Monahismul tez-de-licen

1. MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUIUNIVERSITATEA„1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂSECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂTEZĂ DE LICENŢĂ Coordonator: Î. P. S. Prof. Univ. Dr. Andrei Andreicuţ, Absolvent:Monahia Maria Mirela Vulcu ALBA IULIA2007 1 2. MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUIUNIVERSITATEA„1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂSECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ Monahismul în adâncul pustiei şi îninima lumiiCoordonator:Î. P. S. Prof. Univ. Dr. Andrei Andreicuţ, Absolvent:Monahia Maria Mirela VulcuALBA IULIA 2007 2 3. Prinos de cinstireDoresc să aduc sincere mulţumiri Înalt Prea Sfinţitului PărinteArhiepiscop Andrei al Alba Iuliei pentru sprijinul acordat în timpul formăriimele universitare, precum şi pentru întreaga susţinere şi sfaturile acordate,Părintelui Lazăr Dumitru Ţabra, duhovnicul Schitului „Sfântul Lazăr” din AlbaIulia, pentru grija părintească cu care m-a sprijinit în toate acţiunile mele,precum şi maicilor de la Schitul „Sfântul Lazăr”, pentru înţelegerea pe care mi-au acordat-o, precum şi pentru că m-au ajutat să duc la bun sfârşit toateîndatoririle care mi-au fost încredinţate. Fără acest ajutor al tuturor celor pe carei-am amintit aici nu aş fi fost ceea ce sunt acum, fapt pentru care le mulţumescdin inimă tuturor.3 4. 1. Aspecte introductive1. 1. Locul creştinului în lume:Unii creştini, trăind în societatea contemporană, o societate alienantă şi secularizată,nu au posibilitatea de a identifica valorile spirituale prin care să-şi ordoneze viaţa. Simţindacest gol profan, se îndreaptă spre mănăstiri, cu atât mai mult cu cât toţi credincioşii potregăsi binele duhovnicesc în viaţa monahală1.Mulţi tineri, necunoscători ai monahismului creştin, au rătăcit departe, spre a se luadupă diverse forme ale practicilor ascetice ne-creştine. Aceste expresii ale unor moduri deviaţă pseudo-mistice au adesea temeiuri religioase, însă ele sunt de cele mai multe ori străinede Evanghelia Domnului Iisus Hristos.O parte din cei care caută acea „pace de sus” o confundă cu o lentă întoarcere lanatură. Reafirmând, clarificând şi prezentând vechile idealuri monastice creştine, Bisericapoate oferi un mod de viaţă autentic creştin celor care caută pacea şi plenitudinea vieţii.Biserica, Trupul lui Hristos în lume, existând şi lucrând în contextul social prezent, areea însăşi nevoie de sprijinul unui monahism viguros. Ea trebuie să-şi reamintească de aceastămare comoară a mărturiei. De asemenea, prin monahism Biserica va continua nu numai sătrăiască dar şi să crească, să se revitalizeze şi să se desăvârşească în duhul Evangheliei.Dat fiind acest autentic şi viu exemplu de viaţă jerfelnică şi abnegaţie, cum estemărturisit de obştea monahală, Biserica dispune de un standard real şi solid, cu care sămăsoare şi să-şi reorânduiască lucrarea ei2.Există numeroase locuri în întreaga lume în care bucuria de a trăi laolaltă în Domnullipseşte din comunitatea bisericească, greutatea efortului individual fiind dusă fără expresiacreştină a unităţii în frăţietate. Şi totuşi, această experienţă comunitară, unificatoare, apărtăşiei este bine exprimată în obştea monastică, ea fiind indicatoare pentru toţi3.1. 2. Monahismul - mărturie creştină în lume:Mănăstirile au oferit până azi, şi pot să ofere în continuare, din experienţa lor unică şideosebită, exemple fundamentale înspre folosul întregii obşti credincioase.1Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001, p. 9.2Ibidem, p. 14.3Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Iaşi, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2002, p. 49.4 5. Astfel, retragerile duhovniceşti ţinute prin grija mănăstirilor atât pentru laici cât şipentru credincioşi, oferă posibilitatea unei profunde reînnoiri şi reangajări faţă de MântuitorulHristos. Mai mult decât atât, într-un duh de laudă monahală şi de calm, consfătuirile mixte(clerici şi laici) căpăta un sens mai profund şi sunt de mare folos pentru Biserică4.În continuare, în cultul particular şi public, obştile mănăstireşti pot menţiona nevoilespecifice ale Bisericii şi în acest fel să ţină legătura cu trebuinţele zilnice ale celeilalte părţi acomunităţii creştine. În special obştile monastice sunt cele care au datoria de a se ruga pentruunitatea Bisericii şi pentru extinderea împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi, folosindu-se demijloacele moderne de comunicare, obştile monastice pot şi trebuie să facă schimb de scrisoride trăire duhovnicească, schimb de îndrumare spirituală şi schimb de vizite.Fără a modifica formele tradiţionale de viaţă monahală, dar în speranţa folosiriitalentelor, anumite mănăstiri pot hotărî să devină centre dedicate slujirii nevoilor specificeOrtodoxiei. Îndeletniciri ca muzica, iconografia, cercetarea şi studiul Sfintei Scripturi şi alPărinţilor, ar atrage talente cu preocupări asemănătoare şi ar întări şi lărgi procesul înaceste domenii. Deoarece mănăstirile au fost adeseori paznicii ortodoxiei credinţei, ele pot sădevină şi depozitare de manuscrise, artă şi comori proprii fiecărei tradiţii. Prezenţa unor astfelde articole ar fi o invitaţie deschisă pentru credincioşi şi pentru orice persoană serioasă,dornică să facă uz de cultura creştină expusă în propria-i casă5.În alte timpuri, unele mănăstiri erau centre de unde radia lucrarea misionară. Astăzialte mănăstiri pot fi într-o situaţie similară, ca să ne ajute în misiunea Bisericii. Biserica săîncurajeze pe cele care sunt într-o astfel de situaţie, ca să lucreze cu dragoste pentruextinderea împărăţiei lui Dumnezeu.Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemeleacesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o caledirectă spre îndumnezeirea după har a omului6. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă decătre cei competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei.Urmând liniile directoare ale acestei scurte expuneri preliminare, vom încerca încuprinsul acestui studiu să observăm, în mod detaliat şi competent, sensul şi implicaţiile vieţiimonahale în existenţa Bisericii, rolul activ misionar al monahismului în inima lumii şi înretragerea pustiei, precum şi direcţiile monahismului şi ale reprezentanţilor săi, în contexteistorice specifice şi în raport cu personalităţi reprezentative ale unor anumite momente dereviriment monastic7.4Ibidem, p. 44-45.5 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 17.6Ibidem.7Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, p. 21. 5 6. Intenţia noastră este aceea de a evidenţia rolul activ al monahismului în viaţa Bisericiişi a lumii, de a observa sensul desăvârşirii creştine şi modul în care aceasta se realizează prindedicarea totală de sine şi împlinirea poruncilor Domnului Hristos. Deşi aparent retras dinrealitatea existenţei cotidiene, monahismul rămâne cea mai activă forţă a Bisericii, o realitateeminamente duhovnicească, al cărei scop şi finalitate este aceea de a susţine prin rugăciuneîntreaga lume şi de a conduce spre indicarea sensului vieţii creştine şi al împlinirii umane.2. O tensiune conceptuală: „adâncul pustiei” şi „inima lumii”2. 1. Monahismul. Repere şi fundamente istorice:2. 1. 1. Delimitări conceptuale:Monahismul (din termenul grec: μοναχος, denumind, în esenţă, o persoană caretrăieşte în singurătate, însingurată) reprezintă o practică fundamentală a vieţii creştine, carepresupune părăsirea lumii şi închinarea întregii vieţi în vederea trăirii unei vieți conforme cuEvanghelia, urmărind unirea cu Domnul Hristos88 Tomas Spidlik, Spiritualitea Răsăritului creştin, III - Monahismul¸traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu,Editura Deisis, 2000, p. 12.6 7. 2. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului: Scopul monahismului îl reprezintă îndumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemațitoți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt lucru sau aspect al vieţiipământeşti, reprezintă un concept care apare pretutindeni în scrierile ortodoxe, cum esteexemplul Filocaliei, lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor îmbunătăţiţi. Cu alte cuvinte, unmonah sau o monahie este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ciși sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, fecioriei, șiascultării)9. În acest fel, monahii se angajează într-o necontenită luptă duhovnicească pe caleadespătimirii (καθαρσις), contemplației (θεωρια) și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu(θεωσις), prin rugăciune și ascultare.9Ibidem, p. 24-25.7 8. 2. 1. 3. Precursori ai idealului monastic creştin: Trebuie observat faptul că modelele din vechime ale idealului monastic creștin suntnazireii și profeții lui Israel. Astfel, nazireul era o persoană care urma un fel de viață distinct,dedicat lui Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special. În acest sens, Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le:Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduinţă de nazireu, ca să se afierosească nazireuDomnului, să se ferească de vin şi de sicheră; oţet de vin şi oţet de sicheră să nu bea şi nimicdin cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeţi sau uscaţi să nu mănânce. Întoate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, dela sâmbure până la pielită. În toate zilele făgăduinţei sale de nazireu să nu treacă brici pecapul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit Domnului, este sfânt şi trebuie săcrească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine să fie nazireulDomnului, să nu se apropie de trup mort: Când va muri tatăl său, sau mama sa, sau fratelesău, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeueste pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului” (Numeri 6,2-8). Mai mult decât atât, profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca semn depocăință. Astfel, unii dintre ei trăiau în condiții foarte grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiindsiliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alți prooroci8 9. trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură, despre cares-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate foarte puțin10.Dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Elisei sunt importanți pentrutradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca „model” al vieții monastice și în specialpustnicești, închinat în totalitate lui Dumnezeu şi misiunii pe care o avea de îndeplinit, esteSfântul Ioan Botezătorul, nazireu și prooroc în același timp. Şi Sfântul Ioan Botezătorul a avutucenici care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de10Emilian Birdaş, Originea istorică a voturilor monahale, în rev. „Glasul Bisericii”, XXIX, nr. 1-2, ianuarie-martie, 1954, p. 87.9 10. viață asemănător cu al său: „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia înpustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor. El este acela desprecare a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, dreptefaceţi cărările Lui". Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare depiele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică. Atunci a ieşit la elIerusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el înrâul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Matei 3,1-6). În continuare, modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patrufecioare, fiicele Sfântului Diacon Filip: „Iar noi, sfârşind călătoria noastră pe apă, de la Tiram venit la Ptolemaida şi, îmbrăţişând pe fraţi, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieşind, amvenit la Cezareea. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei şapte(diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau” (Fapte21,7-9). Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului Apostol Pavel, care trăia în celibatși care, pentru a se întreține, făcea corturi: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt euînsumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. Celor ce suntnecăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine” (I Corinteni 7,7-8)11. Însă adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc, esteMântuitorul Iisus Hristos: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care,11 Ibidem, p. 84. 10 11. Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertatpe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca unom, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”(Filipeni 2,5-8). Mai mult decât atât, însuşi modelul de viaţă comunitară din Biserica primară areprezentat un model pentru viața monahală, întrucât creștini trăiau în comun, împărțind totceea ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor12.2. 1. 4. Originile monahismului creştin: În mod oarecum paradoxal, întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, înEgiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuieapariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman lanivelul societății ca urmare a convertirii Sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinismsi al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului13.12 Tomas Spidlik, op. cit., p. 49.13 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, Bucureşti, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 61.11 12. Aceasta a pus capăt persecuției creştinilor și poziției lor de grup religios mic,persecutat, ducând totodată la creșterea numărului „creștinilor cu numele” în Biserică. Careacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești acreștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în post și rugăciune,eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. În acest mod, încheierea persecuțiilor aînsemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel încât asceza a început să devinăun mod de viață distinct.12 13. În acest mod, Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietoriitimpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monaha fost Sfântul Pavel Tebeul. Sfântul Vasile cel Mare, cel care a pus baza regulilor monahale,urmând exemplul Părinților Deșertului, stă la baza organizării vieţii monahale de obşte, întimp ce Sfântul Benedict of Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sfântului Vasile celMare, este întemeietorul monahismului apusean14. Încă din zorii creştinismului au existat persoane care și-au trăit viața în izolare, cumeste cazul eremiților, care vieţuiau conform exemplului celor patruzeci de zile petrecute deDomnul Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, iar14 Ibidem, p. 65-66.13 14. mărturiile scrise cuprind doar referiri adiacente, însă este evident faptul că Sfântul Antonie celMare a trăit ca eremit, urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere, însă nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de Avva Antonie, însingurătate absolută, iar Avva Antonie îl considera pe acesta a fi un monah desăvârșit. Astfel,după ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, a exclamat înainteaucenicilor: „Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cunumele! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel,în Rai!”. În continuare, Sfântul Pahomie cel Mare, ucenicul avvei Antonie, a ales să îi adune pemonahi într-o comunitate în care monahii trăiau în sau chilii (din grecescul κελλια)individuale, dar care munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune.14 15. Acest fel de organizare monastică poartă numele de rânduială cenobitică, fundamentată pe ocomunitate sau viață de obște15. În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați înviața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. Din acestmotiv, a încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca ungest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală.2. 1. 5. Evoluţia istorică a monahismului: Întemeiat în Egipt, cu Sfinți precum Avva Antonie cel Mare și Pavel Tebeul șirăspândit în Orientul Mijlociu, apoi în Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile15 Tomas Spidlik, op. cit., p. 88.15 16. centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până în perioada târzie aImperiului Bizantin. Unul dintre primele locuri în care a fost adoptat monahismul a fostIrlanda, aici monahismul luând o formă specifică, strâns legată de structura socialătradițională a clanurilor, într-o formă care s-a răspândit mai apoi și în alte părți ale Europei,mai ales în Franța16.Epoca de aur a monahismului creștin a început în secolul al VIII-lea şi a durat până însecolul al XII-lea d. Hr. În această perioadă, mănăstirile au devenit o parte esențială asocietății, luând adesea parte la eforturile de unificare liturgică și la clarificare disputelor16Pr. prof. Karl Henssi Stau, pr. prof., Originea monahismului, în rev. „Ortodoxia”, an LVII, nr. 2, aprilie-iunie,1995, p. 13.16 17. doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și totatunci mânăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii. În Apus, acest sistem s-a prăbușit în secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare atransformărilor religioase care au avut loc în acea perioadă. Astfel, creștinismul a încetatprogresiv să mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat în special aparițieiordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii, care își propuneau să răspândeascăînvățătura creștină publicului larg, nu doar între zidurile mănăstirilor.17 18. Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștiaîncepând să ia parte mai des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescândă a statelornaționale și monarhiile timpului au subminat puterea și bogăția ordinelor monahale17.În sfârșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor ordinelormonastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală. În ansamblu, deşi seaflă într-o gravă decădere în Biserica Romano-Catolică, monahismul a lăsat o puternicăamprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi. Universitățile moderne auîncercat să imite monahismul creștin în diferite moduri. Chiar și în America de Nord, unde17 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 74. 18 19. monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construiteîn stilul gotic al mănăstirilor din secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurileelaborate și uniformele se inspiră extensiv din tradiția monastică18. Totuşi, în Răsărit, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă dinsecolul al XI-lea, devenind piatra de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge creștiniidin Imperiul Roman aflat în declin și chiar după Căderea Constantinopolului.18 Tomas Spidlik, op. cit., p. 109. 19 20. 2. 1. 6. Monahismul ortodox în contemporaneitate: În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esențială a credinței creștin-ortodoxe, iar marile centre monastice precum Sfântul Munte Athos și Mănăstirea SfântaEcaterina din Sinai cunosc astăzi o renaștere, atât din punctul de vedere al numărului demonahi care vin aici, cât și al vieții duhovnicești. În acest sens, se poate observa faptul căpelerinii sunt din ce în ce mai numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centremonahale avansează rapid19.19 Arhimandrit Ioanichie Bălan, op. cit., p. 27. 20 21. 2. 1. 6. Monahii în viaţa sacramentală a Bisericii: Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine,asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale, ei primind Sfintele Taine de labisericile parohiale. Totuși, în cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul obștilor dinEgipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri, fie ca starețul sau alțimembri ai obștii lor să fie hirotoniți. Preotul-călugăr poartă numele de ieromonah, făcândparte integrantă din viața mânăstirească de obște. Totodată, există și numeroşi monahi-diaconi, numiți ierodiaconi20.20 Ibidem, p. 16.21 22. Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie,candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților suntcăsătoriți, înainte de hirotonia pentru treapta de diacon, însă episcopii trebuie să fie celibatari,mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și maturitateaspirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh21.2. 2. Monahismul ortodox. Fundamente teologice:2. 2. 1. Fundamentele dogmatice şi duhovniceşti ale vieţii monahale:2. 2. 1. 1. Mântuirea, sens şi finalitate a vieţii creştine: Mântuirea, în concepţia creştină ortodoxă, se obţine ca o încoronare a străduinţelorpentru desăvârşire. Numai creştinul care moare îndată dupa Botez, se mântuieşte pe baza21 Ibidem. 