] final asilabic este eliminat: sarâ, găsascâ, zamâ, înţapâ, parinţ, asculţ, urş, lieş (vb. laşi), viez (vb. vezi) etc. Amuţirea lui [i] final asilabic după consoanele enumerate are ca rezultat neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective masculine: moş (sg. şi pl.), colţ (sg. şi pl.), ursuz (sg. şi pl.), leneş (sg. şi pl.) etc.; • în cea mai mare parte a Moldovei (cu excepţia unei arii restrânse din sud-vest), precum şi în nordul Transilvaniei, după labiale, se înregistrează frecvent trecerea lui [e] la [ă] şi, ca urmare a acestei modificări, monoftongarea diftongului [ea] în [a]: lovăsc, mărg, vorbăsc, topăsc, albaţă, lovască, să margă etc.; • facultativ, la finală de cuvânt, apar în Moldova elementele finale asilabice [-ĭ], [-ĭu] şi, mai rar, [-ŭ]: toboşarĭ(u), šenuşerĭ(u) (cf. cenuşar), capŭ, h′inŭ (cf. subst. fin − ref. la relaţia cu naş), surdŭ, mă însorŭ etc.; • tendinţa de diftongare a vocalelor în anumite condiţii fonetice, prezentă în toate graiurile dacoromâne, este mai puternică în Moldova în cazul vocalei [e]. Diftongarea lui [e] la [ie] este frecvent înregistrată atât sub accent, cât şi în poziţie neaccentuată: liemn, fieti, cămieşâ, crieşti, împlietieşti, abiešedarĭ, tieŋcuiitâ, liegatâ etc.; • în subdialectul moldovean − ca pe cea mai mare întindere a teritoriului dacoromân − în substantivele câni, pâni, mânĭ şi în adverbul mâni nu apare diftongul [îi]; • monoftongarea lui [ea] final accentuat în [ę]: mę, avę, vidę, curę, spunę etc.; • în Moldova, diftongul [ia] devine [ie] şi [ia], la iniţială de cuvânt sau în poziţie postvocalică (în ultimul caz, [ia] apare totdeauna la iniţială de silabă; [ia] postconsonantic se grupează totdeauna în aceeaşi silabă cu consoana sau cu consoanele precedente): băiet, muiet, tăiet, apropk′iiet, ie (vb. ia) etc. • în Moldova se conservă încă unele fonetisme arhaice: [dz] (< lat. d + iot, ě, ī sau e, i în hiat şi provenit şi din cuvintele din substrat), în variaţie liberă cu [z]: dzâc, dzâ, încăldzăsc, mă spândzur, budzâ etc.; [ĝ] (< lat. iot + voc. posterioare o, u sau < lat. d + e, i în hiat cu o vocală 48 posterioară accentuată), şi el în variaţie liberă cu [j], realizat în varianta moldovenească de fricativă intermediară [ž]: ĝoc, ĝoi, ĝug, aĝung, ĝos etc.; • Moldova reprezintă aria tipică a fenomenului numit palatalizarea labialelor (el se regăseşte şi în alte graiuri, dar nu cu aceeaşi consecvenţă, frecvenţă şi nu în toate stadiile ca în subdialectul moldovean). Sunt frecvente stadiile finale de palatalizare (adică stadiile de consoane simple, care presupun eliminarea labialei): [k′, g′, ń] − pentru [p, b, m]; [h′, v′], care pot deveni (în jumătatea nordică) şi fricativele intermediare [š, ž] − pentru [f, v]. În variaţie liberă cu acestea, mai ales pentru [p, b, m], apar şi stadiile intermediare de palatalizare, stadiile de grup consonantic cu labiala păstrată, adică [pk′, bg′, mń]: - (p)k’eli, (p)k’ept, (p)k’išor, şk’ok’ĭ (cf. şchiopi), mă scark’in; - (b)g’ini, alg’ĭ (cf. albi), ştir(b)g’ĭ (cf. ştirbi); - (m)ńeu, (m)ńiri (cf. mire), (m)ńiriasâ, lacră(m)ńĭ; - h’eri (cf. fiere), să h’iu, h’inâ (cf. subst. fină), h’erbi; - šeri, să šiu, šinâ, šerbi; - v’isăz, v’iu, v’is, v’in; - žisăz, žiu, žis, žin. • într-o arie mai restrânsă, situată aproximativ între Roman şi Vatra Dornei, se înregistrează, în palatalizarea lui [p, b] fonetismele [(p)ĉ, (b)ĝ]. Acestea se explică nu prin evoluţia procesului de palatalizare, ci prin intervenţia altor fenomene fonetice regionale, în urma cărora oclusivele palatale [k’, g’] − atât primare, cât şi secundare − devin africatele prepalatale [ĉ, ĝ]. În această