22 23. exclusivă a curaţiei dobândite în această Taină, dat fiind că n-a avut timpul ca, ajutat de harulbotezului, să-şi aducă şi contribuţia sa la consolidarea voluntară în această curaţie, ladezvoltarea chipului, restaurat prin botez, în asemănare22. Cel ce continuă să trăiască, dacă nu luptă pentru progres în viaţa sa duhovnicească, nupoate menţine nici măcar curaţia obţinută la botez; cine nu suie, coboară, întrucât oneutralitate în ordinea duhovnicească nu există.2. 2. 1. 2. Progresul continuu în viaţa duhovnicească. Dobândirea nepătimirii: Sporirea în desăvârşire constă într-o curaţire de patimile de care eventual credinciosuls-a îmbolnavit după botez, sau într-o desfiinţare a tuturor tendinţelor spre ele şi într-oînrădăcinare în locul lor a virtuţilor. Patimile şi virtuţile sunt cele două modalităţi de existenţăşi de viaţă a firii omeneşti: viaţa de patimi e modalitatea strâmbă, bolnavă, înlănţuită, întinatăa firii; viaţa de virtuţi e modalitatea normală, sănătoasă, curată, liberă a ei. Prin urmare, revenirea la nepatimire e, după Sfântul Vasile cel Mare, revenirea firii lastarea primordială, întrucât patimile sunt elementul care s-a imprimat în fire ca o boală, ca orană, care a strâmbat firea prin cădere. Însă revenirea la starea primordiala e revenirea lachipul lui Dumnezeu, după care am fost făcuţi23. De aceea, dobândirea nepătimirii este condiţia mântuirii. Omul trăieşte după fire cânde virtuos şi contrar firii când e patimaş; în primul caz spiritul lui, sau el însuşi e liber, şi toatăviaţa lui e luminoasă; în al doilea, e purtat de patimi ca o frunză de vânturi; nu e stăpân pesine, nu el îşi construieste viaţa cum vrea, ci în el şi cu el se face ceea ce nu vrea el, viaţa luinu are un sens, nu are o consecvenţă, e traită haotic, la voia întâmplării24.2. 2. 1. 3. Eliberarea de patimi şi dobândirea harului Duhului Sfânt: Lupta pentru eliberarea de patimi şi nevoinţa pentru dobândirea virtuţilor constituiemisiunea fundamentala şi neostenită a monahului. E o lupta susţinută de harul lui Hristos, e ocreştere a credinciosului, în Hristos, pentru a se face asemenea Lui. Urcuşul credinciosului înaceastă desăvârşire îşi are treptele lui bine stabilite. Sfântul Maxim Marturisitorul rânduieştetreptele principale ale urcuşului astfel: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea,nădejdea, nepătimirea, iubirea. Ultima treaptă este iubirea: iubirea de Dumnezeu şi de semeni, căci acestea se susţinreciproc, se cuprind una în alta şi reprezintă aceeaşi căldură a sufletului, care s-a uitat şi s-a22 Ignatie Monahul, Sensul desăvârşirii în monahism, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, p. 44.23 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiuneal Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 31.24 Ibidem, p. 72.23 24. depăşit pe sine. Dar ca să ajunga la iubire, monahul trebuie să dobândească nepătimirea,curăţia de toate patimile. Numai omul nepătimaş poate avea iubire de Dumnezeu şi de semeni.Căci patimile nu sunt decât formele variate ale egoismului şi până ce mai există în om o formăa egoismului, nu are iubire adevarată25. Patimile trupeşti, ca lacomia pântecelui, desfrâul, arată pe om închis într-o preocupareegoistă de trup, în egoismul orb şi iraţional al trupului; patimile sufleteşti, invidia, mândria, îlarata pe om închis într-un egoism sufletesc. Toate îl arată pe om preocupat de sine, privind la cei din afară numai pentru a-şi scoateplăcerea proprie din ei, numai pentru a-i exploata, toate îl arată pe om obsedat de sine însuşi,orb faţă de realitatea deosebită de sine. Până e stăpânit de ele, credinciosul nu poate fi încomuniune adevarată cu Dumnezeu şi cu semenii săi, nu e în iubire. Iubirea, comuniunea, înseamnă uitarea de sine, jertfirea de sine, regăsirea vieţiiadevărate şi pline în circuitul liber de la unul la altul. De aceea, o treaptă importantă prin careurcă monahul la iubire, este înfranarea. Monahul care nu s-a eliberat, prin îndelungataînfranare, de patima lăcomiei de mâncare, de iubirea de bani, de pofta trupească, nu va puteaaşeza, atunci când se va ivi ocazia, iubirea de semeni mai presus de pofta sa. Însă calea spre desăvârşire trebuie să urce pana la iubire, până la comuniune, adicăpână la eliberarea de toate patimile. Oprirea la înfrânarea trupească înseamna o oprire dindrumul spre desăvârşire şi deci, cum spune Sfântul Maxim Marturisitorul, „începutulpacatului”. Înfranarea de la patimi e numai o fază prin care creştinul trebuie să treacă pentru aurca până la iubire, până la comuniune. Desigur, nici o treaptă nu este părăsită de tot, ci toatese găsesc concentrate, toate virtuţile inferioare sunt implicate în cele superioare. De aceeaiubirea, ca virtute culminantă, e şi cuprinzatoare a tuturor virtuţilor, opusă tuturor patimilor,tuturor formelor egoismului26. Prin urmare, înfranarea rămâne în creştinism o valoare fundamentală. Mai mult decâtatât, virtuţile inferioare devin neclintite numai pe treptele virtutilor superioare. Însă numaidacă păstrând înfranarea, monahul a ajuns şi la iubire, se uneşte cu Dumnezeu şi pe oglindacurată a inimii lui se reflectă lumina soarelui dumnezeiesc, umplându-l de cunoştinţa tainică alui Dumnezeu. Aceasta este ultima treaptă, nesfârşită, etapa desăvârşirii fiind nesfârşită27.25 Ibidem, p. 84.26 Ibidem.27 Ibidem, p. 104. 24 25. 2. 2. 1. 4. Monahii, angajaţi pe calea desăvârşirii:Deşi toti crestinii sunt datori să înainteze pe această cale, cei ce au pornit cu paşi maihotarâţi pe ea, sunt monahii, ei dorind să urce mai încordat spre piscurile desăvârşirii vieţiicreştineşti, ei vor să lupte mai categoric cu patimile care înlantuie sau tind să înlănţuie fireaomenească. Însă întrucat drumul spre desăvârşire urcă până la comuniune, adică până la totalaeliberare de egoism, ei trebuie să realizeze şi această culme de viaţă într-o formă maidesăvârşită decât ceilalţi creştini.Urcarea aceasta de la treapta luptei cu patimile la treapta pozitivă a comuniunii, ne-oilustrează istoria începuturilor monahismului. În primele veacuri creştine, credincioşii mairâvnitori după desăvârşire practicau o viaţă de mare înfrânare, renunţând uneori şi la căsătorie.2. 2. 1. 5. Asceza şi înfrânarea primelor veacuri creştine. Tipologie:Asceza aceasta practicată de unii credincioşi în primele veacuri se caracteriza, dupăKarl Heussi, prin urmatoarele momente:Ascetul traieşte într-o comuniune cât mai statornică cu Dumnezeu, prin rugăciune şiîntr-o necontenită îndreptare a gândului spre cele cereşti. Astfel, de asceză ţine renunţarea lalume, în special renunţarea la posesiunea pământească şi la o profesiune lumească, totalarenunţare la raporturile sexuale, o reducere cât mai mare a trebuinţelor care privesc locuinţa,îmbrăcămintea, mâncarea şi băutura, pe cât posibil renunţarea la carne şi vin, cultivareaanumitor virtuţi, precum: umilinţa, renunţarea la sine, stăpânirea de sine28.În jurul anului 200, în vremea persecuţiilor, „asceţii” constituiau sâmburele şi chiagulcomunităţilor. Foarte puţini din ei trăiau în afară, adică la marginea aşezărilor omeneşti.Faptul acesta făcea ca ei să nu urce numai o parte din drumul spre desăvârşire, adică să nuurce numai până la înfrânarea de la patimi prin asceză, ci să cultive şi iubirea faţă de oameni,sau comuniunea cu ei. Tocmai pentru că trăiau în lume, „asceţii” aceştia nu erau încă„monahi”29.2. 2. 1. 6. Retragerea monahilor din lume:În asceza mai veche lipseşte, un moment, care pentru monahism este constitutiv:crearea unei lumi deosebite prin viaţa în chilia anahoretului, în colonia de anahoreţi, sau înmănăstire. Însă când, după anul 300, viaţa comunităţilor creştine va deveni mai laxă, prinîncetarea persecuţiilor şi prin intrarea mulţimilor de păgâni în ele, asceţii au început să simtăneceistatea de a se retrage din localităţile populate, fie la marginea lor, fie chiar în locuri mai28 Pr. dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei - Interviuri, Bucureşti, Editura Bizantină, 1995, p.69.29 Ibidem, p. 48. 25 26. depărtate, în pustie, devenind astfel anahoreţi (retraşi), sau chiar eremiţi (pustnici), fie cătrăiau singuri în chilie, fie câte doi, trei, ca şi mai înainte30.2. 2. 1. 7. Contribuţia Sfântului Antonie cel Mare la apariţia monahismului:Sfântul Antonie cel Mare, prin personalitatea lui, polariza în jurul lui o mulţime deasemenea eremiţi, care au început să îşi construiască chilii în jurul chiliei sale.În acest mod, Sfântul Antonie a fost primul care i-a unit pe asceţii din pustie într-un felde viaţă socială. Această reunire era în orice caz foarte puţin strânsă şi cu totul benevolă, deun vot al ascultării înca nu era vorba, locul ei îl tinea pur şi simplu voinţa31.Prin urmare, voinţa liberă era singurul motiv al persistenţei lor. Monahii antonieni nulocuiau, precum arată clar viaţa Sfântului Antonie, într-o singură clădire mănăstirească, astfelîncât aşezământul creat de Sfântul Antonie trebuie considerat a fi mai degrabă o colonie demonahi. Monahii locuiau câte unul, sau poate şi câte doi sau trei, asemenea eremiţilor dinpustiul Nitriei, în chilii împrăştiate.2. 2. 1. 8. De la comunitatea din lume la cea monahală - Dimensiunile ascezei:Precum vedem, faza strict anahoretică, în care se cultiva exclusiv asceza, sau lupta cupatimile, dar nu se continua urcuşul spre desăvârşire până la capăt, până la iubire, până lacomuniune, a ţinut foarte puţin timp, a fost propriu-zis numai o fază de tranziţie de la ascezadin comunitatea din lume la asceza în comunitatea monahală.Neajunsul acestei asceze în afara comunităţii a ieşit repede la iveală, fapt pentru carefaza acestui anahoretism nu a durat decât extrem de puţin. Asceza împreunată cu singurătateaa scos curând la iveală anumite moduri reprobabile de viaţă32.Unii nu ştiau precis care este tinta ascezei, alţii nu aveau în ei înşişi suficiente resursede putere pentru a stărui în urmărirea acestei ţinte.„Aceste neajunsuri caută Sfântul Antonie să le tămăduiască prin aceea că întruni peasceţi într-o comunitate şi-i lua sub conducerea sa. El accentua în cuvântările sale cătremonahi că desăvârşirea încă nu este ajunsă prin fuga de lume şi retragerea în pustie;singurătatea şi renunţarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfinţenia lăuntrică.Precum el însuşi nu se încredea în sine, ci caută să-şi însuşească de la fiecare binele, aşaîndemna şi pe monahii săi să fie cu neîncredere în ei înşişi; nici unul nu trebuie să spuna căSfânta Scriptura îi este deajuns pentru învăţătură; dimpotrivă, e bine ca monahii, să cultive30 Pr. prof. Ioan G. Coman, Importanţa şi sensul desăvârşirii în monahism, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an VII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1955, p. 312.31 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 37.32 Ibidem, p. 40. 26 27. viaţa de comuniune şi astfel să se întărească reciproc în credinţă şi prin convorbiri să sefortifice reciproc pentru luptă”33.2. 2. 1. 9. Contribuţia Sfântului Pahomie cel Mare la organizarea monahismului:Totuşi, şi forma aceasta de organizare a fost de scurtă durată, întrucât ea a dat vieţiimonahale forma de organizare rămasă definitivă şi normativă pentru marea majoritatea amonahilor, acţiune pe care a întreprins-o Sfântul Pahomie cel Mare, care nu se va maimultumi cu simpla asociere a monahilor, în care predomina forma de viaţă individuală ci,actualizând o aspiraţie ascunsă în sufletele dornice de desăvârşire ale asceţilor, dezvoltă pânăla viaţa de obşte asocierea creată de Antonie.Încă înainte de anul 328, se întemeiează câteva chinovii, unite într-un fel decomunitate a monahilor. Astfel, Sfântul Pahomie a pornit de la anahoretism, mai bine zis de lacoloniile de eremiţi ivite după exemplul coloniei născute în jurul Sfântului Antonie celMare34.Toate elementele anahoretismului sunt păstrate în viaţa mănăstirească pahomiană:lepădarea de sine, asceza severă, munca manuală, rugăciunea. Nici ascultarea de un superiornu e ceva care a apărut începând cu Sfântul Pahomie, întrucât între anahoreţii egipteni existaunumeroşi reprezentanţi ai ascultării depline:„Viata mănăstirească pahomiană adaugă însa la acestea un principiu nou, caredevine fundamentul monahismului, şi anume viaţa comună. Viaţa comună cuprinde treilaturi: a) serviciul divin comun; b) locuirea, somnul, mâncarea comună, într-o clădireînchisă de lumea din afară; c) câştigarea în comun a mijloacelor de întreţinere, prin muncacomună. În colonia de anahoreţi, monahul stă la început, din punct de vedere economic, cutotul de sine; abia în cursul veacului al IV-lea şi probabil sub înrâurirea vieţii de obşte aparîn ea slabe tendinţe spre o organizare comună a economiei monahale. Tot aşa e cu locuinţaanahoretului; el e avizat cu totul la sine... Mâncarea şi-o pregăteşte el singur, sau un ucenicpe care şi l-a luat. Legătura cu serviciul divin era foarte laxă sau cu totul întreruptă. Toateacestea se schimbă în monahismul pahomian dintr-o singură lovitură. Călugării se adunăaici foarte regulat în fiecare zi la serviciul religios35. Producţia economică şi întrebuinţareaeconomică nu mai sunt chestiuni ale insului singuratic, ci ale comunităţii, pe baza lipsei de33 Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creştin după diferiţi autori, f. l., Tipografia Cozia aSfintei Episcopii Râmnicu-Vâlcii, 1893, 161.34 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 63.35 Sfântul Pahomie cel Mare, Regulile monahale, Iaşi, Editura Credinţa strămoşească, 2000, art. 6, 8, 10, 13-18,24, 141, 142. 27 28. proprietate a insului, fundamentată religios; exista numai proprietatea totalităţii, nu oproprietate privata36. Acesteia îi corespunde şi confecţionarea îmbrăcăminţii comune37”. Acest fel de viaţă chinovială era ceva cu totul nou, nemaiauzit. Membrii comunităţiiprimare din Ierusalim îşi aduceau averile pentru a le consuma în comun. „Monahii lui Pahomie nu consumă bunurile aduse de ei, ci trăiesc dintr-o muncăcomună bine organizată; aici nu e vorba de un simplu consum obştesc, ci de o producţiecomună. Aceasta n-a putut-o lua Pahomie din Faptele Apostolilor. Lipsa de proprietateparticulară iaraşi n-a trebuit s-o ia Pahomie din Faptele Apostolilor; a aflat-o la asceţii careo practicau de veacuri ca premisă a ascezei. Forma de viaţă comună n-a existat nici lapitagoreici, cum s-a afirmat de unii. La ideea ei a venit Pahomie meditând la condiţiile încare trăiau asceţii şi la modul în care ar putea ei să-şi îndeplinească mai bine idealurile lorde viaţă. El a văzut că grija asceţilor de cele necesare hranei îi stinghereşte în urmărireapreocupărilor lor spirituale”38. Sfântul Pahomie a conştientizat faptul că într-o viaţă comună, monahul singuratic eeliberat de grija procurării celor materiale, iar pravila amanunţită a obştii îl fereşte de greşeli,precum legatura permanentă cu confraţii îi oferă îndemnuri necontenite pentru exercitareavirtuţii şi a iubirii aproapelui. Astfel, Sfântul Pahomie, sub raport economic, reţinând lipsa de proprietate şi muncamanuală pe care le află la asceţi, face un pas mai departe pentru a le înlesni acestor asceţisăraci şi muncitori în straduinţa lor de a-şi atinge ţelul lor religios, luându-le grija pentruprocurarea materiei prime de muncă şi pentru vinderea unora din produsele muncii şiprocurarea altor articole necesare39. Această organizare a muncii în comun nu era propriu-zis utilizată pentru prima oară deSfântul Pahomie, întrucât ea exista în ergasteriile, adică în atelierele în care munceaunumeroşi sclavi. Asemenea ateliere existau şi pe lângă templele păgâne. În acest fel, Sfântul Pahomie introduce acest mod de munca în grupele de monahi, caredin proprie convingere şi în mod liber acceptau această viaţă în vederea desăvârşiriireligioase. Economia comună impunea o apropiere a chiliilor. Sfântul Pahomie le înconjura cuun zid, care avea în primul rând un scop pedagogic pastoral: uşura supravegherea castităţiimonahale, făcea orice bănuială de necastitate imposibilă şi ferea pe monah de tulburarea lumiiexterioare, înlesnind străduinţele lor în vederea mântuirii40.36 Ibidem, art. 49, 81-83, 66, 99, 113.37 Ibidem, art., 28, 29, 81, 91, 99, 102.38 Efrem Enăcescu, op. cit., p. 174.39 Ibidem, p. 176.40 Ibidem, p. 81. 28 29. 2. 2. 1. 10. Sensul desăvârşirii şi viaţa monahului în mănăstire: Monahul putea să se consacre netulburat rugăciunii, meditaţiei, înfrânărilor trupeşti şimuncii sale. Deodată cu zidul acesta se naşte propriu-zis mănăstirea, comunitatea închisa acelor ce se preocupă, feriţi de lume, în mod intens şi exclusiv, de mântuirea lor, înconjurareachiliilor cu un zid fiind posibilă prin faptul că, îndestulându-şi prin munca comună nevoileunii altora, monahii nu erau expuşi lumii exterioare. Mănăstirea realiza o singurătate completă, dată fiind şi puţinătatea trebuinţelormonahilor. Prin urmare, şi din acest punct de vedere viaţa de obşte oferea condiţia pentru omai uşoară îndeplinire a exerciţiilor ascetice. Precum vedem, în viaţa de obşte străduinţa de desăvârşire a asceţilor şi-a aflat ocondiţie şi o împlinire necesară. Viaţa de obşte nu le oferea acelora numai putinţa de acompleta asceza prin iubire, ci chiar asceza se făcea uşurată prin ea. Într-adevăr, actul derenunţare la cele materiale, săvârşit de ascet la începutul vieţii lui ascetice, se puteapermanentiza numai în viaţa de obşte, care îi lua orice grija de a-şi procura cele necesaretraiului. Iar înfranarea de la pofte şi patimi egoiste îi era uşurată de trebuinţa de a nu face, de anu avea, de a nu gusta, decât cele ce i se îngăduiau de conducătorul obştii şi de pravilă. Maiales însă, ascetul avea prilejul să sporească în iubire faţă de fraţi, să trăiască în duh derăspundere faţă de ei, sau să fie ajutat de ei41.2. 2. 1. 11. Luptele duhovniceşti şi provocările vieţii monahale: Deşi iubirea, ca cea mai înaltă dintre virtuţi, s-ar părea că vine numai după dobândireacelorlalte virtuţi, deci ar putea cineva să lupte întai cu patimile în singurătate şi după ce le-ascos pe acelea din sine, să vina în comunitate, în realitate însasi lupta cu patimile, însăşiasceza, e o lupta pentru iubire, şi lupta pentru iubirea semenilor nu se poate duce decât înmijlocul lor. Chiar înfrânarea poftelor egoiste aduce cu sine o lărgire a condiţiilor de existenţăpentru semeni. Monahii nu sunt puşi în situaţia de a răbda multe încercări, fiind lipsiţi de greutăţilevieţii de familie. Evitând dulceţile vietii de familie prin înfranare, evită şi necazurile şigreutăţile care sunt legate de ea şi care au ca scop potolirea patimilor, pe care monahii le-auslăbit prin înfrânare. Însă trebuie ca monahii să îşi exercite şi celalalt fel de răbdare, care areca scop sporirea în iubirea faţă de semeni: răbdarea fraţilor din obşte, care la mireniechivalează cu răbdarea celor din casă şi din societate. Astfel, monahului trebuie să i se ofereocazia de a toci ghearele patimilor care îl dominau, după cum afirmă Sfântul Ioan Casian:41 Arhimandrit Ioasaf Popa, Calea de mijloc în asceza creştină, Bucureşti, Editura Glasul monahilor, 1999, p. 32.29 30. „Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga-răbdare ce o areaproapele cu noi, ci din suferirea răului de la aproapele de către noi. Deci, de vom fugi delupta îndelungii-răbdari, căutând pustia şi singuratatea, patimile netămăduite ale noastre, pecare le vom duce acolo, vor rămâne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragereacelor neizbăviţi de patimi nu numai că le pazeşte patimile nevătămate, ci le şi acoperă, încâtnu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimi se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în mintenăluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga-răbdare şi când, vine tăinuitodihna, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şimai mult se sălbăticesc patimile în noi, când e întreruptă legătura cu oamenii, încât pierdemşi umbra suferirii şi a îndelungii-răbdări pe care în tovarăşia fraţilor ni se părea că le avem.Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce simtpe cineva apropiindu-se de ele îşi arată toată turbarea lor, la fel şi oamenii pătimaşi, caresunt liniştiţi din pricina pustiei, şi nu din vreo dispoziţie virtuoasă, îşi dau veninul pe faţăcând apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă”42.De aceea Parintii admit ca cineva sa se retraga in singuratate, dar numai dupa ce aajuns la nepatimire. Pana atunci trebue sa traiasca in obste. In obste se castiga desavarsirea, nuin afara de ea. Retragerea in pustie inainte devreme este primejdioasa. In loc de o crestere invirtute ea aduce, la cei neconsolidati in ea, o scadere.De aceea multi isi dadeau seama, dupa ce s-au retras in pustie, ca trebuie sa sereintoarca in obste. Sau in sensul acesta erau sfatuiti de Parinti. „Batranii, afirmă Sfântul NilSinaitul, iubesc foarte mult retragerea facuta treptat. Daca vreunul, ispravind virtutile inchinovie, a ajuns pana aici si daca ar putea inainta in retragere, sa se probeze el insusi. Iardaca neputand, scade in virtute, sa se intoarca in chinovie, ca nu cumva, neputand infruntauneltirile gandurilor, sa-si iasa din minte”43.Şi de fapt viaţa de obste s-a dovedit in practica drept cadrul cel potrivit in carestraduintele de desavarsire ale monahilor se pot infaptui. Dovada cea mai puternica e ca acestmod de vieata calugareasca a devenit cel mai raspandit si a infruntat veacurile, pe candcelelalte moduri au ramas sporadice, sau au decazut, cand nu au disparut cu totul. De fapt spresfarsitul veacului IV, Fericitul Ieronim, Ioan Casian, din cele trei feluri de viata monahala, pecare le cunosc: chinoviala, pustnicie singurateca si viata de sine iu mici grupe, considera pecel dintai ca cel mai demn de lauda, pe pustnici ii considera ca stand in legatura cu chinoviile,in care se pregateau pentru pustie si in care adeseori se intorceau, iar pe cei cu vieata de sine iiosandesc cu cele mai aspre cuvinte. Aceste mici grupe cu viata de sine erau sau urmasele42Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, Bucureşti, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990, p. 112.43 Ibidem, p. 143. 30 31. vechilor asceti, cari traiau cate doi trei la marginea oraselor si satelor, sau chiliile ce seadunasera in colonii pe vremea lui Antonie, dar care poate nu evoluasera la vieata de obste detip pahomian, ci se rasfirasera iarasi. Aceste mici grupe de asceti erau la sfarsitul veacului alpatrulea intr-o decadere completă44.Fericitul Ieronim descrie cele trei feluri de monahi existente in Egipt pe vremea lui,intr-o scrisoare de pe la anul 384. Acestia vietuese in comun, intr-o ascultare totala de maimarele lor. Ei locuiesc separat, dar chiliile lor sunt legate intre ele. Al doilea fel suntanahoretii care petrec departe de oameni, si traiesc singuri in pustie (soli habitant perdesertas); ei nu au nicio proprietate. Daca unul pleaca din chinovie in pustie, nu duce cu sinenimic, decat paine si sare.Al treilea fel, numit remoboth in limba copta (rem=om, both=manastire, oameni demanastire), e cat se poate de nefast (deterrimum). Ei locuiesc cate doi sau trei impreuna, nu innumar mai mare, dupa placul lor si traesc din castigul muncii lor, din care pun o parte laun.loc, cat e de lipsa pentru intretinerea lor. Ei locuiesc cea mai mare parte in orase si targurisi ca si cand mestesugul, dar nu viata lor ar fi sfanta, tot ce vand are un pret mai ridicat. Intreei e multa cearta, pentru ca ei, traind din proprietatea lor nu vor sa se supuna nimanui. Ei facconcursuri de post si fac ceea ce ar trebui sa exercite numai in ascuns, obiectul unui concurs,ori a unor intreceri45.Totul la ei este afectat: manecile largi, sandalele sdrentuite, haina aspra, suspinuriledese, cercetarea fecioarelor, barfirea preotilor si cand vine o sarbatoare mananca panavomeaza")Ioan Casian, dupa ce a petrecut zece ani in Egipt (385-395), descrie cele trei feluri demonahi astfel: "Trei sunt felurile monahismului in Egipt, dintre care doua sunt foarte bune, iaral treilea cu totul lipsit de caldura si cu totul de evitat: primul este al chinovitilor, carevietuind in obste, se carmuesc de judecata unui batran. Cel mai mare numar de monahi dinEgipt sunt asa; al doilea e al anahoretilor, care mai intai au fost formati in chinovii sidesavarsindu-se in convietuirea cu altii au ales ascunsurile singuratatii; al treilea e celcondamnabil al Sarabaiţilor”.Acesta e un fel cu totul rau (deterrimum) si necredincios. "Ei se recruteaza dinnumarul acelora cari voiese sa simuleze mai degraba virtutea, decat sa realizeze cu adevaratdesavarsirea evanghelica. Acestia, afectand cu inima lase virtutea, sau impinsi la aceastaprofesiune de vreo necesitate si grabindu-se sa-si insuseasca numai numele de monah, faranicio straduinta de emulatie, nu primesc disciplina chinoviilor, nu se supun judecatii celor mai44 Arhimandritul Emilianos, Monahismul, pecetea adevărată, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. şi pr. prof. IoanIcă, vol. I, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 68.45 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 114.31 32. batrani, nu se formeaza prin traditiile acelora, ca sa-si biruiasca voiie lor si nu primesc nicioregula a disciplinei sanatoase, ci, gandindu-se numai "la infatisarea in public, cautand adica lafata oamenilor, sau petrec in casele lor sub (privilegiul acestui nume, dedati acelorasiocupatiuni, sau isi construesc lorusi chilii, pe care le numesc manastiri si in care petrec inlibertate, nesupunandu-se poruncilor evanghelice, care le cer sa nu se ocupe cu grija hraneizilnice si cu niciun fel de probleme familiare46. Aceasta o implinesc, fara nicio sovaiala necredincioasa, numai aceia care, deslegati detoate bravurile acestei lumi, s-au supus asa de mult prepozitilor chinoviei, incat declara ca numai sunt stapani pe ei insisi. Dar aceia care, evitand disciplina chinoviei, petrec cate doi sautrei in chilii, nemultumiti de grija staretului, sau a conducerii prin porunca, ci preocupandu-semai cu seama de aceasta, ca liberi de jugul staretilor, sa aiba libertatea sa-si exercite voile lor,sau sa plece si sa rataceasca pe unde le place si sa faca ceeace le e voia, se consuma si maimult in munci de zi si de noapte, decat cei ce vietuiesc in chinovii, dar nu cu aceeasi credintasi cu acelasi scop. Caci aceasta ei o fac, nu ca sa puna la dispozitia economului fructul muncii lor, ci casa castige avutii pe care si le gramadesc. Ce distanta este intre acestia! Aceia, necugetand laziua da maine, ofera fructele cele mai gratuite ale sudorii lor lui Dumnezeu, iar acestia segandesc, nu numai la ziua de maine, ci isi intind grija necredincioasa peste spatiul multor anilipsa tuturor lucrurilor si saracia; acestia, ca sa dobandeasca afluenta tuturor belsugurilor.Aceia lucreaza ca sa aibe manastirea un prisos pentru sfinte intrebuintari, fie pentru curte, fiepentru xenodochii, fie pentru bolnite, fie pentru a se da celor lipsiti, dupa judecata staretului;acestia ca sa aiba un prisos peste indoparea zilnica sau sa satisfaca o placere mai mare, sau casa-si satisfaca patima iubirii de argint47. Aceia, adunand manastirii atatea mijloace si ei renuntand la ele zilnic, primesc atataumilinta a supunerii, incat precum se priveaza de ei insisi, asa si de acelea pe care le castigacu propria lor sudoare, innoind mereu ardoarea primei renuntari, prin aceea ca se dezbracazilnic pe ei insisi de fructele muncii lor. Acestia insa, inaltandu-se chiar prin aceea, ca dauceva saracilor se rostogolesc in prapastie in fiecare zi. Pe aceia rabdarea si severitatea, pe careo suporta atat de devotat in aceasta vietuire, pe care au imbratisat-o odata, ca sa nuimplineasca niciodata voile lor, ii face in fiecare zi rastigniti si mucenici vii; pe acestiamoleseala voii proprii ii trimite de vii la iad"48. La fel ii condamna pe acesti Sarabaiti si alti scriitori . Toti scriitorii care osandesc peacesti monahi cu viata de sine, ii considera vinovati de pacatul lui Anania si Safira, care a fost46 Sfântul Ioan Casian, op. cit., p. 138.47 Ibidem, p. 149.48 Ibidem, p. 91. 32 33. asa de grav, incat autorii lor au fost pedepsiti indata cu moartea, fara sa li se dea vreme depocainta. Pacatul consta in faptul ca, dupa ce se promite lui Dumnezeu lepadarea de oriceavutie, se retine apoi o parte, sau se cauta, prin munca, recastigarea ei. Cei ce fac astfel, pedeoparte mint pe Dumnezeu, (si, desigur, si pe oameni), pe de alta socotesc ea al lor ceea ce adevenit al lui Dumnezeu, in urma votului. Fericitul Ieronim zice: „Anania si Safira daruiesc cu inima fricoasa, mai bine zisindoelnica, si de aceea sunt condamnati, pentru ca dupa votul dat, au considerat bunurile eaale lor si nu ca ale Aceluia, Caruia le-au inchinat odata si si-au rezervat lor o parte din avutiastraina, temandu-se de foame, de care credinta adevarata nu se teme. Sfântul Ioan Casianspune la fel, ca acest gen de monahi e un rasad produs de exemplul lui Anania si Safira, care,"rezervandu-si o parte din cele ce posedau, sunt pedepsiti de gura Apostolului, cu moartea";caci socotind acesta ca un astfel de pacat „nu poate fi tamaduit nici prin pocainta, nici prinsatisfactie, a taiat germenele lui a tot stricacios, prin moarte naprasnica”49. Rămân dar doua feluri de viata monahala, pe care le aproba Parintii si scriitoriibisericesti: cea chinoviala si cea anahoreta, sau pustniceasca. Dar si dintre acestea ei socotescin general pe cea chinoviala mai potrivita cu slabiciunile firii omenesti, mai apta sa ajuteaceasta fire in straduintele ei spre desavarsire. Astfel, Fericitul Ieronim, la intrebarea cuivadaca e bine sa traiasca singur, sau cu altii in manastire, raspunde: "Mie imi place sa fii incomunitatea sfintilor, sa nu te inveti singur si sa nu intri fara conducator pe calea pe care n-aiintrat niciodata, ea sa nu te abati indata in alta parte si sa te expui greselii; ca sa nu faci maimult sau mai putin decat e de trebuinta; ca sa nu obosesti alergand, sau sa intarzii si saadormi. In singuratate repede se furiseaza mandria. Si dacai cel ce petrece in ea posteste putinsi nu vede om, isi da oarecare importanta. Uitand de sine, de si pentru ce vine, rataceste cuinima inlauntru si cu limba afara. Judeca, impotriva vointei Apostolului, pe servii straini.Unde vrea pofta isi intinde mana; doarme cat vrea nu seteme de nimeni; face ce voieste; petoti ii socoteste inferiori; e mai des in orase decat in chilie50." Fericitul Ieronim nu osandeste aici pe adevaratii anahorei ci pe cei falsi, pe cei ce auimbratisat viata pustniceasca, fara sa fi ajuns la desavarsire in cea chinoviala. Ioan Casian iiprezinta pe acestia ca pe al patrulea fel de monahi: "Este si un al patrulea gen, care a rasarit decurand intre cei ce se mangaie cu infatisarea si cu chipul de anahoreti si care la inceput, printr-o ardoare scurta, se arata doritori de perfectiunea chinoviei, in vreme ce neglijeaza taiereavechilor obiceiuri si patimi si nu sunt multumiti sa poarte jugul umilintei si al rabdarii sidispretuese sa se supuna batranilor; de aceea isi cauta chilii separate si doresc sa petreaca49 Ibidem, p. 107.50 Ibidem, p. 113.33 34. solitari, ca astfel, nehartuiti de nimeni, sa poata fi socotiti de oameni rabdatori, blanzi sismeriti. Aceasta viata, mai bine zis moleseala, nu permite nicicand acelora, pe care odata i-ainfectat, sa ajunga la desavarsire. In acest mod ei nu numai ca nu taie voile lor, ci le intarescin rau, in vreme ce nu sunt provocati de nimeni, ca pe un venin mortal si launtric, care cu cat emai ascuns, cu atat produca o boala nevindecabila celui ce o poarta. Caci din respect pentruchilia singuratica, nimeni nu indrazneste sa dea la iveala patimile solitarului, pe care acelaprefera sa le ignoreze decat sa le vindece. Dar virtutile nu se nasc prin ascunderea patimilor,ci pr: lupta cu ele" . Pe anahoretii adevarati, Fer. Ieronim ii accepta. Dar insusirile trebuie sa fie cu totulexceptionale. De aceea continua, dupa cele de mai inainte: "Deci ce? Osandim viata solitara?Catusi de putin nu. Caci am laudat-o adeseori. Dar din ingustimea manastirilor si a acestuimod de viata vrem sa iasa ostasi pe care asprimea pustiului nu-i inspaimanta care au dat multtimp proba vietuirii lor; care au fost cei mai mici dintre toti ca sa fie cei dintai dintre toti; pecare nici foamea, nici saturarea nu i-a biruit vreodata; care se bucura de saracie; a carorpurtare, grai, privire, mers, invatatura, e virtuoasa; care nu stiu sa se arate, asemenea unoroameni inepti, plini de putere impotriva dracilor, ce lupta contra lor, ca sa uimeasca peoamenii neexperirnentati si de rand si prin aceasta sa adune castiguri"51. Sfântul Efrem Sirul socoteste chiar ca nici petrecerea indelungata intr-o chinovie nuajunge pentru o pregatire suficienta spre viata pustniceasca. Se cer pentru ea aptitudinispeciale si exceptionale. Altfel atragerea pustiului devine o cursa primejdioasa pentruchinoviti, o ispita a diavolului. Iar Ioan Casian prezinta pe un anahoret celebru, pe avva Ioan,revenind, dupa 20 de ani de pustnicie, in chinovia in care petrecuse mai inainte 30 de ani slmotivandu-si aceasta revenire astfel: "In aceasta vietuire (de obste) nu e nici grija de planuireamuncii zilnice, nici preocuparea de a vinde si cumpara, nici grija inevitabila de painea depeste an, nici grija de lucrurile trupesti si in sfarsit nici mandria laudei omenesti, care e mainecurata in fata lui Dumnezeu decat acelea toate, ba goleste adesea si marile osteneli alepustnicului" Sau: "mai bine e sa te afli credincios fagaduintelor mai mici, decat necredincioscelor mai mari"52. Daca mandria este cea mai teribila dintre patimi si cea mai greu de desradacinat, dacaegoismul isi gaseste in ea ultima transee, iar iubirea ultimul obstacol, apoi, desigur ca viata51 Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopol, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască înlinişte şi singurătate, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, traducere, introducere şi note de Pr. prof.dr. Dumitru Stăniloae, volumul VIII, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, 1979, p. 42.52 Tomas Spidlik, op. cit., p. 79.34 35. care poate sa vindece si aceasta patima este viata cea mai inalta si cea mai corespunzatoare cu,scopul monahului. De aceea, Ioan Casian zice: "Scopul chinovitului este sa mortifice si sarastigneasca toate voile sale si, dupa porunca mantuitoare a desavarsirii evanghelice, sa, nucugete nimic al zilei de maine. Iar aceasta, desigur ca nu o poate implini decat chinovitul"In acelasi sens considera Sf. Efrem Sirul († 573) daruirea de sine pe care o facemonahul fratimii, ca incoronare a tuturor virtutilor, ca biruinta deplina asupra egoismului.Dupa lepadarea de sine, de familie, de bunuri, „ca o implinire a tuturor celor bune, pe aceastasa o adauge: lepadarea si de sufletul sau. Si care este lepadarea de sufletul sau? Ca pe sine-sicu totul desavarsit sa se dea danie fratimii si voilor sale deaceea nicidecum sa nu le mai faca...Si sa nu aiba nimic intru a sa stapanire, afara de imbracamintea pe care o poarta, ca din toatepartile sa poata fi fara grija, cele poruncite lui numai savarsindu-le cu bucurie totdeauna si caun cumparat cu cinstit si scump Sangele lui Hristos si ca un rob bine-cunoscator pe toti fratiisi mai ales pe inaintestatatorii intru toate ca pe niste domni si stapani sa-i socoteasca si, dupacum insusi Domnul a zis: Cela ce voieste intre voi sa fie mai intai si mai mare, sa fie cel maide pe urma decat toti si al tuturor rob; neavand slava si cinste sau landa pentru lucrul slujbeisau petrecerii dela frati... fiindca cu adevarat de mare mantuire pricinuitor luisi se face, dacacu indelunga ingaduiala si cu rabdare pana la sfarsit va starui intru aceasta buna si de sufletfolositoare robie”.La randul lor, inaintestatatorii sa se socoteasca si ei slujitori ai fiecarui frate: „Iar peascuns, in minte, ca niste robi nevrednici ai tuturor fratilor sa va socotiti, avand grija demantuirea si de desavarsirea fiecaruia. Ca aceasta este viata cu adevarat ingereasca, candunii altora toti fratii cu toata bucuria supunandu-se, domni unii altora se vor socoti si cucinstea unii pe altii intrecand. Deci va indemnam pe voi, ca unii ce voiti sa fiti urmatori luiHristos, spre odihna si supunerea unii altora si spre buna slujire, de a fi cu putinta si a muripentru aproapele pe noi insine sa ne pregatim. Ca prin dragostea si simplitatea sinepismuirea si netrufia, legatura pacii intr-un trup si intr-un duh al lui Hristos intru fratimesa poata a se pazi, supunandu-se unii altora intru frica Domnului”53.Dar cel care a evidentiat mai mult decat toti superioritatea" vietii monahale de obste, afost Sfântul Vasile cel Mare. „În multe privinte stiu ca e mai de folos petrecerea cu maimulti”, zice el. Bunurle acestei vieti sunt asa de multe „ca nici nu se pot numara usor toate”.El Vede aceasta viata impusa, de temeiuri moral-pedagogice, de legi ale firii omenesti si detemeiuri dogmatice.53 Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopol, op. cit., p. 169. 35 36. 2. 2. 2. Dimensiunea ascetică, mistică şi contemplativă a vieţii monahale:2. 2. 2. 1. Fecioria sau castitatea: De la asceza individuală creştină, bazată pe cuvintele Mântuitorului: „Vinde toate câteai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează mie” (Luca 18,22) şi „Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, saucopii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit – acum, în vremeaaceasta, de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va săvină: viaţa veşnică” (Marcu 10, 29-30), s-a ajuns la asceza monahală sau călugăria ascetică. De la nevoinţele sfinte practicate în lume de creştinii zeloşi, ca sărăcia de bună voie,castitatea şi înfrânarea de la orice plăceri ce ţin de veacul acesta, supunerea şi pocăinţa, s-atrecut la călugăria ascetică, şi de aici s-a ajuns la călugăria mistic-contemplativă, cândnevoitorul, uitând de tot ce ţine de lumea aceasta, până şi de cele mai elementare trebuinţe aleexistenţei fiinţei sale, se dedică rugăciunii şi meditaţiei contemplative. În viaţa ascetică se practică în chip deosebit fecioria sau castitatea, după cuvinteleMântuitorului: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt famenicare s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni,şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor” (Matei 19,11-12). Acest angajament solemn, vot sau făgăduinţă, trebuie ţinut cu toată străşnicia, dupăcum sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Clement Alexandrinul zice că cel ce s-a făgăduit acestei juruinţesfinte să stea deoparte de lumea păcatului şi să se ferească de legătura cu omul rău54. Tot acest Sfânt Părinte îi numeşte pe asceţi „aleşi între aleşi” şi îi laudă pe cei ce îşipun viaţa lor în siguranţă şi la adăpost de furtunile lumii. Un scriitor bisericesc, Tertulian, le sfătuieşte pe fecioare să stea cu totul rezervate delume, iar Sfântul Ciprian nu găseşte pe nimeni în lume căruia să-i adreseze cuvinte maifrumoase şi mai sfinte, decât acestora, spunând: „Ascultaţi-mă, fecioarelor, ascultaţi-mă cape un părinte, ascultaţi-mă pe mine care vă sfătuiesc cu toată sinceritatea la ceea ce este defolos sufletului vostru. Fiţi aşa cum v-a plăsmuit Dumnezeu, Făcătorul a toate, fiţi nevinovateaşa cum aţi ieşit din mâna Părintelui ceresc, purtaţi în voi un chip nevinovat, o înfăţişareplină de bună-cuviinţă. Sârguiţi-vă să fiţi mereu aceleaşi care aţi început deja să fiţi.Sârguiţi-vă să deveniţi chiar din această lume ceea ce veţi fi în cealaltă, îngeri ai luiDumnezeu şi mirese prea-alese ale Mântuitorului nostru. Marea voastră răsplătire vi se54 Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreştii, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”,traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul VII, Bucureşti, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 31.36 37. păstrează în veşnicie, ca un mare dar al virtuţilor, căci fecioria este cea mai mare slujbăadusă lui Dumnezeu”55.2. 2. 2. 2. Latura mistic-contemplativă a vieţii monahale: Mai înainte de a vorbi despre călugăria mistic-contemplativã, se cuvine sã arãtãm pescurt de câte feluri este viaţa monahalã sau cãlugãreascã din punct de vedere al organizãrii saual trãirii exterioare. În aceastã privinţã, Sfinţii Pãrinţi au împãrţit viaţa monahalã în trei cinurisau rânduieli: în petrecere pustniceascã (viaţa anahoretică), în vieţuirea a doi sau trei de uncuget şi în viaţa de obşte. Viata pustniceascã cere îndepãrtarea de oameni, în pustie, cu punerea nãdejdii demântuire a sufletului, de hranã, de hainã si de toate nevoile trupeşti numai în Dumnezeu. Convieţuirea cu unul sau doi frati de un gând trebuie sã se sãvârseascã sub povata unuibãtrân experimentat în cuvintele Sfintei Scripturi si în viata duhovniceascã, cãruia ucenicii îisunt datori cu supunere deplinã si ascultare. Viaţa de obşte, dupã cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, începe de la convietuirea,dupã pilda Mântuitorului şi a Apostolilor Lui, a nu mai putin de doisprezece fraţi şi poatecreste pânã la un numãr mare de vieţuitori, ce pot apartine mai multor etnii56. Toti fratii adunati în numele lui Hristos trebuie sã aibã o inimã, un cuget si o dorintãde a lucra împreunã pentru Domnul, prin împlinirea dumnezeiestilor porunci, şi de a-şi purtasarcinile unii altora, întru frica lui Dumnezeu, având în fruntea obştii un stareţ şi povãţuitor, ocãpetenie a mânãstirii, priceput în tâlcuirea Sfintei Scripturi şi capabil de a povãtui şi cucuvântul, şi cu fapta. Acestui povãtuiţor fratii îi datoreazã supunere ca Însuşi Domnului, prin tãiereadesãvârşitã a voinţei lor şi a hotãrârii lor, adicã întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui şiînvãtãturii lui, dacã acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeieşti şi cu învãţãturaSfinţilor Pãrinţi57. Despre toate aceste trei feluri de viaţã cãlugãreascã avem mãrturie în Sfânta Scripturã.2. 