arie, întâlnim deci, paralel cu forme cum ar fi: ĉem (cf. chem), înĉegat (cf. închegat), ĝem (cf. ghem), înĝeţa (cf. îngheţa) şi forme ca: (p)ĉeli, (p)ĉept, (b)ĝini, al(b)ĝĭ; • izolat (în localităţi din nord-vestul Moldovei), întâlnim şi fonetismele [(p)t’, (b)d’] rezultate din confuzia oclusivelor [k’, g’], primare şi secundare, cu dentalele palatalizate [t’, d’]. Aşadar, alături de forme cum ar fi: t’em (putând să însemne chem şi (mă) tem), înt’egat (cf. închegat), d’em (cf. ghem), înd’eţa (cf. îngheţa), apar şi forme ca: (p)t’eli (cf. piele), (b)d’ini (cf. bine) etc.; • africatele [č, ğ] apar sistematic fricatizate la [š, ž]: sprânšanâ, šer, k’išor, mânânšĭ (cf. mănânci), dulši, (a)šel, sânži, žanâ, žinžii, (sâ) stânži, žemi etc. Consecinţa este confuzia anumitor forme: urš „urci”/urš „urşi” sau služ „slugi”/služ „sluj” (v. expr. a face sluj); • într-o arie relativ compactă, în partea de SV a Moldovei (dar şi în arii izolate din Moldova şi nordul Transilvaniei), [v] iniţial, urmat de [o, u], trece, uneori, la [h]: horbă, hulpi etc. 49 A. Morfosintaxă • substantivele feminine terminate în -ca, -ga, care aparţin genului personal, au forme de G-D în -căi, -găi: Floricăi, Anicăi, Olgăi etc. În aria nordică, apar forme în -šii, -žii: Anišii, Olžii etc.; • articolul genitival are forma invariabilă a (numai în Muntenia se înregistrează paradigma completă); • pronumele şi adjectivele demonstrative au formele: (a)iesta şi (a)ista, aiasta, aieştia şi (a)iştia, aiestea şi (a)istea, (a)šela, (a)šeea, (a)šeia, (a)šelea. Forma asta, specifică graiurilor dacoromâne de sud, tinde însă să se generalizeze; • perfectul simplu nu este utilizat în Moldova; • auxiliarul perfectului compus are, la persoana a III-a singular şi plural, forma o; • mai ales în nordul Moldovei, sunt curente formele perifrastice de mai mult ca perfect, constituite din perfectul compus al auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat: am fost cântat (cf. cântasem), ai fost cântat (cf. cântaseşi) ş. a. m. d.; • viitorul se formează atât cu auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat, cât şi cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, însă strict caracteristice Moldovei sunt formele cu auxiliarul a, înregistrat la pers. a III-a singular: a vré (cf. va vrea), a mânca (cf. va mânca), a să cânte etc.; B. Lexic • ciolan (os), mancă sau mamcă (doică), omăt (zăpadă), cori (pojar), hulub (porumbel), pântece (burtă), a pişca (a ciupi), popuşoi (porumb), chelbos (chel), moş (unchi), vădană (văduvă), ţintirim (cimitir), oghial (plapumă), prisacă (stupină), agud (dud), povidlă (magiun), harbuz (pepene verde) etc.; • unii termeni din cei de mai sus sunt latini (pântece, de ex. < lat. panticem), mulţi sunt împrumutaţi din limbile învecinate; principalele surse de împrumut sunt limbile ucraineană (v. mancă, hulub, harbuz, povidlă) şi rusă (v. cori), împrumuturile din maghiară ocupând un loc secundar (v. ţintirim). SUBDIALECTUL CRIŞEAN Subdialectul crişean este vorbit în partea de nord-vest a teritoriului dacoromân, într-o arie care cuprinde Crişana şi vestul Transilvaniei (judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare, Alba, precum şi jumătatea de vest a judeţului Cluj, nordul judeţului Arad şi nordul judeţului Hunedoara). Ca şi în cazul subdialectului moldovean, subdialectul crişean prezintă o serie de diferenţe interne în aria pe care o cuprinde; se disting prin trăsături specifice graiul din Bihor, graiul din Ţara Moţilor şi graiul 50 din Oaş. În cele ce urmează însă, se vor prezenta numai acele particularităţi care caracterizează toată zona indicată şi, cu precădere, acelea care nu se regăsesc în alte subdialecte. A. Fonetică şi fonologie • metafonia vocalelor [e, a, o], aflate în poziţie neaccentuată, la vocalele închise [i, ă, u]: vińit, păhar(u), apui etc.; • deschiderea lui [ă] protonic medial la [a], de obicei atunci când vocala accentuată este [a], dar şi în cuvinte cu alte vocale accentuate: (d’i) capatat, nanaşu, (s-or) bagat, parinţâ, padure, batrână, paşeşt’e etc.; • trecerea diftongului [oa] la [o] (ulterior, acest „o” deschis poate fi supus unei diftongări la [uo]): nopt’e, sore, golă, torĉe, juocă, puot’e etc.; • [e] şi [i] trec, ca în Moldova şi în Banat, la [ă, î], dar numai după [s, z, ţ], iar consoanele [ş, j] au doar o rostire palatală (asemănătoare cu cea din Muntenia), modificarea vocalelor menţionate după aceste ultime două consoane realizându-se, de obicei, când sunt secundare (adică rezultate din fricatizarea africatelor [č], respectiv [ğ]): gasăşt’, sâŋgur, pazăsc, ramaşiţâli, matuşe, cuaje, o şăzut, grijâm, o fužât, sânžă etc.; • în cea mai mare parte a Crişanei este înregistrat un [u] final asilabic, atât după consoane simple, cât şi după grupuri consonantice: bunu, caşu, vorbăscu, prostu etc.; • diftongarea (fără a fi chiar generală) a lui [o] iniţial în [uă]: uăm, uărb, uăk’ etc.; • lipsa diftongului [îi] în cuvintele: câine, pâine, mâini, mâine. • nu apare fonetismul arhaic [dz]; ca şi în Muntenia, acesta s-a fricatizat la [z]; • singurul fonetism arhaic notat în Crişana este [ĝ]: ĝoc, ĝud’ică etc.; • bilabialele [p, b, m] se palatalizează în stadii intermediare (primele două la [pt’, bd’], ca urmare a confuziei dintre [k’, g’] cu consoanele rezultate din palatalizarea consoanelor dentale [t] şi [d] la [t’, d’]); labiodentalele [f, v] se palatalizează în stadiu final, dar [v] ajunge [d’], ca urmare tot a unei confuzii: pt’ică (vb. pică), am pt’erdut, bd’ińe, mńere, mńiriasă, lacrămń, h’erbinţ etc.; • palatalizarea oclusivelor dentale este fenomen general în Crişana; • în graiul din Oaş au fost notate două particularităţi ale lichidelor [l, r]: [l] urmat de consoană sau în poziţie intervocalică se velarizează (trece la [ł]: gałbăn) sau chiar se vocalizează („alb” devine aub); [r], la iniţială de cuvânt sau de silabă, este rostit dur (fonetic, [ṝ]); • epenteza lui [c] în grupul consonantic [sl]: sclab, sclańină, sclut, sclobod etc.; • palatalizarea oclusivei velare [c] în forme cum ar fi: călkii, kemeşe etc. 51 B. Morfosintaxă • exprimarea analitică a D-ului cu prepoziţia către (şi în variantele cătă, cata), mai ales după verbele dicendi: zâce cata iel, o zâs parinţâ cătă prunc etc.; • articolul genitival are forma invariabilă a; • dintre formele de pronume demonstrative (care seamănă cu cele folosite în Moldova), semnalăm ca fiind caracteristică (deşi nu este prezentă pe tot teritoriul subdialectului în discuţie) forma aiasta; • pronumele nehotărât include în paradigmă şi formele oarece (ceva, vreun, vreo), oarecine (cineva, vreun, vreo): n-ai tu uarece haină?; înt’ind’e vorbe pă uaricińe etc.; • ca şi în Banat, unele verbe − care în limba literară se conjugă lung − se conjugă fără sufixele verbale; altele − care în limba literară se conjugă fără sufixe − primesc aceste sufixe: să lucri, înflore, să înkelde (se încălzeşte); simţăsc, d’esparţăsc etc.; • fără a avea frecvenţa din Muntenia, se înregistrează şi fenomenul iotacizării verbelor cu tema în -n (uneori, şi la cele cu tema în -r): spui (spun), piei (pieri) etc.; • m. m. c. p. este perifrastic, în formele: o fos zâs (zisese), o fos pus (pusese) etc.; • exprimarea conjunctivului cu ajutorul conjuncţiei şi (cu sau fără