2. 2. 3. Semnificaţii teologice ale vieţii de obşte sau chinoviale: Marele povăţuitor al vieţii cãlugãreşti, Sfântul Ioan Scãrarul, o recomandã pe cea demijloc, adică viaţa de obşte, numitã şi calea împãrãteascã. Acesta sfãtuieşte a nu intra în viatade obste, nu pentru cã nu ar fi folositoare, ci pentru cã cere o mai mare rãbdare. Calea de55Tomas Spidlik, op. cit., p. 195.56Cardinal Tomas Spidlik, «Omul lui Dumnezeu» - la rădăcinile vieţii religioase -, traducere din limba italianăde Vasile Rus, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2004, p. 26.57 Ibidem, p. 37.37 38. mijloc, zice el, are acea îndemânare cã nu cere rãbdare prea mare, trebuind sã te supui unuibãtrân si la unul sau doi frati. Dimpotrivã, în obste trebuie sã te supui nu numai staretului, cisi întregii frãtimi, suferind de la ei certãri, reprosuri, ocãri, sã fii praf si cenuşã sub picioareletuturor si ca un rob cumpãrat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie si cu fricã de Dumnezeu. Fatã de aceasta si cea de mijloc, vietuirea singuraticã, în pustie, cere tãrie îngereascã,si noul începãtor, mai ales cel biruit de patima mâniei si a mândriei, a zavistiei si a îngâmfãrii,sã nu îndrãzneascã a face vreun pas spre aceastã vietuire pustniceascã. Acel ce îndrãzneste seexpune, prin îndrãzneala sa, mâniei lui Dumnezeu. Asemenea unui ostean neîncercat,nedeprins fiind în viata de obste si nestiind sã tinã în mâini sabia cea duhovniceascã, si fugetotusi de ostenii încercati ai lui Hristos ca sã intre în luptã cu vrãjmasul demon, în loc debiruintã dobândeste, prin îngãduinta lui Dumnezeu, înfrângerea. Istoria monahismului nearatã cã printr-o astfel de vietuire încãpãtânatã si fãrã rânduialã, o multime de monahi s-aupierdut, fiind ademeniti de diavol si întunecati la minte58. Viata de obşte însã este rãdãcina adevãratei vieţi cãlugãreşti, aşezatã pe pãmânt pentruoameni de Însuşi Iisus Hristos, dându-ne pildã a unei astfel de vieţi obsteşti în persoana Sa şia celor doisprezece Apostoli care s-au supus întru totul, ştiind dumnezeiasca ascultare careeste virtutea de cãpetenie a puterilor ceresti. Tot ea a fost si temelia vietii fericite a celor dintâioameni din rai, iar când a fost pierdutã de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit aceastãvirtute fãcându-Se ascultãtor Pãrintelui Sãu ceresc pânã la moarte59. Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastrã si a deschis Calea celor ce credîntr-Însul si se supun poruncilor Lui. Urmând Domnului în Biserica primarã, opt mii decrestini au trãit obsteste, nesocotind nimic al lor si având toate de obste, si pentru o astfel devietuire ei s-au învrednicit sã dobândeascã un suflet si o inimã. Nici un fel de vietuire nuaduce omului o mai mare propãsire si nu-l izbãveste de patimile sufletesti si trupesti ca viatade obste în fericita ascultare60. În viata de obste, datoritã smereniei ce se naste din ascultare, se poate ajunge ladesãvârsita curãtenie. Ascultarea este legatã de viata obsteascã cum este legat sufletul de trup.Ea este scara cea mai scurtã cãtre cer, având numai o singurã treaptã: tãierea voii. Cel ce cadedin ascultare cade de la Dumnezeu.58 Sfântul Dimitrie de Rostov, Abecedar duhovnicesc (sau Alfabet duhovnicesc), traducere de Cristian Spătărelu,Galaţi, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumeniţa, 2006, p. 18.59 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, Bucureşti,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 47.60 Ibidem, p. 51.38 39. 2. 2. 3. Viaţa monahală ca mod de consolidare a vieţii lăuntrice:2. 2. 3. 1. Viaţa monahală, viaţa lăuntrică prin excelenţă: Viata monahalã este, dupã menirea ei, cât si dupã însusirile ei, o viatã lãuntricã si demare pret, deoarece scopul principal este grija pentru mântuirea sufletului. Chemareacãlugãrilor nu constã în lupta cu dusmanii din afarã, nici în succesele din viata materialã sinici în activitatea în mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pãmântesti, ci în lupta cu dusmaniilãuntrici ai mântuirii, luptã care se dã în lãcasul tainic al sufletului. Izbânzile din viata moralã,lucrarea duhovniceascã pe cea mai înaltã treaptã – iatã în ce constã viata cãlugãrului.Realizãrile pe acest tãrâm rãmân în mare parte cunoscute numai lui Dumnezeu, Care pe toatele vede.2. 2. 3. 2. Viaţa monahală, deosebită fundamental de viaţa laică: În primele veacuri ale erei crestine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiulEgiptului, el a uimit lumea prin modul de viatã opus celui laic, şi mulţi adunau mãrturii desprepustnici si le descriau modul de viatã. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bunã credintã,care, venind la ei dupã un sfat, au consfintit în scris aceste cuvinte de învãtãturã, precum sifaptele de evlavie ale pãrintilor din vechime. În mânãstire, însãşi viaţa obişnuitã a cãlugãrului de zi cu zi este o luptã duhovniceascã.Numai hotãrârea sincerã şi fermã de a sluji întru totul lui Dumnezeu, pentru mântuireasufletului sãu, îi poate determina pe fiecare din acesti insi sã intre în mânãstire, afierosindu-siîntreaga viatã slujirii lui Dumnezeu. Oricine vine la mânãstire locuieste la început în calitate de închinãtor si, dupã sfatulstaretului sau superiorului, mai târziu îsi va alege un pãrinte duhovnic cãruia i-ar puteaîncredinta viata sa duhovniceascã, apoi este primit în rândul fratilor. Nimeni din cei veniti nue tratat preferential. Toti consumã aceeasi hranã, poartã aceeasi îmbrãcãminte, fãrã exceptieies la lucru. Se tine seama de starea fizicã a fiecãruia, celor slabi li se dau îndeletniciri maiusoare. În acest fel, muncile variate si nu prea plãcute învatã sufletul sã fie supus si smerit. Ziua tunderii e o zi de biruintã duhovniceascã, atât pentru cel ce se tunde, cât si pentruceilalti frati, deoarece e cu neputintã sã nu se bucure cãlugãrii vãzând cã se adaugã la numãrullor un adevãrat rob al lui Dumnezeu. 39 40. Cel tuns în monahism s-a învrednicit acum, dupã atâtea osteneli, de împlinireadorintelor sale sincere, iar inima celui de fatã se va umili, lepãdându-se de lume si de toateplãcerile ei, primind voturile fecioriei, sãrãciei si ascultãrii, luând jugul lui Hristos61.2. 2. 3. 3. Pogorârea Duhului Sfânt şi apariţia monahismului. Conexiuni şi implicaţii :În istoria Bisericii au existat două momente fundamentale, şi anume: PogorâreaDuhului Sfânt, ziua Cincizecimii, asupra adunãrii ucenicilor care îl asteptau potrivitfãgãduinţei lui Hristos şi a Tatãlui şi începutul vietii monastice în Bisericã.La prima vedere, pare a nu exista vreo legãturã fundamentalã între cele douãevenimente, însă dacã luãm în consideratie elementele cauzale si consecintele, vom puteadiscerne existenţa unei relatii profunde, atât de profundã, încât în definitiv vom descoperi cãele nu sunt decât unul singur de-a lungul timpului.Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care auizvorât puterile mãrturisirii pentru Hristos, din Iudeea pânã la capãtul pãmântului. Cât despreinfluenţa directã a acestei coborâri asupra credinciosilor însisi, ea s-a manifestat sub formaunei schimbãri radicale, în favoarea unei vieti comunitare între toti credinciosii cu pretulfunctionãrii familiilor lor la sânul Bisericii. Atunci s-au vãzut persoane care se lepãdau publicde proprietãtile lor în favoarea conducãtorilor comunitãtii, altii vindeau bunurile lor personaleşi le încredintau pretul. Consecinta, sau poate chiar motivatia profundã, a fost consacrareaîntregii vieti în slujba Bisericii, atât în interior cât si în exterior62.Astfel a apãrut forma primei Biserici: un grup de consacrati care au primit sãrãcia debunã voie, ducând o viatã de comuniune.Dacã reflectãm bine, este cu totul surprinzãtor sã vedem cum a fost posibil la acestiiudei îndrãgostiti de bani si de proprietãti, ataşaţi de comert, câştig şi capital, sã renunţe, sãvândã totul, sã punã totul la picioarele apostolilor si sã devinã într-o clipã sãraci si lipsiti.De asemenea dacã privim de aproape cum în ciuda obiceiurilor iudaice privitoare lasistemul tribal, la importanta acordatã genealogiilor, la autoritatea patriarhalã si la dreptulîntâiului nãscut, ei au acceptat integrarea familiilor lor în sânul Bisericii sub o paternitate nouãşi cu o înrudire spiritualã nouã unde toţi devin fraţii tuturor şi unde moştenirea ceapãmânteascã si patrimoniul cedeazã locul realitãtilor nevãzute, dacã vom privi de aproapeaceasta, vom fi atunci convinsi cã existã acolo o fortã superioarã naturii umane, acea trimisã61 Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică,traducere de monahul Calist, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 38.62 Stareţul Varsanufie, Învăţături către monahi, în col. „Comorile pustiei”, vol. I, Bucureşti, Editura Anastasia,1994, p. 81. 40 41. de Hristos la zece zile dupã Înãltarea Sa, în persoana Duhului Sfânt: „Ci veţi lua putere,venind Duhul Sfânt peste voi” (Fapte 1, 8). Trebuie acum sã recunoastem cã aceastã nouã putere spiritualã pe care au primit-ocredinciosii a avut ca prim efect o schimbare radicalã în natura umanã pentru ceea ceînseamnã raporturile sale cu banii, familia, structura socialã activitatea cotidianã. Naturaiudaicã îndãrãtnicã si fatã de care au esuat toate mijloacele anterioare trimise de Dumnezeupentru a o educa spiritual, atât prin dragoste, iertare, purtare de grijã si abundenta bunurilorpãmântesti si a minunilor arãtate, cât si prin severitatea, violenta, deportarea în exil, toateacestea n-au reusit sã provoace nici cea mai micã urnire a temperamentului iudaic cãtrecomportamentul spiritual autentic63. Acelasi temperament, aceeasi naturã s-a supus imediat Duhului Sfânt şi a devenit unexemplu surprinzãtor de renuntare, de detaşare şi de consacrare lui Dumnezeu a trupului, ainimii şi a duhului. Dar ceea ce noi dorim sã subliniem este forma luatã de Biserica primarã: ceea ce s-aîntâmplat plecând de la ziua Cincizecimii era un rãspuns absolut si liber la actiunea DuhuluiSfânt în inimi. Biserica a debutat fãrã nici o organizare sau planificare. Duhul Sfânt lucra maiîntâi în fiecare inimã si oricine primea lucrarea Duhului se ducea sã vândã totul si chiar pe elînsusi si venea sã se uneascã cu Biserica. A deveni membru al Bisericii primare implica vinderea tuturor bunurilor sale, tatã sauo mamã, un frate sau o sorã, un fiu sau o fiicã refuza sã primeascã credinţa, credinciosultrebuia sã se separe de acestia sã lase totul si sã vinã singur sã se uneascã cu Biserica. AiciBiserica era identificatã cu Hristos Însusi: „Noi am lãsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” (Matei 19,27), întrucât Duhul Sfânt era, în mod tainic, în sânul comunitãţii, puternic prezent. Aceasta este prima miscare suscitatã de Duhul Sfânt Însuşi în inima acestor simplicredinciosi, identicã cu cea realizatã de Domnul Hristos în inima primilor Sãi ucenici, oretragere totalã din lume, abandonarea tuturor lucrurilor pentru a urma Lui.2. 2. 3. 4. Vocaţia monahală, o permanenţă în istoria Bisericii: Însă Biserica n-a putut pãstra aceastã nouã situatie socio-economicã. Ceea ce s-apetrecut la început cu spontaneitatea Duhului şi rãspunsul imediat al credinciosilor nu eradecât o imagine a ceea ce se va petrece la sfârsitul timpului, ca o prelungire luminoasã aÎmpãrãţiei care va veni, unde omul va trãi detasat de toate, sub împãrãtirea lui Dumnezeu careva avea grijã de toate.63 Ibidem, p. 94.41 42. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât acest demers spiritual, rezultat direct al DuhuluiSfânt, este, în sine, o mãrturisire datã Domnului Iisus Hristos si o împlinire continuã aEvangheliei. Pentru aceasta Duhul a continuat sã lucreze în inimi, ca sã suscite acest rãspunscãtre renunţarea totalã, mortificarea completã şi retragerea din lume, dar într-un mod personalsi nu comunitar, care n-a fost pentru aceasta mai putin intensã, mai putin strãlucitoare: atuncise asista la gesturile „faimoase” ale martirilor care exprimau cu mai multã vigoarecontinuitatea puterii Duhului Sfânt rãspândit în inima credinciosilor64.Aceastã reactie, împinsã la paroxism, a vãdit capacitatea de renuntare si mortificarelatentã a inimii Bisericii, ca un rãspuns net la chemarea de a învinge lumea prin credinta încele nevãzute.Chiar înainte ca persecutia martirilor sã fi luat sfârşit, o nouã formã de rãspuns lachemarea Duhului Sfânt a apãrut, destul de asemãnãtoare martirului, dar trãitã zi de zi de-alungul întregii vieti: monahismul, care nu este nimic altceva decât renuntarea la tot si purtareacrucii în fiecare zi.Astfel, monahismul este continuarea, fãrã alterare, a credintei primitive. Regãsim înViaţa Sfântului Antonie chiar aceastã semnificatie: „Mergând la bisericã, dupã obiceiul sãu,el gândea în sinea lui, medita mergând cum apostolii pãrãsirã totul pentru a urma peDomnul, cum dupã Faptele Apostolilor, credinciosii vindeau bunurile lor, aduceau pretul depe ele, îl puneau la picioarele apostolilor”.Flacãra aprinsã în inima Sfântului Antonie era continuarea focului depus în inimaBisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decât în mãsura în care esteefectul acestui foc de neatins al Duhului Sfânt, care i-a făcut pe primii creştini, în ziuaCincizecimii, sã pãrãseascã lumea pentru a forma prima Bisericã, apoi a reînceput sã ardã cuflãcãri epoca martirilor, pentru a vãdi puterea credintei Bisericii si care dupã aceea s-a fixat înviata cãlugãrilor pentru a reînsufleti inima Bisericii de fervoarea credinţei primare fondatã pejertfa de sine si pe renuntarea totalã la lume65.Cu venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, Biserica a intrat într-o stare deefervescenţã spiritualã în situatia de a fi coplesitã de harisme dumnezeiesti în plenitudine, atâtcât natura umanã putea sã suporte şi în mãsura receptivitãtii sale la impulsurile Duhului, lainspiratiile sale şi la iluminãrile sale. Astfel a început vestirea Evangheliei si mãrturisirea datãDomnului Iisus pânã la capãtul pãmântului66.Aceastã mãrturisire se sprijinea pe semne, minuni, miracole care însoteau pecredinciosi si care depãseau natura umanã ca o fortã pusã la îndemâna omului, pentru a64 Ibidem, p. 91.65 Cardinal Tomas Spidlik, Omul lui Dumnezeu..., p. 39.66 Stareţul Varsanufie, op. cit., p. 93, 42 43. mãrturisi despre aceastã fortã însãsi, despre izvorul sãu si originea sa : „Bãrbaţi israeliţi, dece vã mirati de acest lucru, sau de ce stati cu ochii atintiti la noi, ca si cum cu a noastrãputere sau cucernicie l-am fi fãcut pe acesta sã umble. Dumnezeul lui Avraam si a lui Isaac sial lui Iacov, Dumnezeul pãrintilor nostri a slãvit pe Fiul sãu Iisus...şi prin credinta în numelelui, pe acesta pe care îl vedeti si îl cunoasteti, l-a întãrit numele lui Iisus şi credinta cea întruEl i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastrã, a tuturor” (Fapte 3, 12-16).2. 2. 3. 5. Mărturisirea lui Hristos - De la mucenicie la monahism: Semnele si minunile au continuat astfel sã sustinã mãrturisirea si predica apostolilor,pânã ce a venit epoca martirilor. Atunci vestirea Evangheliei si mãrturisirea (martyria) datãDomnului Iisus a început sã se manifeste fãrã miracole, ca o fortã superioarã minunii, maiputernicã decât viata pãmânteascã în întregime. Exemplul unui credincios recent convertit, care accepta public martiriul, care înduracele mai grele feluri de torturi si de moarte, în numele lui Iisus si pentru Iisus, acest exempluexprima cu cea mai mare evidentã sensul credintei în Hristos si puterea Sa. Martiriul era însine suficient pentru a aduce pe cei ce asistau sã creadã în Domnul Iisus. Guvernatorul însusisi cãlãi terminau adesea prin a le fi fricã si prin a crede67. Astfel, martiriul a apãrut ca un nou punct de sprijin pentru vestirea Evangheliei simãrturisirea datã Domnului Iisus Puterea martirilor nu era în sine un miracol, cãci ea nu se manifesta în afara naturiiumane cum era cea a miracolului. Vindecarea neputinciosului sau învierea Tabitei nu erauurmarea unei puteri naturale existente în Petru, ci mai degrabã a unei puteri care îi venea dealtundeva, prin invocare, rugãciune si credintã. Martiriul dimpotrivã, este o putere echivalentãcu miracolul, dar unitã cu natura umanã. Martirul primeste o putere identicã cu cea a miracolului, dar în natura sa însãsi, caaceastã putere, prezentã în el, sã-l ajute sã mãrturiseascã credinta în viata viitoare, nu numaipentru a vindeca bolile celorlalti, ci mai degrabã lipsa lor de credintã. Martirul primeste de laDuhul o putere care sãvârseste minuni, care îl aratã în propria sa persoanã, ca si cum ar fidevenit propriul sãu bun. Prin puterea aceasta el moare lui însusi pentru a trãi pentru ceilalti si pentru a face sãprevaleze înaintea lui însusi, înaintea lui Dumnezeu si înaintea celor care sunt de faţã, moartepentru Hristos asupra vieţii fãrã Hristos şi pentru a mãrturisi astfel cã „Pentru mine viata esteHristos si moartea un câştig” (Filipeni 1, 21).67 Ibidem, p. 95.43 44. Martirul, prin forta mãrturisirii sale proclamã ca o credinţã vie l-a cuprins, cã o puteredumnezeiascã vie s-a unit cu natura sa. Valoarea acestei forte va fi vãditã de vãrsareasângelui, în momentul în care trupul va cãdea pe pãmânt, mãrturisirea, devenitã atunciconcretã si evidentã, se va adãuga Evangheliei, ca o putere de viaţã dumnezeiascã unitã cunatura umanã, confirmatã prin moartea pentru adevãr, mãrturie adevãratã pe care Biserica estefondatã si creste.Dacã miracolele şi semnele primei perioade a Bisericii pot fi considerate ca oEvanghelie superioarã naturii umane dar proclamatã prin ea, martiriul din epoca urmãtoaredevine o Evanghelie manifestatã în chiar interiorul acestei naturi umane ca un act în acelasitimp divin si uman, care depãseste natura dar care este unitã cu ea.Dezvoltarea mãrturisirii pentru Hristos, pentru Evanghelie si pentru viata vesnicã s-auderulat în lume cu o precizie uimitoare, mai întâi prin forta miracolului, de exemplu înviereaunui mort ca manifestare a puterii însesi a lui Dumnezeu, superioarã mortii si a naturii umaneşi dupã aceea, prin forta martiriului, adicã acceptarea mortii cu bucurie si plãcere, având învedere primirea unei puteri a vietii vesnice care lucra în natura umanã ca o fortã capabilã de ao înãlta într-o clipã deasupra ei, într-un elan de credinţã incomparabil, pentru a face faţãmorţii şi a o învinge cu curaj şi în al treilea rând prin monahism, care este a treia fazã amãrturisirii lui Hristos, a Evangheliei si a vieţii vesnice, în fata lumii, prin primirea unei puteridumnezeieşti datã de Duhul Sfânt pentru a pãrãsi lumea atât pe plan fizic cât si pe planinterior68.A pãrãsi lumea pe plan fizic este un act cunoscut, însă în planul interior, aceastaimplicã transformarea naturii umane, zi dupã zi, dintr-o stare naturalã în care ea este moartãdin cauza pãcatului, într-o stare supranaturalã, unde ea va trãi prin har, aceasta implicã apoirãmânerea în permanentã în aceastã stare supranaturalã, oferindu-se jertfã vie si dând fãrãîncetare mãrturie despre puterea divinã primitã de om în chiar inima naturii sale.Viata monasticã reproduce cele douã acte precedente ale Duhului Sfânt: miracolulsãvârsit prin învierea cãlugãrului însuşi şi martiriului, care ridicã natura umanã deasupra eiînseşi. Duhul Sfânt amplificã acolo permanenţa cotidianã a trecerii de la moarte la viaţã, şialegerea constant reînnoitã a acestei stãri care depãşeşte natura.2. 2. 3. 6. Monahul, martir şi mărturisitor:Cãlugãrul este un creştin care este mort, dar care învie mãrturisind adevãrata înviere întoate zilele vietii sale. Cãlugãrul primeste în natura sa moartã un dinamism supranatural care68Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgeţean, Bucureşti, Editura Sofia,2000, p. 112.44 45. nu este altul decât sufletul vieţii vesnice. Iatã de ce el suferã în toate zilele martiriul cubucurie:„Când persecutia încetã, dupã martiriul fericitului episcop Petru, Antonie pleacã dinAlexandria şi se retrase din nou în mãnãstirea sa; el era acolo în fiecare zi martir princonstiintã şi al luptelor credinţei. Asceza era mai intensã şi mai riguroasã”Cãlugãrul, lucrând în felul acesta, nu reprezintã decât o imagine autenticã a credinţeiperioadei de început, ca un act viu al Duhului Sfânt. Acest act inaugurat în ziua Cincizecimiiprin coborârea limbilor de foc, traversează epoca martirilor şi se stabileşte în afara lumiipentru a o echilibra şi a mãrturisi împotriva ei.Prin urmare, viaţa monasticã este deci ultima formã luatã de mãrturisirea credinţeicrestine, pusã de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrinã particularã acreştinismului, nici o treaptã de perfecţiune în credinţã, ci o imagine vie a mãrturisirii creştine,care rememoreazã sau reprezintã premisele credintei ca rãspuns la Pogorârea Duhului Sfânt înziua Cincizecimii, când toti pãrãseau bunurile lor, legãturile lor de rudenie si casa lor pentru ali se alătura Apostolilor, dupã învãţãtura Domnului69.Viata monasticã reprezintã sau rememoreazã de asemenea demersul credinteimartirilor, când a trebuit sã mãrturiseascã pentru Hristos care si-a dus crucea si a suferitmoarte în fata lumii întregi.Viata monasticã este o mãrturie vie a credinţei arzãtoare, ea reproducând fidel credinţaşi viaţa Bisericii primare. Ea este un model concret de viatã crestinã autenticã, totalmenteconformã cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.De asemenea când vorbim despre viaţa monasticã, vorbim implicit de întreaga viaţãcreştinã autenticã si când vorbim despre crestinismul adevãrat, ne gândim la viaţa monasticãca una din realizãrile sale exemplare. 