păstrarea conjuncţiei să): şi să însoare, şi facă etc.; • condiţionalul perfect are şi formele: o vu fi (ar fi fost), o vu(t) cânta (ar fi cântat) etc.; • se înregistrează şi în acest subdialect forme de imperativ negativ arhaic (cu infinitiv lung): nu cântareţi, nu vă batereţi etc.; C. Lexic • nari (nas), cotătoare (oglindă), a se cota (a se privi), prunc (băiat), a piţiga (a ciupi), brâncă (mînă), a hori (a cânta), abua-abua (nani-nani), ciont (os), cuştul(u)esc (gust), câtingan (încet), temeteu (cimitir), şogor (cumnat), poplon (plapumă), măşini (chibrituri) etc.; • structura vocabularului subdialectului crişean conservă un număr mare de cuvinte latine, dispărute în celelalte subdialecte sau păstrate numai în expresii: arină (nisip < lat. arena), brâncă (mână < lat. branca), substantiv păstrat în celelalte subdialecte numai în expresiile a da în brânci, a da brânci etc., a custa (a trăi < lat. constare), duroare (durere < lat. dolorem), iuo (unde < lat. hic ubi), săcret (pustiu, nelocuit < lat. secretus), vă (du-te < lat. vade) etc.; • principala influenţă străină este cea maghiară: barşon (catifea), chefe (perie), ciont (v. mai sus), copârşeu (sicriu), dărab (bucată), fedeu (capac), lepedeu (cearşaf), ocoş (isteţ), şogor (v. mai sus), temeteu (ibidem), tolcer (pâlnie) etc.; 52 • există şi împrumuturi din germană, unele dintre ele realizate prin filieră maghiară: asuntare (recrutare), décung (tranşeu), laibăr (haină), paradaică (pătlăgea roşie), pătron (cartuş), ţucur sau ţucor (zahăr) etc. SUBDIALECTUL MARAMUREŞEAN Acest subdialect este vorbit în judeţul Maramureş (în jurul oraşelor Vişeu şi Sighet). Prezintă asemănări cu subdialectele limitrofe, crişean şi moldovean. Caracteristicile specifice se înregistrează la nivel fonetic şi lexical. A. Fonetică şi fonologie • particularităţi care se întâlnesc şi în Crişana şi Banat, la care se adaugă: − [e, i] trec la [ă, î], diftongul [ea] se monoftonghează în [a], iar [i] final asilabic amuţeşte după consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, după [r]: o sosât, sară, o ieşât, să mă laş, înşălător (înşelători), cumnaţ, dzâ, zăĉă, răĉă etc.; − după africatele [ĉ, ĝ] − datorită pronunţiei lor dure, vocalele palatale trec la centrale: duĉă, ĉă, ĉânĉ, sânĝă, plânĝ (plângi) etc. • apar fonetismele [dz] şi [ĝ]: dumńedzău, aĝunĝe etc.; • palatalizarea se produce ca în subdialectul crişean, dar nu cu aceeaşi frecvenţă; • fricativele labiodentale [f, v] cunosc un stadiu specific de palatalizare: [f] devine [s] (sierbe), iar [v] − [z] (o zânit); • [ń] şi [ĺ] sunt variante poziţionale ale consoanelor [n, l]; • africatele [ĉ] şi [ĝ] nu se fricatizează şi se pronunţă dur, antrenând modificarea vocalelor de după ele (v. mai sus); • rotacismul, fenomen specific zonei Maramureşului, astăzi înregistrează o regresiune (sub influenţa limbii literare), în sensul unei „reveniri” la [n] etimologic în poziţie intervocalică, numai că, din hipercorectitudine, sunt afectate şi forme care au un [r] intervocalic etimologic (cf. luĉafiń(u), în loc de luĉafirĭ(u)); • subdialectului maramureşean îi este specifică apocopa silabică, extinsă chiar la propoziţii întregi: s-or fa (s-or face), Ioa (Ioane), D’o (Gheorghe), Pe se tre(ze) (Petre se trezeşte) etc. B. Morfosintaxă • articolul genitival are forma invariabilă a; 53 • pronumele demonstrative sunt asemănătoare cu cele din Crişana, doar că în formele care conţin consoanele africate dure [ĉ, ĝ] se înregistrează modificarea, menţionată deja, a vocalelor de după ele: aĉălea, aĉăia etc.; • conjugarea scurtă sau lungă a verbelor, invers decât în limba literară, caracterizează şi acest subdialect; la fel, dar sporadic, iotacizarea verbelor care au -n, respectiv -r, în temă; • forme perifrastice de m. m. c. p. (v. la subd. crişean şi moldovean). C. Lexic • cuşăiesc (vb. gust), cătilin(aş) (încet), străfin (strănut), clei (creier), coc (cocoaşă), cocon (copil), (inima) joacă (bate), pepini (castraveţi) etc.; • ca influenţe, se remarcă: cea ucraineană (a cuşăi, v. mai sus), cea maghiară (ciont, şogor − care sunt prezente şi în subd. crişean) şi cea germană (de ex., potică − farmacie şi multe denumiri din domeniul mineritului). SUBDIALECTUL BĂNĂŢEAN Subdialectul bănăţean este vorbit în aria sud-vestică a teritoriului dacoromân, în judeţele Timiş, Caraş-Severin, în partea sudică a judeţului Hunedoara, precum şi în partea sudică a judeţului Arad (până la cursul Mureşului). A. Fonetică şi fonologie • şi în subdialectul bănăţean se închid vocalele [e] (nu cu aceeaşi consecvenţă ca în Moldova şi în stadii diferite: [e] − e închis, į, i), [a, o]: fašį, sari, şapĉe (şapte), fiişĉilă, boĉidzat (botezat), pulbįrį, uåminĭ, pi, đĭla (de la); cătăramă, zăhar, năiinĉa ((î)nainte), păpucariu (pantofar, cizmar); uriez (orez), îngrupat etc.; • [é] urmat de o silabă conţinând un alt [e] se rosteşte ca un [ę] (e deschis): fięĉe, culięže, muięre, l’ęmńe etc.; • diftongul [oa] devine frecvent [o] deschis: cuojă, uolă, suore etc.; • după consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, [r], vocalele palatale [e, i] trec la [ă, î], iar diftongul [ea] se monoftonghează în [a] şi [i] final asilabic este eliminat (ca în Moldova): sămn, sâŋgur, zâd, moşâie, prăjână, cuţât, patrudzăš, mieră (mere); sară, sacă, îŋcăldzască; şĉiţ (ştiţi), primiţ, câăş (case) etc. − consecinţele sunt aceleaşi ca şi în subdialectul moldovean; • diftongarea lui [e], mai ales sub accent, în [ie] este, ca şi în Moldova, foarte frecventă: păriéĉe (perete), uriéchie, primiéşĉe, viédz (vb. vezi), aviém; muorie (moare), fuolie (foale), lieoşĉan etc.; 54 • diftongarea sistematică a lui [o] deschis, întotdeauna accentuat, în [wo] ([w] = semivocala u): fuormie (forme), puorc (porc) etc.; • ca şi în Moldova, cuvintele câine, pâine, mâini, mâine se pronunţă fără diftongul [îi] (aşa cum este etimologic motivat: lat. canem > câne etc.); • în unele subgraiuri din Banat şi din judeţul Hunedoara, [á] se labializează (> [å], adică un [a] posterior închis, foarte apropiat ca pronunţie de [o] deschis): cåp, cål, pålmă, grås, såre etc.; • mai ales în aria sud-vestică, se înregistrează consonantizarea lui [w] (u semivocalic) − în poziţie intervocalică, devine [v], iar în diftongii [au], [eu], urmaţi de dentalele [t, d], devine [p] sau [b]: luvat (de la [luwat]), nuvăr („nour”, cf. nor), capt („caut”, pronunţat etimologic cu diftong), labd („laud”, pronunţat etimologic cu diftong), chieptuårie (cheutoare) etc. • prezenţa a două fonetisme arhaice − [dz] (spre deosebire de subdialectul moldovean, în Banat variaţia liberă cu [z] este sporadică) şi [ń] (care apare numai în Banat, nefiind rezultatul palatalizării lui [m], ca în Moldova de exemplu, ci corespunzând lat. [n] urmat de iot): patrudzăš, dzâše, prândz, audzât; îŋcuń (încui), călcâń (călcâi), cuń (cui), întâń (întâi), vińe (subst. vie), tămâńe (tămâie), bašuoń (derivat de la subst. „baci” cu sufixul -oń, provenit din lat. -oneus; lit. -oi) etc.; • subdialectul bănăţean este singurul subdialect dacoromân în care nu se produce palatalizarea labialelor; prezenţa unor forme cu labiale alterate (mńiel, mńiere, mńiedz, mńierlă etc.) în unele graiuri din nord-estul Banatului este considerată de I. A. Candrea rezultat al unei infiltraţii din regiunea