3. Calea vieţuirii în monahismul mundan:3. 1. Lepădarea sau părăsirea lumii:Lepadarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã si de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne lepãdãm şi de toate asemãnãrile noastrelãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile şi toate slãbiciunile noastre personale.69Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune alBisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 19.45 46. Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacã însã vrem sã urmãm lui Iisus,atunci trebuie sã desãvârsim lepãdarea de lume cu lepadarea de sine. Lumea aceasta este eul,egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e suportul plãcerii si al complacerii în lumeaaceasta. Egoismul este rãdãcina tuturor patimilor. Iar lepãdarea de sine este uscarea acesteirãdãcini si prima conditie a urmãrii lui Hristos. Dacã iesim din lume scãpãm de vedere si auzire. Cu aceasta slãbesc şi patimilenoastre. Dar ca sã ne desprindem deplin din puterea lor trebuie sã tãiem odraslele si rãdãcinaprin nevointa de fiecare zi a lepãdãrii de sine. Aceasta e simtitã de firea noastrã cea pieritoareca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decâtomorând în tot ceasul patimile noastre70. Pentru început, urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea depatimi iar în locul lor a deprinde virtutile. Lepãdarea de sine nu este cu neputintã sau înfrângere. Dimpotrivã, e descãtusarea uneifoarte mari puteri sufletesti. Mãrturie la îndemânã ne stau însãsi prilejurile. Dacã le câstigãm,adicã ne comportãm prin ele dupã Duhul lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o cresteresufleteascã. Pe când dacã le pierdem, adicã ne comportãm dupã om sau dupã patimi, simtim otulburare, o mustrare de constiintã si o împutinare sufleteascã. Lepãdarea de sine dovedestecredinta si dragostea pe care o avem cãtre Iisus. Din aceasta izvorãste o mare trãiresufleteascã. Lepãdarea de sine trebuie sã ne-o facem a doua naturã, ca sã ne însoteascã toatãcalea cãlugãriei si sã caracterizeze cãlugãria. În felul acesta seacã izvorul si rãdãcina patimilor. Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, însă stricãciunea din lume este lucrarea pãcatului.Cãlugãrii fug de stricãciunea din lume pentru cã aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Darpentru cã stricãciunea este asa de tare tesutã cu lumea, cãlugãrii se leapãdã de lume. Aceastape scurt. Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vârsta minţii se trezeşte în noi şi constiinţade crestini. Constiinta aceasta e un însãsi dar al botezului. De acum doi insi ne cheamã:Dumnezeu si lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu ne cheamã prin constiintã, iar lumea printrup. Aflându-ne în aceastã cumpãnã sufleteascã avem prin urmare libertatea de a alege modulnostru viitor de viatã. Dacã am avea sã trãim o viatã crestinã în lume, vedem împrejur sau chiar în casanoastrã, cã obiceiurile si îndeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfârsi prin a trãi si noi catoatã lumea. Dacã însã chemarea constiintei cãtre Dumnezeu e mai tare decât chemarea70 Henri-Irenee Marrou, Patristică şi umanism, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996, p. 64. 46 47. trupului cãtre lume, atunci ne lepãdãm de lume, vindem tot ce avem si venim într-o mãnãstiresã urmãm lui Hristos71.Lepãdarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o convingere. Niciun alt motiv nu e mai temeinic decât acesta.Iatã primul pas cãtre împãrãtia lui Dumnezeu.3. 2. Sfaturile evanghelice şi voturile monahale:Mântuitorul Iisus Hristos a dat porunci şi sfaturi si pildã cu viata Sa. În aceasta adescoperit toatã voia lui Dumnezeu cãtre oameni, ca sã se mântuiascã. Poruncile asigurãmântuirea pentru toatã lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sãrãcia de bunã voie,viata fãrã prihanã si ascultarea neconditionatã.Pe sfaturile evanghelice se întemeiazã cãlugãria. Cinul monahal urmãreste deci trãieacrestinismului pânã la mãsurile desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât delungã trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea. Mai întâi fiti de-a dreptulucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitoral lui Iisus, cum este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti cât din aceastã ucenicie.Voturile sau fãgãduintele monahale au rostul de a desprinde rând pe rând patimile carestricã firea noastrã si primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de cãpetenieeste aceasta, cã duc sufletul la necredinta în Dumnezeu prin faptul cã prind sufletul si trupulnumai de viata aceasta desartã72.Ştiind Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta,ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia, ba sã urâm si propria noastrã viatãîn conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni:rudenia cea dupã Duh.Aceasta este voia sfântã pe propria ta viatã vãzutã dupã chipul veacului acestuia. Aiciîsi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sãrãcia de bunã voie ne izbãveste delãcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruieşte desfrânarea, iar ascultareaneconditionatã omoarã mândria, invidia, mânia, slava desartã si întristarea.Dintre cele trei fãgãduinte cea mai grea e ascultarea, pentru cã are de biruit mai multpatimile mintii care discutã cu Dumnezeu în loc sã asculte fãrã discutie.Nici o patimã nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale constiinteiîntãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare dehar si e numãratã la Taina Pocãintei.71 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 86.72 Ibidem, p. 88.47 48. Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omeneascã, dar încãlugãrie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea cã princonstiinta staretului sau a duhovnicului îti grãieste Însusi Hristos. Orice abatere de la acestgreu de ascultare atrage o întãrire a patimilor si o slãbire a sufletului73.3. 3. Postul şi rugăciunea:Postul e vechi si începe odatã cu omul. E prima poruncã de stãpânire de sine. Postul sirugãciunea sunt douã mijloace prin care curãtim firea de patimi. Toti oamenii care s-auapropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugãciune si post. ªi Iisus a postit 40 de zilepunând postul începãturã a vestirii Împãrãtiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiindnepãtimas.Temeiurile mai adânci ale postului si rugãciunii le gãsim tot la Botez. Adâncul fiinteinoastre se îmbracã în Hristos. În acest adânc al mintii, sau în altarul inimii dupã expresiapãrintilor, se sãlãsluieste Hristos, izgonind afarã pe satana, care se retrage în simtiri. De aiciputerile potrivnicului, patimile, se silesc sã învãluie si sã prindã vointa din nou în mrejile sale.Cu trupul însã nu putem trata decât prin post. El nu stie si nu recunoaste convingeri.De aceea el trebuie uscat, încet si cu socotealã, fiindcã în mocirla uscatã porcii patimilor numai vin sã se scalde74.Ca sã zãdãrnicim puterea potrivnicã care lucreazã prin simturi patimile plãcerii, slãbimprin post aceste simturi si închinarea lor cãtre plãcere. Un organism topit cu postul nu mai areputere sã schimbe convingerile constiintei.Dar mai bine de jumãtate din numãrul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreazã siasupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scãrarul, cã mintea fiind netrupeascã de la trupse spurcã si se întunecã si cã, dimpotrivã, cea nematerialnicã de la tãrânã se subtiazã si securãtã. Ochii vãd lucrurile, mintea vede gândurile.Postul curãteste ochiul, rugãciunea curãteste mintea. Aici nu vorbim de rugãciuni carecer lucruri materiale, nici de rugãciunea care dã drumul închipuirii, dupã cum nu vorbim nicide rugãciunea liturgicã, ci numai de rugãciunea mintii. La intrarea în cãlugãrie rugãciuneavamesului, completetã poate chiar de Iisus, e numitã deodatã cu metaniile “Sabia DuhuluiSfânt”. Rugãciunea mintii este “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mãpe mine pãcãtosul. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura apoi cu mintea, pãtrundem din afarãspre înlãuntrul nostru cãtre Iisus, Care la rugãciunea noastrã bate rãzboi cu potrivnicul din73 Ibidem, p. 93.74 ***, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, traducere de pr. Nicolae Bordaşiu, Timişoara, EdituraMitropoliei Banatului, 1992, p. 19.48 49. gânduri si ne izbãveste de asupririle patimilor. Rugãciunea mintii sau rugãciunea inimii aretemeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, cã fãrã Mine nu puteti face nimicîn privinta izbãvirii de patimi, deci în privinta mântuirii. Rugãciunea mintii are si stãri superioare, când izbãvindu-se patimile, se deapãnã de lasine fãrã cuvinte, într-o nesfârsitã dragoste de Dumnezeu, de oameni si de toatã fãptura.3. 4. Înfruntarea ispitelor: Sufletul este mai de pret decât toatã materia lumii pentru cã în el e sãditã de la obârsieposibilitatea desãvârsirii. Pe de altã parte si firea întreagã suspinã dupã arãtarea fiilor luiDumnezeu (Romani 8, 19), adicã dupã îndumnezeirea omului. În cale stã infirmitatea firii si oputere potrivnicã nevãzutã care cautã sã înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viataveacului acestuia. Şi fiindcã puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a fãcut om si ca om a biruitpe ispititorul, învãtându-ne şi pe noi lupta. A întãrit firea noastrã si sãlãsluindu-Se întru noiprin botez ne-a fãcut fãpturã nouã ascultãtoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: sãpunem în lucrare aceste ajutoare. Tot rãzboiul nevãzut al potrivnicului urmãreste abaterea sufletului din ascultarea deDumnezeu si toatã nevointa cãlugãrului e sã sporeascã aceastã ascultare. Potrivnicul are douãfeluri de ispite: prin plãcere si prin durere. Cu primele umblã sã ne amãgeascã. Dar cucelelalte umblã sã ne constrângã sã socotim plãcerea ca bine si durerea ca rãu. Cu aceastãmestesugire ar restrânge nãzuintele sufletului numai la o viatã comodã în veacul acesta. Iar cãlugãrul are cãtre primele: nevoinţele înfrânãrii pentru dragostea de Dumnezeu,iar cãtre celelalte: lepãdarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacã vede vicleanul cã nu isprãveste surparea cu ispitele atunci aruncã în minte huleîmpotriva lui Dumnezeu. Covârsirile acestui mândru sã nu sperie pe nimeni cãci nu spurcã peom, nici sã nu le bãgãm în seamã. Dar nici o viatã sporitã nu e crutatã de bântuieli: fie cu vederi amãgitoare si trãgândcãtre slava desartã, fie cu înfricosãri grozave ducând cãtre iesirea din minti. În calea celordintâi avem lepãdarea de vederi, cãci mai de folos este a ne vedea pãcatele decât a vedeaîngerii, iar în calea celorlalte avem lepãdarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe putinicredinciosii si molatecii vicleanul îi scoate din luptã cu evidenta neputintei cu care îi aruncã îndeznãdejde, iar cãtre smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta lemacinã sufletul între deznãdejde si nemultumire, de unde ajung la mânia persecutiei. Adunã laconflict, se închid sufleteste în prejudecãti si asa alunecã din calea sfântã în calea profanã sauchiar chimicã. La acestia lepãdara de sine a fost mereu un lucru de silã sau fãrã convingere.49 50. În urmã ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii ispitele desãvârsesc în sufletascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalti le sterg pe acestea si pun în loc ascultareasi dragostea de sine. Ispitele descoperã ceea ce este în inima omului. Drepte sunt cãileDomnului si cei drepti merg pe ele dar îndãrãtnicii pe aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentrucalea cãlugãriei trebuie prin urmare sãnãtate deplinã si majoritate de minte. Viataduhovniceascã nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilintei. Înjosirea în fata luiDumnezeu, dispretul de sine si lepãdarea vointei proprii, iatã calea celor trei arme alesufletului (Avva Pimen)75.De aceea în calea lui Dumnezeu sã fii neclintit, neabãtut nici de plãcere nici de durere.Dar sã stii cã a rãmâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Carete tine în bratele Sale ca sã nu cazi în întristare. Deplin izbãvit de lupte nu este om pãmântean,nici nu trebuie sã fie. Altfel nu ar mai fi luptã, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui niciHarul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slãbiciunea si nici de smerenienu ar mai avea trebuintã. E mai de pret lupta, cã vezi ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si teumpli de dragoste, cãci biruinta pe multi i-a pãgubit.Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a luiDumnezeu prin constiinta unei cãlãuze.3. 5. Treptele vieţuirii duhovniceşti:Este o singurã viatã duhovniceascã pentru cã este un singur Duh. Deprinderea sitrãirea ei însã este treptatã, pe mãsurã ce ne curãtim de patimi, iar aceasta este numaiînceputul. Perioada de timp caracterizatã prin lupta cu patimile se numeste ascezã, luptãtorulascet iar totalitatea învãtãmintelor se numeste asceticã. Cuvântul ascezã e grecesc si însemnala început exercitiu fizic. Apoi a cãpãtat întelesul de exercitiu moral pe care l-au luatmãnãstirile desãvârsindu-i întelesul, de totalitatea nevointelor prin care se izbãveste firea depatimi.Aceasta prin urmare este perioada de urcus în care preocuparea de cãpetenie amonahului este curãtirea de patimi. Chiar termenul de curãtire are si el douã vârste si s-aîncetãtenit sub numele de purificare. Perioada asceticã cuprinde purificarea activã în care intrãtoate nevointele din partea omului si purificarea pasivã, adicã de curãtire a firii de patimidincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însusi. El Îsi face loc curat în cei ce-Lcautã cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie sã suferecurãtiri mai presus de fire ca sã poatã locui în ei cu slavã Cel mai presus de fire.75***, Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor bătrâni, Alba Iulia, Tipografia EpiscopieiOrtodoxe Române a Alba Iuliei, 1990, p. 74. 50 51. Faza de culminatie a ascezei si de adâncire a trãirii duhovnicesti se numeste iluminare.În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltã în toatã deplinãtatea lor siîntãresc sufletul pentru si mai grele încercãri. În faza aceasta pot apare amãgiri si daruriextraordinare si cine le are e sfãtuit sã nu-si lipeascã inima de ele, pentru cã nu numai cã nuînainteazã, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subtire si tot maimult trebuie sã te lepezi de toate. Asceza are si un caracter hristologic. În nevointe nu e numai omul, e si Hristosprezent. În sfortãrile noastre e prezentã forta din firea omeneascã a lui Hristos. Trupul si Sângele Lui din Sf. Împãrtãsanie se luptã cu trupul si sângele nostruîmpotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile. În perioada asceticã murim lumii sinouã însine împreunã cu Hristos, în viata misticã. Sã nu uitãm însã cã înainte de Înviere a fostsãptãmâna patimilor, rãstignirea, pãrãsirea, umilirea, moartea, îngroparea si pogorârea la iad,dragostea ucenicului trecutã prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscãciunile, pãrãsirile,întunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasivã si curãtesc si ultimelerãdãcini ale patimilor, realizând nepãtimirea. Ca dovadã, din cel mai adânc mormânt si pãrãsire suntem rãpiti afarã fãrã veste desfântã lumina dumnezeiascã. Din cea mai adâncã beznã fulgerã lumina contemplatiei divineplinã de Har si adevãr. De la acest moment al luminii divine începe viata misticã, adicã unireafãpturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemãnarea nu prin fire ci prin har.3. 6. Cercetarea conştiinţei şi mărturisirea păcatelor. Lecturile duhovniceşti: Odatã intrati în calea împlinirii sfaturilor Evanghelice care restrâng mult fireaomeneascã, se întelege cã pânã sã deprindem vietuirea dupã sfaturi gresim adeseori. Dinpricina aceasta tebuie sã înmultim si mijloacele de a ne mentine în aceastã vietuire. Unul dinaceste ajutoare de pret este spovedania deasã. Spovedania fiind Taina Pocãintei, este dãtãtoarede Har care întãreste puterile noastre slabe cãtre împlinirea fãgãduintelor ce le-am fãcut saune pregãtim sã le facem. Spovedania deasã trebuie tinutã însã la pretul ei. Tinta sufleteascã amonahului fatã de tainã trebuie îndreptatã atunci când se dovedeste usurãtate la mijloc. Deaceea o prea deasã spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizeazã. De aceea ne ajutãm decercetarea constiintei sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasã. Sunt mãnãstiri în asa fel organizate încât nimeni nu se culcã pânã nu si-a spusgândurile rele, pânã nu s-a împãcat din inimã cu fratele sãu cu care s-ar fi învrãjbit peste zi sipânã nu ia iertare de la toti. Spovedania deasã si cercetarea constiintei au rostul de a slãbi dinfire deprinderile patimilor si a pune în loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor. 51 52. Practica aceasta are însã temeiul pe cunoasterea însusirilor gândurilor. Gândurilepãtimase nemãrturisite sau simplu spuse au însusirea cã se întãresc si se fac funii, cum zicpãrintii, si trag mintea la învoire si la faptã, care este pãcat. Pãcatul acesta este: înfrângereamoralã a sufletului de cãtre un gând rãu. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de ase întãri si de a birui mintea, cãci de îndatã ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri,stãpâni mintea. De altfel, si gândurile bune trebuie controlate cu o altã constiintã, mailimpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în cãlugãrie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce ebine, pentru cã singur nu te poti apãra de sãgetile slavei desarte. O altã mãsurã de ajutor în biruinta asupra firii ne-o dã citirea DumnezeiestilorScripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cãrtile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zidesteduhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putinã preocupare. Mai întâi trebuie învãtatãaceastã carte a lui Dumnezeu cãtre oameni, adicã înteleasã în rostul ei de revelatie, înteleasãîn cadrul ei istoric, în sfortarea ei de a mentine în constiinta poporului ales asteptareadescoperirii desãvârsite în Iisus Hristos. Valoarea spiritualã a Scripturii nu se pierde în istoriape care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a cãreia date istorice au si o neistorie pecare o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte a cãreia date istorice au si o memorieduhovniceascã. De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Pãrinti si scrierile Evanghelicesi scrierile sfintilor. În concluzie, citirea cu socotealã a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde sihrãneste sufletul cu gândurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gândurile omului.3. 7. Răbdarea, smerenia, tăierea voii şi smerita cugetare: Lepãdarea de sine nu se realizeazã dintr-o datã sau odatã pentru totdeauna ci trebuietimp si rãbdare. Timp pentru deprindere si rãbdare pentru greutatea ei. Rãbdare trebuie sãavem mai întâi cu noi însine ca sã nu cãdem în întristare, apoi trebuie sã aibã si altii rãbdarecu noi pânã deprindem desãvârsit lepãdarea de sine. Dacã învãtãm practic lepãdarea de sine sisporeste dragostea în inima noastrã, rãbdarea înceteazã de a mai avea înfãtisarea negativã, denecaz, si se schimbã în bucurie, cu toatã întristarea mea sunt covârsit de bucurie. Când avemlepãdarea de sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Rãbdarea mai este sinevointã, adicã pedepsirea de bunã voie a firii cu tot felul de osteneli. Atârnã de treapta duhovniceascã pe care ne gãsim ca sã fie cu neputintã unele nevointesau altele. La aceste nevointe ale rãbdãrii nu e bine sã nãzuim decât pe mãsura însãnãtosiriifirii de patimi. La începãtori, deprinderea rãbdãrii începe cu ocara. Începutul trebuie întãrit curãbdarea, pentru cã în lupta cu mândria si cu slava desartã, acestea au obiceiul sã-l arunce îndeznãdejde ca sã pãrãseascã lupta.52 53. Viata duhovniceascã are multe greutãti de învins, mai ales din partea mândriei. Parteaimportantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrãzniciei, neascultarea,grãirea împotrivã, posomorârea, groaza de umilintã, toate acestea sunt forme în care sedezvoltã si se înmulteste mândria în suflet. Mândria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, denemultumiri, de fãtãrnicii. Din rãcirea dragostei si a umplerii sufletului de rãutate subinfluenta acestei patimi, mintea alunecã pe panta nebuniei. Asa începe smerita cugetare: formalizeazã mintea. Smerita cugetare e începutulsmereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul luiHristos. Nu de la oameni, nici din cãrti, nici de la îngeri, ci de la Mine vã învãtati cã suntblând si smerit cu inima si veti afla odihnã sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem înfurtunã cu sufletul numai atâta vreme cât trãim la suprafatã, la expresia cea mai dinafarã avietii. Când însã ne mai adâncim sufletele acolo unde ne asteaptã Hristos de la Botez, sau dela oricare altã Tainã, primim cuvântul Lui care împrãstie furtuna. El este izvorul smerenieicare reechilibreazã sufletul din bântuielile mândriei. De la aceastã experientã începând, iubimCrucea lui Hristos si crucea noastrã, cu firea primim si credem cã tãierea voii proprii e într-uncuvânt curãtirea de patimi. 3. 2. Vieţuirea monahului în lume ca fiind înafara lumii: Viata monahului este lãuntricã, duhovniceascã, pe când viata în lume e înafarã. Una cualta nu seamãnã. Mirenii mai vin la mãnãstire pentru rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc înlume sã se odihneascã. Toate profesiunile au vacantã sau concediu numai cãlugãria nu. Asaceva ar însemna încetarea cãlugãriei. Se duc însã la mare trebuintã în interesul de obste almãnãstirii. Haina cãlugãreascã îl face pe cãlugãr vãzut si cunoscut de toti. Unii îl iubesc, altiiîl ocãrãsc. Cãlugãrul trebuie sã se fereascã în sufletul lui de cel ce-l iubeste ca sã nu fie rãnitde slava desartã, precum trebuie sã se fereascã si de cei ce-l ocãrãsc ca nu cumva poate dinnepãsarea lui sã fie hulit Dumnezeu. De aceea cãlugãrii nu umblã printre oameni cu ochii peei, cãtând cunoscuti sau dorind sã stea de vorbã, ci îsi vãd de cale cu gândul la Dumnezeu. Toti cãlugãrii care pentru neapãratã trebuintã au mers prin orase au simtit trebuintaocrotirii lui Dumnezeu. Rugãciunile celor din mãnãstire i-au însotit ca o mânã de apãrare. Undrum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovniceascã. De altfel nici nu se trimitdin mãnãstire decât cei mai statornici în cãlugãrie. În ce constã primejdia ? Firea omeneascã afost asemãnatã cu câlţii, patimile cu focul. Dacã te atingi cu focul câlti fiind, patimile amortiteprin înfrânare se aprind prin simpla vedere76.76 Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 26.53 54. Cãlugãrii trãiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când seapropie de ei întinãciunea prin simturi. Altã grijã pe care trebuie sã o aibã monahul e la felulvorbelor pe care trebuie sã le audã sau sã le stãvileascã. Chipul monahului a trezit întotdeaunasi în tot locul mâncãrimea de limbã a mirenilor. Ei cautã oarecum fie sã defaime modul acestade viatã, fie sã-l fericeascã pe al lor.Cãlugãrul sã se fereascã, din constiintã de cunostintã, de a califica moral viatamireneascã, asa sau asa. Cât priveste mântuirea, aceasta are multe cãi înaintea lui Dumnezeu.Fiecare îsi alege viata care îi place sau de care se simte în stare. Mirenii stiu toate înfrângerilecãlugãrilor, dar nu stiu niciodatã pe vreunul din sfintii care sã fi biruit el aceste înfrângeri.Mirenii vãd pe cãlugãri prin patimile de care sunt stãpâniti ei si nu le vine a crede cã-icu putintã si o viatã de virtute. Virtutea e neînteleasã, ba uneori e numitã fãtãrnicie. Asa fratecãlugãre, învãluie pe oameni în dragostea ta cea din multã rugãciune si vei vedea trezindu-seîn necunoscutii cu care stai de vorbã si o scânteie dumnezeiascã, pe care nu si-o pot exprimaci numai o suspinã.3. 2. 1. Chipul interior şi chipul exterior al monahului:Sfântul Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlãuntru al omului: „M-amrãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. Şi viata meade acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sineînsusi pentru mine” (Galateni 2, 20).Asadar Hristos este fãptura cea nouã a monahului sau monahul în Hristos este fãpturãnouã (II Corinteni 5, 17). El este înlãuntru si înafarã, blând si smerit, hotãrât si linistit.Tulburarea celor dinafarã nu-l sminteste din aceste însusiri sufletesti, dimpotrivã, el aduceliniste. Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului sunt într-o deplinã armonie, printr-unul strãvzi pe celãlalt.Toti stim cã înlãuntrul nostru stau ascunse mãrgãritarul, comoara, talantul si altarulîmpãrãtiei lui Dumnezeu. Înlãuntrul nostru avem asadar posibilitatea sfinteniei. Darposibilitatea încã nu e realitatea. De la sine numai, posibilitatea sfinteniei nu se transformã însfintenie.În viata duhovniceasã credinta hotãrâtã poate face ca posibilitatea sfinteniei sã setransforme în realitatea sfinteniei. Este nevointa monahului. Fãrã nevointã întinsã, sustinutãde convingere, orice posibilitate realã va rãmâne numai posibilitate sau chiar se va transformaîn imposibilitate.54 55. De pildã multi vin la cãlugãrie cu o pãrere bunã despre ei însisi, pãrere pe carenemãrturisit si-o pãstreazã si în mãnãstire. Pãrerea sau iubirea de sine e o formã subtire amândriei. În mãnãstire viseazã sfintiri si litanii si viatã fericitã iar când aici dau de severitatealuptelor cu patimile, de tãierile dureroase ale pedepsirii întru toatã fapta bunã, visul sedestramã si începe dezamãgirea si nemultumirea, camuflãrile mândriei. Dacã cel în cauzã îsiînchide sufletul de cãtre povãtuirea duhovniceascã pentru cã aceasta taie amãgirea de sine dincare creste dezamãgirea, bobul de grâu se schimbã în tãciune si se crede grâu nederptãtit.Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamã al diavolului.Sufletele slãbãnogite de mândrie stau totusi pururea încordate în legitimã apãrare de cãtreorice îndregãtori, gata sã-si apere dreptatea si sã-si justifice întristarea, sã-si explice ei maibine cauza si niciodatã nu simte trebuintã sã asculte si sã urmeze, dacã este o cale mai presusde ce pot ei pricepe. Asa se explicã îndepãrtãrile, împutinãrile si chiar întunecãrile de la rostulluminos al cãlugãriei77. Sufletul dus în robie e jefuit pe datã de toatã agoniseala sa duhovniceascã. Aceasta-icontabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falsi furã talantii nostrii buni. Acum monahul lenes de mântuirea sa începe sã uite întelesul celor ce are de fãcut, semultumeste numai cu intrarea în cãlugãrie ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potolesterâvna de rãzboire cu slãbiciunile firii patimilor, îmbrãcãmintea sa de luptãtor al duhului pierdeînsemnãtatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargã pe calea gãtirii evangheliei pãcii,calea duhului, ci o iau iarãsi pe calea pãmântului. Nici nu observã monahul molatic de mintecând a fost scos din luptã si redus la un simplu cuier de haine cãlugãresti. Cu alte cuvinte nuvede cã a ajuns o mizerie cãzutã între tâlhari, un mincinos ala Domnului Hristos. Dacã monahul se complace într-o asemenea cãlugãrie de uniformã si nu-l doarestingerea luminilor sufletului sãu - întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse -înseamnã cã a dat în micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptãri elcautã altã hranã sufletului sãu: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povãtuitorii sãi sedesparte sufleteste, judecându-i si gãsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibãreste viclenia însuflet si îl face pe monah om cu douã fete, morminte vãruite pe dinafarã, neîngrijit pedinãuntru, ipocrit. Prinderea sufletului într-o viatã dinafarã de duh prin tãrâtele vietii e tot unacu ducerea lui iarãsi în temnita patimilor. Când monahul a realizat fãtãrnicia, a ajuns pepunctul de a pãrãsi cãlugãria. În ochii lui toti sunt fãtarnici, e o victimã nevinovatã anedreptãtilor, de aceea osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede cã mândria singurã, chiar sub cea mai subtire formãa sa, cum e pãrerea de sine, dacã nu e tãiatã din rãdãcini e în stare sã risipeascã din suflet toatã77 Ibidem, p. 31.55 56. viata dupã duh. Nu e mândria urâciunea pustiului ? De aceea când te crezi bun sã stii cã estinebun si sã astepti ocara ca sã te curãtesti. Întunecarea aceasta însã ne aduce aminte deînvinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fãtãrniceau virtutea. Astãzi pentruobrazele celor din îndãrãtnicie pãrãsesc lupta cãlugãrii. Biserica încearcã pedepsirea,scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învãtat nimic bun de laacesti dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu face degrabã lucrul acesta, dar ce nupoate rugãmintea poate pedeapsa. Plata neascultãrii de Bisericã este pierderea mântuirii. Îndãrãtnicii dau asadar deprimejdia pierzãrii ca sã se dezmeticeascã. Asa se întâmplã când se întãreste fariseul sislãbeste vamesul.3. 2. 2. Împlinirea votului ascultării şi personalitatea monahului: Dintre cele trei fãgãduinte monahale, ascultarea neconditionatã s-a dovedit cea maigrea, din douã motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celãlalt personalitatea ei. Mai întâi ce este personalitatea ? Ca lãmurire pe scurt spunem cã personalitatea este oînzestrare sufleteascã neobisnuitã. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult maiputernic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur câte un talant, dar unii au si câte doi, iaraltii si câte cinci. Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pildã o minte mai strãvãzãtoare,o inimã mai largã, o mare capacitate de dragoste, o vointã mai puternicã, o memorie maibunã, o ingeniozitate înãscutã. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Haruluicare le sfinteste. Personalitatea are de asemenea de fãcut calea de la chip la asemãnare. Dardatoritã înzestrãrii sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea strãbate calea într-un timpmai scurt sau ar putea realiza o neasemãnatã asemãnare. E destul sã ne gândim la Sfântulita dela Arges, o copilitã numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o între sfinti. Disciplina ascultãrii însã e generalã, pentru cã ea ridicã firea din infirmitate precumscoate si mândria din personalitate. Ascultarea face si pe lenesi si pe vecleni sã-si dezgroapetalantul, precum acoperã si pe cei talentati de jefuirea slavei desarte. Se stie cã unde este bogãtie mai mare si hotii se nevoiesc mai tare sã o prade.Rânduiala ascultãrii e cale dumnezeiascã. Chiar când se realizeazã sfintenia, nici aceasta nudezleagã de acoperãmântul ascultãrii. Cãci o sfintenie constientã ar putea cãdea ca fulgerul înispita sfinteniei, care e cea mai rafinatã capcanã a mândriei. De aceea Avva Macarie era dusde îngeri din lumea aceasta si pe drum îl întâmpinau dracii zicându-i: ai scãpat de noi,Macarie, iar sufletul lui rãspundea: încã n-am scãpat78.78 ***, Patericul, p. 114. 56 57. Asa se explicã de ce nici unul dintre sfinti nu a scãpat desãvârsit de vreo frânãoarecare a neputintei, ca nu cumva tocmai la urmã sã piardã totul. De aceea Sf. Pãrinti nu aurecunoscut desãvârsirea decât dupã semnul desãvârsitei smerenii.În cãlugãrie asadar nu are nici o importantã numirea de personalitate. Dimpotrivã, e unnume de care trebuie chiar sã te lepezi, sã scapi de stiinta lui. Înzestrarea sufleteascã ce-icorespunde e folositoare într-alt fel, în curajul smereniei, în avântul dragostei, în capacitateade a te bucura în suferintã. Acestea dovedesc un suflet mare. Cãlugãria nu creste visãtori aiîmpãrãtiei lui Dumnezeu, ci oameni hotãrâti care duc trãirea crestinismului pânã la ultimelelui consecinte de disciplinã si frumusete79.Temeiul îndrãznelii celei dupã Dumnezeu este Învierea Sa din morti, dovada atât deputernicã a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem si noi îndrãznealãsi curaj împotriva lumii si a mortii din noi. Acesta-i temeiul strãfund al uceniciei noastre, acãrei capãt este învierea sufletului încã din veacul acesta, în lumina veacului viitor. Pentru oastfel de rostuire a vietii e cãlugãria si ea cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar pãreadoi termeni opusi.Cu toate acestea, în viata duhovniceascã ei se armonizeazã, ba se si completeazã.Absenţa sau împutinarea unuia slãbeste pe celãlalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Cãciviata crestinã orientatã numai spre umilintã ia o înfãtisare de sclavie spiritualã, de pipernicirela literã si pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrãznealã personalã si spreprofetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fieschismã, deci pierde smerenia. De aceea pãstrarea capacitãtii de încadrare în disciplinã a unuisuflet face dovada armoniei si valorii sale. Cãlugãria slãbeste în suflete slabe si se întãreste însuflete mari.Dar pilda celor de pe urmã aprinde curajul celor dintâi. Voturile monahale auobligativitate de constiintã. De Dumnezeu ascultãm neconditionat toatã viata si fãrã abatere.Dacã însã povãtuitorii nostrii dupã Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin eretici si ca atarese încarcã din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati deascultarea lor pentru cã ei au strâmbat dreapta credintã si prin constiinta lor nu se mai exprimãvoia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Bisericã nu înceteazã. Obligativitatea voturilormonahale poate înceta numai în cazul extrem de rar când se întâmplã din motive chimice apersonalitãtii omenesti, deci si a constiintei în cazul deplinãtãtii de constiintã, însãfãgãduintele rãmân obligatorii iar lepãdarea lor pãcat. Încetarea voturilor e încetarea79Sfântul Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. IV,Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 94-102.57 58. cãlugãriei. Mãnãstirile cu viatã de sine au slãbit votul ascultãrii si al sãrãciei si din pricinaaceasta sunt o formã decadentã de monahism80. 2. 4. Monahismul în adâncul pustiei sau în inima lumii? O dilemă De-a lungul timpului, trăirea monahala a fost văzuta ca o realitate cuprinsă invariabilîntre două limite de neîmpacat. Pe de o parte, cel ce vrea să duca o astfel de viaţă trebuie săpărăsească definitiv lumea, cu toate pacatele sale, cu toate placerile si înselaciunile ei si sa seretraga în singuratate, în pustiu, în paduri sau în manastire si sa împlineasca singur poruncileevanghelice. Pe de alta parte, crestinul care vrea sa duca o viata calugareasca declara cadoreste sa împlineasca, cu mai multa atentie, învatatura Evangheliei, centrata pe iubirea deHristos si de aproapele; sa aplice, adica, un maximalism crestin, care înseamna angajare spremântuirea propriului suflet, ca si ale altora. Între părăsire şi angajare, între singuratate şi viaţa de obşte, între a se retrage din lumeşi a apartine si a participa la viata comunitatii bisericesti se consuma întreaga tensiune asubiectului nostru. Vom încerca sa scoatem în evidenta continuitatea organica între viata monahala si cealiturgico-eclesiala. Ca viata monahului are radacinile sale existentiale tocmai în SfântaLiturghie si ca trairea sihastrului e un imn liturgic adus Bisericii lui Dumnezeu. Călugarul este, în primul rând, un crestin. Viata sa crestina se bazeaza şi îşi tragesevele din cele trei Taine de initiere: Botezul, Mirungerea si Euharistia, prin care ni sedaruieste, prin Duhul Sfânt, participarea la viata divina.Tainele ne daruiesc aceasta viatadivina, într-un anume fel, în stadiu germinal: e o samânta, care nu se poate dezvolta si aduceroade în om decât prin sinergia dintre har si eforturile noastre. Asadar, începuturile trairiimonahale sunt înradacinate în sacramentalitatea Bisericii. Pâna azi, în fata unui astfel de mod de viata, lumea se afla contrariata; viata tainica siascunsa a monahului e un mister sigilat cu sapte peceti. Astfel ca se gasesc adesea observatiisau acuze, ca si cum viata monahala ar fi o abandonare, iar calugarul, un dezertor, care preferasinguratatea, uitând de semenii sai, care se roaga singur, egoist, pentru sine însusi, si duce o80 Sfântul Vasile cel Mare, Rânduielile vieţii monahale, Bucureşti, Editura Sofia, 2001, p. 41.58 59. viata ce contrazice natura însasi. Acuzele sunt grave, întrucât ele privesc dimensiunileeclesiala, liturgico-sacramentala si sacrificiala a vietii crestine.Răspunsul cel mai potrivit la aceste obiectii îl ofera trairea însasi a monahului, caremarturiseste cum monahismul, întrucât se bazeaza pe libertatea observarii sfaturilorevanghelice, devine un imn liturgic al slavei lui Dumnezeu.1. Se obiecteaza că vieţuirea monahală e inutila atât societaţii cât şi lucrăriimisionare a Bisericii:Daca Biserica ne cheama la comuniune cu toti si la angajarea cât mai hotarâta în arealiza, în lume, Împaratia lui Dumnezeu, nu cumva calugarii neaga aceasta unire a tuturor înaceeasi pâine si acelasi potir, prin harul aceluiasi Duh Sfânt?Sfintii Parinti raspund: Ceea ce a fost asumat a fost si mântuit. Monahul se gaseste înuniune ontologica cu toti oamenii. El participa în fiecare zi la Dumnezeiasca Liturghie.Slujbele ocupa primul loc. Iar munca, ascultarea, masa, primirea de straini, toate izvorasc sise întorc la Sfânta Euharistie, care transfigureaza întreaga sa viata. Repetând neîncetatrugaciunea inimii, el invoca pe Hristos pentru toti. Cum scrie Sfântul Simeon alTesalonicului: Un crestin, fiind întru totul unit cu Hristos, în Hristos gândeste?, cu Hristosteologhiseste, se îngrijeste de toate si de toti, pentru Hristos graieste si lucreaza. Doar peHristos îl respira si îl duce cu sine, fara sa aiba sau sa doreasca nimic altceva decât peHristos. Ca si Apostolul Pavel, Îl tine pe Hristos spre mângâiere. Hristos e, pentru el,comoara de mare pret, piatra nestemata si lumina vietii sale, dulceata sa si împaratia fara desfârsit . Monahul devine cu adevarat un teopat. Hristos Însusi traieste în el si-i împartasestetoate darurile pe care Duhul le revarsa în Biserica Sa.Şi Sfântul Isaac Sirul zicea ca cel ce se retrage din lume spre a-si sfinti propriapersoana si a se ruga pentru altii, e mai presus decât cel ce încrestineaza multime de popoare.Efectele acestui adevar-putin neobisnuit, la prima vedere-sunt de ordin ontologic. Sfintindu-sepe sine însusi, monahul sfinteste natura umana însasi. El se retrage din lume nu spre a oabandona, ci spre a o sfinti. Aceasta îndeletnicire de a placea lui Dumnezeu, dupa Evanghelialui Hristos, se împlineste retragându-te din grijile lumii si lasând orice împrastiere. Or,aceasta nu înseamna a abandona lumea, ci pacatele si stricaciunea lumii.59 60. 