învecinată din Transilvania; • palatalizarea oclusivelor dentale, fenomen prezent în toate graiurile dacoromâne de vest şi de nord, se realizează în Banat în stadii specifice. Sub influenţa unui iot următor, oclusivele dentale [t, d] devin africatele prepalatale [ĉ] (notată în sistemul ALR prin [ć]) şi [đ]: đinĉe, carĉe, frunĉe, fieĉe (fete), fraĉe, ĉineri (tineri), đes, vierđe (verde), đescânta, đimińaţa etc. Alături de formele đe, đi ale prepoziţiei de, de exemplu, se înregistrează forma dă; de asemenea, dâ la paralel cu đi la; dân − paralel cu đin etc.; • sub influenţa unui element palatal următor ([e, i] sau [i] final nesilabic), sonantele dentale [n, l, r] se înmoaie, fiind pronunţate [ń, ĺ, ŕ]: vińe, câapriĺi, muieŕe etc.; • fricatizarea africatelor [č, ğ] (v. subd. moldovean) la [š, ž]; • modificarea oclusivelor palatale [k’, g’] (în nord-estul Banatului şi în judeţul Hunedoara) în africatele prepalatale [ĉ, ĝ]: oĉ, unĝiie etc. 55 B. Morfosintaxă • articolul genitival are forma invariabilă a; • articolul adjectival are, ca în subdialectul muntean, formele ăl, a, ăi, ale (cu diferite variante: al, hăl − pentru m. sg., ha − pentru f. sg., ai, hei, hăi − pentru m. pl., ăle, hele, ele − pentru f. pl.); • pronumele personal de pers. I are la D forma m-: m-o murit fraĉili; • pronumele demonstrativ are forme ca în Muntenia (ăsta, aia ş. a. m. d.), cu variante (ala, heştia, helea etc. şi chiar ahăla, ahăia...); • verbele care se conjugă lung (cu -ez, -esc), în Banat se conjugă scurt: lucru (lucrez), tămâńe (tămâiază), šińĭ (cinezi), pomieńe (pomeneşte) etc.; • verbul a fi se conjugă, de obicei, la indicativ prezent, cu formele proclitice de D ale pronumelui personal: (eu) mi-s, (noi) ni-s, (voi) vi-s; • auxiliarul perfectului compus are la persoana a III-a pl. forma or; • m. m. c. p. se exprimă şi perifrastic: am fost cântat, am fost văzut etc.; • specificitatea viitorului constă în mobilitatea lui v iniţial din auxiliar: v nu apare atunci când cuvântul precedent se termină într-o consoană şi este prezent când cuvântul precedent se termină în vocală: m-oi duša, ń-om întâlńi, tu-i vi da, atunša vo sta etc.; • în unele zone apare condiţionalul prezent cu auxiliarul a vrea: vreaş cânta, vreai..., vrea..., vream..., vreaţi..., vrea... (sau chiar: reş, rei, re, rem, reţi, re); • sporadic, se înregistrează forme vechi de imperativ negativ cu infinitiv lung: nu vă batereţi; • se înregistrează, sub influenţa graiurilor sârbe învecinate, şi forme verbale cu valoare aspectuală exprimată cu ajutorul unor prefixe împrumutate din sârbă − do-, pro-, ză-: să dogată („se termină complet”), să proruga („se ruga din nou”), o zuitat („a uitat complet”) etc. C. Lexic • uică (unchi), golumb (porumbel), cozeci (pojar), mereu (cu var. mereuaş, mereuţ − încet), a pişcura (a ciupi), foale (burtă), morminţ (cimitir), iorgan (plapumă), chică (coadă), căsap (măcelar), farbă (culoare), şnaidăr (croitor), piparcă (ardei), bic (taur) etc.; • unii termeni sunt păstraţi din latină: foale (< follem), nea (< nivem), muiere (< mulierem) − ultimii doi sunt prezenţi şi alte graiuri vestice; • sursele principale de împrumut sunt sârba (goşt − oaspeţi, blagă − bogăţie, iorgan, cozeci, colar − rotar, uică − v. mai sus şi naică − termen de adresare către o femeie mai în vârstă ş. a. m. d.) şi germana (şnaidăr, farbă, tişlăr − tâmplar, paor − ţăran, răipelţ − chibrituri, fruştuc − micul dejun ş. a.), dar, într-o măsură mai mică, şi maghiara (beteag − bolnav, golumb etc.). 56 Bibliografie: Avram, Andrei − Contribuţii etimologice, Bucureşti, 1997 Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii − Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana − Probleme de dialectologie română, Bucureşti, ed. a II-a, 1976 57 TEMĂ DE EVALUARE FINALĂ Recunoaşteţi dialectul/subdialectul. Argumentaţi prin indicarea a cel puţin două particularităţi specifice dialectului sau subdialectului respectiv. Pentru dialecte, să se facă echivalarea în dacoromână. a) „Măi Iońĕ, scoli! că şura ta ard’e. Ieşi ši sclobózĭ yitele, c-or luă tot’e focu […].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ b) „Ačắia o fost tri fraţ la o mámă. […] după čă o fost mai mare iěl, i-o zińít în mint’(k’)ě c-o mai avút doi fraţ. […].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ c) „Báti h’érlu pîni-i cáldu.” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ d) „[...] ş-o plecat bicu cu mińĕ đimpăriecĕmpăriecĕ [...] paŋ-cînd m-o trîncit jos. După aia s-o pus cu pišuorili pe mińĕ. […].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ e) „Noi obijnuím dimbătrîni nuóştri, púnim tărîţe… dă grîu şî cu măláiu, cernúd măláiu, îl púnim într-ũ vasu […].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ f) „An ţer ti ubidęm [căutam], şi tu ăn pimìnt să ìĭ!” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ g) „Metura novę meturę bire.” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ h) „Ui-cĕ, domnul’e, socočala aşa-i đi la bic. Io l-am luvat cu supţîńęre pe an. […].” ............................................................................................................................. ............................................................................................................................. 58 i) „Sî strîŋg mai mułţ uámiń, cît’i dzîắši, šĩsprădzîắši şî cosắsc la ũuom cári i-o t’(k’)ěmat pi dîşî. […].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ j) „Spindzuráţ fráti-ńu, c-ańíia ń-yíne-andrálî [ameţeală].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ k) „[…] şi cînle-a băgát acoló, miuárili adică, [lupu] a prins iar o uáę… da’ l-aŋlăsá drácu… nu mai m- am dus după iel, le-am luap-alelánte-ndărắt… şi ãscăpádă iel.” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ l) „Bărsa [punga] se cåvtẹ cînd ie pli’rẹ, ne cînd ie golẹ.” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ m) „[…] şid’ęm aşę culcátặ pa bitúşẹ lîŋga d’ęlńiţa stáuurului d’i la uăi. Ploięsặ tătă nopt’ę şi ierám uudặ şi-mń iera lęńẹ tari, d’i sẵt’id’ęu uót’i la mińi d’i suomn.[…].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ n) „[...]púńěm îŋcófă d’in úntu-ačăla, čă mai rămîńě jîntuiít d’i la caş, ńěşt’ě... î .. no... şufárcă d’i pă uúrdă, púńěm în čauón fărină... să strînğă acólo... şî frecăm pa foc bíńě, ş-apoi sęrbe şî ięsă unt şî... i fort’ě bun... no!... la ačắla-i spuńě bálmoj.” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ o) „Pantru tocánî sî púnį într-uŋcazán mári, la fuoc, cu ápặ, cárńa, ašę d’i uáiį sau d’i bierbięšě. Sî púni sārį, šápî, k’ipiéri; sî šęrbi g’ínį pîšį scád’į ápa şî sî tot îmvîrt’i-ŋ cazán sî nu s-afúmį.[...].” ............................................................................................................................................ ............................................................................................................................................ p) „Zuǔa ţi duţi, anu nu duţi.” ............................................................................................................................ ............................................................................................................................ 59 1.Fonetică şi fonologie A.Fonetică şi fonologie