2. Sunt unii care vorbesc de solitudinea monahului ca despre părăsirea vieţii comunitare,exprimată în comunitatea liturgică. Ca şi cum monahul, prin viaţa sa solitară, ar părăsiBiserica. În acest sens, unii dintre Parintii Bisericii, între care Sfântul Vasile cel Mare si SfântulPahomie, se abtin sa recomande viata singuratica. Dar, în acelasi timp, Biserica însasi acanonizat figuri de eremiti, precum: Pavel Tebeul, Onufrie, Maria Egipteanca, PetruAthonitul. Un astfel de eremitism nu-i prin nimic strain de duhul Bisericii. Cum asa? Simplu, pentru ca solitudinea monahului are, de fapt, o profunda dimensiune eclesialasi liturgica. În Hristos euharistic, monahul întâlneste, în comuniunea sfintilor, întregaumanitate si întrega creatie. Monahul e cel separat de toti si cu toti în armonie". El cuprindeîn sine întreaga Biserica si participa la viata Bisericii. Cum zicea Pier Damiani, carecunoscuse calugarii greci din Calabria, în secolul al XI-lea: Despre Biserica se vorbeste cadespre fecioara cea una: se întelege deci, cum s-a afirmat, ca Sfânta Biserica e una în toti siîntrega în fiecare; simpla, asadar, în pluralitate, prin unitatea credintei; multipla în fiecare,prin legatura dragostei si prin darul harismelor diferite. Călugarul poarta în inima sa, ca pe un tezaur de mare pret, pe toti oamenii si îi aducelui Dumnezeu în chip euharistic. Cel solitar nu mai e singuratic, caci participa la adevarataviata a Bisericii. Iesit din mijlocul nostru-cânta Sfântul Simeon Noul Teolog-te-ai osebit delumea întreaga: cu adevarat, aceasta înseamna a fi în singuratate. Însa fiind unit cuDumnezeul si Împaratul tau, nu mai esti solitar, ci ai devenit împreuna locuitor cu toti sfintii,te împartasesti de viata îngerilor, te odihnesti cu dreptii, esti cu adevarat mostenitor cu toticei ce sunt în cer. Cum ar putea, asadar, sa fie solitar cel ce a dobândit cetatea sa, în care seafla adunarea martirilor si sfintilor? ?. În toate acestea nu-i nimic strain de viata Bisericii. Nuexista nici o contradictie, nici în ce priveste natura persoanei, nici cea a comunitatii eclesiale.3. Celibatul, ca renunţare la lucrurile vieţii, e privit ca o măsura împotriva naturii umane: Monahul traieste fecioria dupa Hristos, transcende nu doar ce e contrar naturii, ciînsasi natura. Urmarind ceea ce e dincolo de natura, ia parte la modul de a fi al îngerilor,despre care si Domnul a vorbit: „La Înviere, nu se însoara, nici nu se marita, ci vor fi caîngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Prin celibat, monahul slaveste pe Dumnezeu în trupul sau, dupa un model mariologic.Acesta-i modul de a depasi legile si conditionarile naturii, chiar si ale mortii. „În chipasemanator cu Nascatoarea de Dumnezeu, Maria: moartea, care stapânise de la Adam pânala ea, odata ajunsa în fata ei, se lovi ca de o piatra, de rodul fecioriei sale, fiind învinsa; la60 61. fel fiecare suflet, prin feciorie, trece dincolo de viata trupeasca si se desfiinteaza, într-un fel,puterea mortii, care nu mai are loc pentru boldul sau. Fecioria ne duce, asadar, dincolo de stricaciunea acestei lumi si ne împartaseste dinlumea ce va sa vina, din Împaratia cerurilor. Hristos S-a nascut din Fecioara, învaţă SfântulGrigorie Teologul, şi arata fecioria drept cale care duce în afara lumii, care înfrânge lumea,care transforma o lume în alta, lumea prezenta în lumea ce va sa vina?, îndreptându-ne de lacele ce sunt catre cele nevazute. Călugarii sunt cei ce gusta din aceasta traire a Împaratiei lui Dumnezeu, fără să negelumea prezenta şi legile ei.4. Unii consideră că rugaciunea monahului este expresia nu doar a pasivitatii, ci şi a celui maiprofund egoism: Unei asemenea provocări lăsam să îi raspunda un renumit medic si poet român, unlaic: Vasile Voiculescu, care, în anii 50 ai secolului nostru, participa la cenaclul si la miscareagenerata de acesta, dedicate rugaciunii lui Iisus. E vorba de miscarea Rugul aprins, ai careimembri au platit cu martiriul, în gulagul comunist, preocuparile lor isihaste si practicarugaciunii inimii. Iata ce zicea poetul nostru, ca unul ce ajunsese la masura rugaciuniicontemplative, a luminii taborice: Persoanele iesite din lumea veacului, închinate numaimeditatiei si rugaciunii, monahi, pustnici, isihasti, sunt îndeobste socotite dezertori de la ceamai mare îndatorire a vietii-munca-adica niste trândavi. În ochii oamenilor de rând numaidoua sunt sursele de truda: cea cu bratele, cea cu mintea. Dar rugaciunea este o lucrare-ceamai grea. Cu activitatea bratelor oamenilor agonisim hrana pentru cresterea si întretinereatrupului. Cu truda meditatiei si a rugaciunii ne agonisim hrana pentru cresterea sufletului-nunumai pentru noi însine, ci si pentru ceilalti, care se pot împartasi din bogatia inimiinoastre”81. Asadar, rugaciunea monahului nu-i prin nimic egoista si individuala, ci liturgica,eclesiala si cosmica. Ea transfigureaza lumea întreaga, dupa cum rugaciunea euharisticatransfigureaza pâinea si vinul. De fapt, rugaciunea calugarului continua rugaciuneacomunitatii eclesiale: porneste de la Liturghie si se întoarce la ea. Dupa aceasta prezentare oarecum apologetica a vietii monahale, ca viata eclesiala siliturgica, sa încercam sa notam sumar câteva aspecte sau dimensiuni ale acestui mod de traire.81 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.61 62. 1. Trăirea monahala este hristocentrică.Sau, mai exact, trăirea monahală este de un hristocentrism euharistic. Întrucât monahuleste un om euharistic El primeste pe ceilalti si întreaga lume ca pe un dar al lui Dumnezeufacut vietii sale si daruieste totul Domnului Hristos, cu multumire. El aduce lui Dumnezeu nunumai pâine si vin, ci si toate câte sunt consubstantiale acestora: adica întreaga creatie. Încalugar, omul redescopera demnitatea sa sacerdotala: daruieste totul si, mai ales pe sineînsusi, lui Dumnezeu: Ţie Îti aducem de toate si pentru toate.Aceasta e posibila în masura în care monahul a daruit lui Dumnezeu inima sa. Si încuratia inimii sale a vazut pe Dumnezeu si Lui, cu multumire, Îi aduce tot ceea ce-lînconjoara. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8).Monahii nasc pe Hristos în centrul persoanei lor, în inima, prin rugaciunea inimii: DoamneIisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul. Si în schimbarea mintiisi a inimii (metanoia), omul uneste mintea sa cu mintea lui Hristos si inima sa cu inima luiHristos. Astfel, viata sa devine o continua multumire, o neîncetata liturghie existentiala. Si îninima sa, largita infinitului dumnezeiesc, coboara Domnul, ca sa-Si faca acolo locas. Într-oastfel de inima sunt cuprinse umanitatea si întreg cosmosul: caci împreuna participa laliturghia inimii, în care Hristos Însusi se roaga Tatalui, în harul Duhului Sfânt. E marturiavietii monastice, ca viata liturgica si eclesiala82.Dar monahul nu se roaga doar cu rugaciunea lui Iisus. El îsi împropriaza rugaciuneaBisericii. Nu întâmplator, fiecare slujba divina se încheie cu invocarea: Pentru rugaciunileSfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieste-ne pe noi.Sfintii Parinti sunt în special monahi si exemplul lor de viata monahala straluceste pe cerulslujirilor liturgice ale Bisericii dintotdeauna. Pentru ca viata monahala e experienta de fiecarezi a Liturghiei euharistice oficiate de Biserica.2. Răsfoind cărtile fundamentale ale monahismului, am fi tentati sa credem ca, înprimele secole monastice, Sfintele Taine si, în general, cultul Bisericii nu ar fi avut prea multaimportanta pentru cei ce se retrageau din lume, spre a duce o viata în singuratate. S-ar pareaca Patericul, sau Mântuirea pacatosilor (a monahului Agapie) nu scot în evidentadimensiunea sacramentala a trairii eremitice.Aduc aici frumoasa marturie a Avvei Pimen: Avva Pimen zise: E scris în ce chipdoreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, Dumnezeule. Fiindca cerbii înpustie înghit multe jiganii târâtoare, iar când îi arde otrava, doresc sa vina la ape, si dupa cebeau se racoresc de otrava jiganiilor. Asa si calugarii, în pustie sezând, se ard de otrava82Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, volumul II, Galaţi, Editura EpiscopieiDunării de Jos, 2001, p. 81.62 63. dracilor celor vicleni si doresc sâmbata si duminica sa vina la izvoarele apelor, adica laTrupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa se curateasca de amaraciunea celuiviclean83. În secolul IV, Dumnezeiasca Liturghie se slujea de doua ori pe saptamâna, sâmbata siduminica. În secolele urmatoare, a devenit obisnuinta liturghia de fiecare zi. Sfântul TeodorStuditul (sec.VIII) recomanda chiar si împartasania zilnica. Acelasi lucru recomanda si AvvaApollo, care zicea: E nevoie, pe cât posibil, ca monahii sa se cuminece în fiecare zi cuSfintele Taine ale lui Hristos, caci cine se departeaza de ele se departeaza de Dumnezeu;dimpotriva, cine le primeste continuu, primeste continuu pe Mântuitorul. Caci MântuitorulÎnsusi a zis: "Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu ramâne în Mine si Eu în el"(Ioan 6, 56). Este asadar de trebuinta pentru calugari ca, de vreme ce fac neîncetat amintireapatimilor Mântuitorului, sa fie pregatiti în fiecare zi si sa faca în asa fel încât sa seînvredniceasca sa primeasca în orice clipa Sfintele Taine cele ceresti, caci astfel si noi nevom bucura de iertarea pacatelor. Asadar, fundamentul vietii monahale este Hristoseuharistic.3. Trairea monahala dobândeste o profunda dimensiune liturgica si cultica: Calugarul, prin rugaciune, curateste propria-si inima si o arata statornica în unirea cuHristos. În timpul Liturghiei, monahul se daruieste pe sine însusi, cu dragoste, lui Dumnezeusi Dumnezeu i se daruieste, si în fiecare zi petrec multe ceasuri împreuna, în aceasta slujireiubitoare a Domnului, în biserica. Nu merge în biserica din vreo obligatie, ci din dorintaneostoita; nu gaseste nimic mai de pret decît comuniunea cu Hristos, cu Maica Sa si cuprietenii Sai. Slujbele sunt o bucurie si o sarbatoare, o deschidere a inimii si o pregustare araiului15. De aceea, calugarul arde de nerabdare sa se întoarca în biserica si ar ramâne acolopentru totdeauna. Iar când iese din biserica, toate îi vorbesc de Liturghie: toate pleaca de labiserica si de la altarul sau si se întorc la ea. Slujba ocupa primul loc în viata mânastirii: estememoria însasi a Bisericii. Si toate, aduse cu multumire în biserica, sunt transfigurate pentruÎmparatia Cerurilor. Toate se contamineaza de înnoirea vietii (Romani 6, 4) a lui Hristos,izvorâta din mormântul stralucind de lumina. Chiar si asceza: neîncetata asceza se contamineaza de lumina învierii. Monahul careposteste, care privegheaza, care îsi înfrânge voia, nu este un suferind. E drept, el lucreaza ocontinua siluire a naturii, dar în sensul cuvintelor Domnului: Împaratia cerurilor se ia prinstraduinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Suferinta monahului postitor e osuferinta radianta (Al. Schmemann). Straluceste de lumina transfiguratoare, căci nu omul83 ***, Patericul, p. 127.63 64. posteste, ci Hristos Însusi. Aceasta e taina prezentei lui Hristos în faptele bune ale omului, decare vorbea Sfântul Maxim Marturisitorul, e o prezenta euharistica. Prin asceza, monahul se transforma pe sine însusi în cetatean al Împaratiei. Si gasesteÎmparatia, al carei semn este pacea. Fii tu însuti în pace cu Dumnezeu, zicea Sfântul Serafimde Sarov, si multi din jurul tau vor gasi pacea. E pacea Duhului, care daruieste libertatea. Tocmai aici se manifesta roadele ascezei monastice. Caci renuntând partial la nevoilenaturale (mâncare, apa, somn etc.), monahul îsi exprima autonomia sau libertatea fata delumea prezenta, stricacioasa. Face experienta Împaratiei ce va sa vina. Caci Hristos, SoareleIerusalimului ceresc (conform Apocalipsa.21, 23), este deja în mijlocul poporului Sau,liturghisind84. 4. Cum am vazut, viaţa monastică are o profundă dimensiune eshatologică: Monahul traieste în Împaratia lui Dumnezeu si viata sa este o continua zi desarbatoare, o pregustare a raiului. Constiinta eshatologica, pastrata intacta în Biserica, îsigaseste o expresie si o actualizare particulara în continua invocare monastica a rugaciunii luiIisus. Asteptarea Domnului care vine maranatha! si constiinta prezentei Sale mistice între noisunt exprimate de El: Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru (Luca 17, 21). Aceastaconstiinta face posibila viata unei mânastiri, aduna pe toti fiii lui Dumnezeu împrastiati (Ioan11, 52) si îi aşează împreuna în acelasi loc (Faptele Apostolilor 2, 1), ca într-un soborliturgic85. 5. Pentru monah, totul se petrece aici, jos, şi, în acelaşi timp, dincolo, în Împaratie.Toate lucrurile, în aceasta viata, sunt istorice, temporale: au un început si un sfârsit. Darmonahul începe sa traiasca pe cele neîncetate, vesnice. Rugaciunea sa, uniunea sa mistica cuIubitul inimii sale nu cunoaste oprire. Rugaciunea inimii, devenita neîncetata, face ca tainauniunii euharistice sa devina o stare, ca ceva fara de sfârsit. Fara sa înceteze sa fie în timp, elia totodata parte la vesnicie16. Acesta este timpul liturgic, timpul transfigurat, în care istoria afost penetrata de eternitate86. 6. Şi spatiul trăirii monahale este unul liturgic. Biserica e un spatiu transfigurat,apartine Împaratiei, cum spune o cântare a Maicii Domnului: În biserica slavei tale stând, încer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu. Iar în Muntele Athos si, de aici, în orice84 Pr. prof. dr. Nicolae Necula, op. cit., p. 61.85 Teofil Părăianu, Gânduri bune pentru gânduri bune, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1998, p. 14.86 Ibidem, p. 86.] 64 65. mânastire, calugarii recunosc în Nascatoarea de Dumnezeu pe Împarateasa lor si Stapâna. Totce tine de mânastire devine o biserica a Nascatoarei si se înconjura de slava cereasca. 7. În sfârsit, un ultim aspect ce merita observat este prezenţa minunii în viaţamonahilor. De obicei, se zice ca minunea este o întâmplare extraordinara, ce depaseste legilenaturii si ratiunii. Pentru un crestin, minunea devine o stare normala de viata. Caci viata însasia crestinului e o minune: e viata înviata, caci e viata lui Hristos. Minunea suprema, pe careHristos o savârseste în fiecare zi în Biserica Sa, este Euharistia. Monahii au o perceptie particulara a acestei dimensiuni a vietii crestine. Livadaduhovniceasca a lui Ioan Moshu (sec. VII) abunda de exemple: în fiecare zi crestinii vedeauputerile lui Dumnezeu, prezenta minunata a lui Hristos euharistic. Calugarii din MunteleAthos se încred tot timpul în Maica Domnului, care lucreaza minunile sale, prin care Domnulîsi manifesta prezenta Sa.Concluzii: 1. Cineva a întrebat: Ce este Sfântul Munte? Si un batrân a raspuns: Bucurie se face înceruri pentru un pacatos care se pocaieste; iar aici sunt multi cei ce se pocaiesc. Traireamonahala e arta pocaintei, a metanoiei, a schimbarii mintii si a inimii. Pocainta continua sesavârseste prin rugaciunea continua, prin neîncetata invocare a preadulcelui Nume al lui Iisus.Monahul îsi aminteste de Dumnezeu mai mult decât de propria sa respiratie, scrie SfântulGrigorie Teologul. Rugaciunea pastreaza aprins focul dragostei divine, care transfigureazapersoana însasi a monahului si întreaga lume. 2. Viata calugarului e o judecata pentru lume. Aceasta viata ascunsa cu Hristos înDumnezeu va fi descoperita în slava la venirea Domnului (confer Coloseni 3,4). E o taina carese savârseste sub ochii nostri, o liturghie în sensul sacrificial al cuvântului. Si, în acelasi timp,întruparea cuvintelor liturgice: Usile! Usile!, cuvinte prin care Euharistia opereaza judecataacestei lumi, desparte oile de capre, pe cei ce participa la cina de cei ce ramân afara. 3. Ontologic, monahul ramâne nadejdea umanitatii. Într-o lume care afirma ideologiiumaniste gata sa creeze iaduri, monahul descopera masura omului adevarat: e omulîndumnezeit, sfintit, chip al lui Dumnezeu. E omul îngeresc, de care vorbea Sfântul IoanScararul: Îngerii sunt lumina pentru calugari, iar viata monahala e lumina pentru totioamenii20. Monahul e cel ce vede „fără să vadă”, care cunoaşte „fără să cunoască”, dar caredescopera slava omului îndumnezeit şi a Împărăţiei lui Dumnezeu.65 66. 2. 5. Monahismul românesc, mărturie a misiunii călugărilor în inimalumii: Monahismul a fost de la început prezent în viaţa bisericească a românilor. Precum s-amai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit siincheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popornou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei87. Tot asa de vechi este si monahismul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii,adica al României de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din ScythiaMinor – Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumitediscutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520. Înainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor delucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar dinDobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze calugariidin pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la Constantinopol (unde a fost hirotonit diaconde prietenul sau, Sfântul Ioan Gura de Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma laMarisilia, in Franta de azi, unde a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta decalugarite, carora le-a dat randuieli de viata monahala intocmite de Sfântul Vasile cel Mare88. Dionisie Exiguus, sau „cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din Dobrogea,calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma. Este autor de lucraritelogice si traducator din literatura patristica greaca in cea latina si este cel care a stabilit “eracrestina”, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toatalumea. Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zecetitulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolulVI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestorepiscopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in aniiurmatori studiate – sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-ocariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care secrede ca au format o asezare monahala, în genul pesterilor din marile asezari monahala, ingenul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal aavut o existenta neintrerupta – dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitulsecolului X sau inceputul celui urmator.87 Pr. prof. Ion Ionescu, Începuturile creştinismului românesc (sec. II-VII), ediţia a II-a, Bârda, Editura „CugetRomânesc”, 2003, p. 14-16.88 Tomas Spidlik, op. cit., p. 83. 66 67. O nouă perioadă în istoria monahismului românesc începe din secolul VII, pana pe lamijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza continuitatea vietii monahalepe pamantul romanesc si in aceasta perioada, desi ea a fost framantata de navaliri barbaredevastatoare. Un izvor istoric medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei,ne informeaza despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul dinMorisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum (Ohtum), indatadupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030este mentionata manastirea Sf. Gheorghe din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, inapropiere de granita romano-iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutuluiinconjurator Cinandinus89. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meseş, jud. Salaj (1165),Hodoş, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”, desigur numele vreunuiconducator român local, iar în anul 1204, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopullatin de Oradea, erau amintite “bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zonarespectiva. Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au existat sialtele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin locuri retrase, prin pesteri,prin poienile ascunse ale codrilor, respectand pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spunmulte nume de poieni, de dealuri, de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ceau trait pe acolo. Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi),descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau pestera lui DaniilSihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile sau sihastriile din MuntiiNeamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura, schitul Alunisul, schitul lui Agafton), dinMuntii Vilcii si din atatea alte parti ale tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unorstravechi asezari sihastresti. De notat ca insusi cuvantul romanesc „sihastrie”, însemnând loc de liniste, deretragere, constituie o mărturie ca miscarea isihasta, dezvoltata îndeosebi la Athos in secoluiXIV (prin marii ei reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati dearhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon), a fost cunoscuta şi de români şi ca ainfluentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit ca intre calugarii care au facutucenicie pe lânga Sfântul Grigorie Sinaitul († 1346) în asezarea isihasta de la Paroria, langaAdrianopol, erau si români.89 Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, p. 39.67 68. Mănăstirea Vodita, din secolul XIV, era ridicata pe locul unei asezari manastiresti maivechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe un manuscris grecesc aflat laMuntele Athos, consemneaza existenta mănăstirii Bolintin, pe timpul lui Basarab I (c.1310-1352). Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordintoponimic. Multe nume de locuri si de sate, unele atestate documentar inca de la sfarsitulsecolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15), Calugaru, Calugarita,Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu. Toate aceste mărturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi decatal popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de la Athos, Lavra Sf.Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a trait in secolul X, desi o viatamonahala bulgara pe deplin consolidata incepe abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kieva fost intemeiata in secolul XI, de Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismulsarb incepe din a doua jumatate a secolului al XII-lea90. Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanestiindepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alături de Transilvania, aflată într-o situatiepolitica diferita), şi odată cu organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari,incepe a treia perioada din istoria monahismului romanesc, perioada care poate fi numita:“perioada clasica” sau “epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea.Ea corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu” romanesc91. În aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in TaraRomaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au fost ctitorite fie decatre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai multe exista pana astazi. La acesteatrebuie sa mai adaugam alte peste o suta de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unorcalucari cu viata aleasa, ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre. Un rol insemnat în reorganizarea vieţii călugareşti de la noi, chiar la începutulperioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana, un macedo-roman din Prilep (Serbia), călugarit la Athos, probabil la Hilandar, dupa care a trait o vremein sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus bazele unor asezari monahale, apoi a venit pepamant romanesc. Aici a ridicat manastirile Vodiţa, langa cetatea Severin (c. 1372), pe loculunei asezari mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, injudetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la moarte († 26decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii Prislop din tinutul Hategului,90 Ibidem, p. 44.91 Ibidem, p. 44-47. 68 69. iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicatmanastirile Cozia, pe valea Oltului, si Cotmeana, jud. Argeş, ctitoriile lui Mircea cel Mare(1386-1418), iar în Moldova, mănăstirea Neamţu, în vremea lui Petru Muşat (c. 1375-1391),pe locul uneia mai vechi92. În primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a secolului,Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana, Tirgsor, Bistrita, Valea,toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandrucel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin, Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan celMare (1457-1504), existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau. Alături de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf. Nicolaedomnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la mijlocul secolului XIV,pastrate pana azi in forma lor originala, si altele. În Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Râmeţ – jud. Alba (cupicturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala, Prislop – jud.Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte zeci de biserici de mir ctitoritede cneji locali, care se vad si astazi: Densuş, probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII,Streisingeorgiu, cu o inscriptie din 1313, care consemna numele preotului Nanes si alzugravului Teofil, Strei, Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII,Ostrov, Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in jud.Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf. Nicolae dinScheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt cunoscute manastirileHodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), Saraca, Singeorge, SredisteaMica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici, Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie debiserici (toate din secolele XIV-XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuniotomane, mai ales dupa 1552, când Banatul a fost ocupat de turci; în Bihor, manastirile de laVoivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar în Maramureş manastirea Sfântul Mihail din Peri,declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul 1391, larugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la sfârşitul secolului XIV) şi oserie de alte biserici de mir din aceeasi perioada93. Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existentepana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges92Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, Isihasmul - Tradiţie şi cultură românească,Bucureşti, Editura Anastasia, 1994, p. 19.93 Ibidem, p. 22.69 70. a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita(Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti:Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna),Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca. În Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de PetruRares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale luiPetru Voda Schiopul, Sucevita Movileştilor, apoi ctitoriile boieresti: Humor, Cosula, Goliadin Iaşi, toate in Moldova. In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop,cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram – Alba,manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare. Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acumnumeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropolitisi episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor sicredinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova,Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de MateiBasarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40),Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi,precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir94. Constantin Brâncoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum aparctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Bajesti,Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu Sarat, Zlatari si Colteadin Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti: Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii(Antim) din Bucuresti, toate in Tara Romaneasca. În Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu TaraRomaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica: Secu, ctitoriavornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Birnova si Buhalnitaale lui Miron Voda Branovshi, Sfinţii Trei Ierarhi si Golia din Iasi si alte cateva biserici demir ale lui Vasile Lupu, Casin a domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe DucaVoda, Bogdana, Bursuci, ctitorii boieresti. În Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri dintarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe Stefan, Sambata deSus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.94 Ibidem, p. 26. 70 71. În Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita mănăstirea Partoş, unde a trait untimp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei. În secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in tarileromanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-1821), cand la conducreaacestor tari au fost numiti de catre turci demnitari greci din cartierul Fanar dinConstantinopol, s-a ridicat un numar redus de ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. SpiridonNou, toate in Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani. În schimb, au ridicat numeroase manastiri dregatorii romani din aceasta perioada:Serbanesti-Morunglavu, Obedeanu din Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in TaraRomaneasca s.a. Dar in acest secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi,s-au ridicat o serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul Climenta de laRimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu, Lainici, in TaraRomaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni, Doljesti, Vorona, Varateculs.a., in Moldova95. Viata mănăstirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari dupaanul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic. Au fost admisedoar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din aceasta pricina, sute de calugariau trecut in Moldova libera. În Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de TaraRomaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu puternice presiuni decatolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religilor maghiari si a papilor,de calvinizare (in secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediulin Alba Iulia, si apoi de atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor sihabsburgilor, care inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din1688/1691. Cu toate acestea, în afara de manastirile pe care le-am consemnat in secoleleanterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti, majoritatea din lemn,ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si credinciosilor de aici. Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (în unele sate se cunosc2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant – de multe ori fosta lorproprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762 cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow,95 Ibidem, p. 29.71 72. trimisul imparatesei Maria Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iarcele din piatra si caramida, distruse cu tunurile96.În felul acesta, în Transilvania practic a incetat orice urma de viata monahalaortodoxa, credinciosii doritori sa intre in sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in TaraRomaneasca si in Modova; multi din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia,Suzana, Predeal, Stânişoara, Cocoş).În Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele precedentesi-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand au fost desfiintate dindispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif II. Au fost exceptate manastirileHodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii materiale corespunzatoare, dar acestea auajuns sub stapanirea Bisericii Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut,Biserica romaneasca a ajuns din nou în stapanirea mănăstirii Hodoş-Bodrog.Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc,corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti. Până in 1863,cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari monahale din TaraRomaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor traditionala. S-au ridicat chiar oseama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic, in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si schituri,fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in cladirile din incinta s-auinfiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala, tipografii si ateliere manastiresti. In a douaparte a acestei perioade (1863-1918) numarul calugarilor a mai scazut.În Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea mănăstirilorortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762. Singura manastire ortodoxain teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-Bodrog, lângă Arad, cu un numar redus decălugari.Situaţia s-a redresat, în parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national unitarroman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a monahismului romanesc. S-auintemeiat cateva manastiri noi ori au fost redeschise cateva din cele vechi, mai ales inTransilvania si Banat: Sambata de Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija amitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Râmeţ, jud. Alba,Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud. Bihor,intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron,timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat tipografii: la Cernica, apoi la96Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1936, p.48. 72 73. Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt,s-a infiintat un seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in1940. Seminarul a pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-aucontinuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o serie de ierarhi,unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in seminariile pentru preotii de mir. Multidintre ei au beneficiat de burse de specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis oserie de ateliere, mai ales de covoare, in manastirile de maici97.Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor siindrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii monahale cucinci clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hurezi, si un seminar pentru calugari lamanastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi fac studiile la cele sase seminariiteologice si la cele doua Institute teologice de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi aufost trimisi la studii peste hotare.Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini dealtadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin aceea ca slujeauinteresele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de inchinare, de cultura, de asistentasociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericilede mir slujeau pentru trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. Obiserica de mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastiretrebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele vietuitorilor ei, dar maicu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale sau social-umanitare98.Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru vesnice, fiind apoi recunoscute sauintarite prin hrisoave speciale de domnii tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si eianumite danii. Calitatea de ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictatisi inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind tocmaiinszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu peste, mori, la care seadaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiride impozite, venitul unor vami – in cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).În fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe viata, desierau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de domnitor. In manastirilemari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al celui dintai. Egumenul era ajutat deduhovnic (uneori erau mai multi), care indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe,marturisiri, indrumari s.a.) si de econom, care conducea gospodaria manastirii.97 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 218.98 Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., 44.73 74. La rândul său, duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericiisi se ingrijea de intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales induminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul saucasierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea salii de mese a obstei(trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea strainilor in incaperi special amenajate inacest scop (arhondaric), bolnicerul, caruia ii era incredintata “bolnita” manastirii, in care erauingrijit calugarii bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care aveagrija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii. Marea majoritate a călugarilor o constituiau cei proveniţi din mediul rural, dintrecredinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai puternic. Intalnim chiarmai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in aceeasi manastire, fie in manastiridiferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele, mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim sifoarte multi boieri-ctitori de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos,logofatul lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit monahulEvloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima ieroschimonahul, a fost vistiernicella curtea domneasca, ctitorul unui schit pe valea Secului, care i-a purtat numele). În secolul al XIX-lea se intalnesc multe fiice de mari boieri calugarite la Agapia sauVarate; cativa tineri din familii boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi(Veniamin Roset s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile saucopiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de asemenea s-aucalugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti. O statistica din anul 1811 daurmatoarele date privind manastirea Varatec: din 273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 denegustori, 105 de tarani, 23 de mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de altareligie99. Două au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna: rugaciunea simunca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare din ei avea si cate oresponsabilitate speciala, numita “ascultare”. Cei cu invatatura erau hirotoniti si incredintaticu oficierea slujbelor amintite. Altii se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentruslujbe sau pentru lectura obstei. În secolele XVI-XIX apar călugarii-tipografi. În mănăstirilecu scoli, calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu diversemunci “manuale”: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura, viticultura, pomicultura,piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau ateliere in care se lucrau cele trebuitoarevietuitorilor (vesminte liturgice, postavuri, rase, potcapuri, încaltaminte, lumanari, cruciulite,icoane s.a.). in manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte cuvinte,99 Ibidem, p. 49.74 75. fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta in manastirile romanestipana astazi. Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea accentul pemunca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si nu o viata contemplativa,care pune accentul pe retragerea totala de lume. Aceasta este nota specifica a spiritualtitatiimonahale romanesti. Mănăstirile au îndeplinit în viaţa poporului român înainte de toate un rol duhovnicesc.Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la slujbe, sa se spovedeasca sisa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata de la duhovnici cu renume. De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri erau de regula originari din partealocului facea ca ei sa fie cercetati mereu de parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acestlucru il faceau in zilele de duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilormanastirii, cand se aduna, până azi, foarte mulţi credincioşi. Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in codrii dinjur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in stanca. Asa au luat nasterefelurite “sihastrii”, in care au trait in permanenta numerosi pustnici (schimonahi). Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa imbine armonios viata contemplativa cu ceaactiva, caci munceau singuri un mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iarin duminici si sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa sespovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor de retragerepentru sfatuire, spovedanie, indrumare. Astfel de „sihastrii” au luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamţ (Procov,Sihastria, Sihla) si in Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales PoianaMarului). De altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe loculunor modeste asezari sihastresti. Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahaleromanesti. De pildă, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si Silvan, fosti egumeni laNeamţ (în sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa“sfinti” romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” deevalvia populara. Primul a fost Sfântul Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziuamortii sale (26 decembrie 1406), fără să ştim dacă a fost canonizat de Biserică; Lavrentie, separe fost episcop la Rădăuţi, retaras în sihăstria „schitul Lavra” (în apropiere de Putna), subnumele de schimnic Leontie; Sfântul Vasile de la Moldoviţa, Sfântul Iosif de la Bisericani si 75 76. mai ales Sfântul Daniil Sihastrul, trăitor la Putna şi Voroneţ în timpul lui Ştefan cel Mare,amintit şi în Letopiseţul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri100. În secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfinţii Rafail de la Agapia, Inochentie şi Eustatiede la Probota, Ioan de la Râşca, alături de o seama de mari părinţi duhovniceşti (PahomieSihastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Râşca, Ioan Sihastrul de pe Valea Sihastriei, lângăSecu s.a.). În secolul al XVII-lea au trait Cuvioşii Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voroneţ,Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceţi din trecutul Bisericii romanesti, care poatefi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti în lucrarea mitropolituluiDosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi denumerosi alti călugari cu viaţă superioară, în jurul Tazlăului şi Ceahlăului. În acest secol avem stiri despre viaţa unor calugarite cu „viaţă îmbunatatita”, cum aufost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o adevarata MariaEgipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost mutate mai târziu în Lavra Pecerskadin Kiev. În Transilvania au trait acum marii mitropoliti Ilie Iorest şi Sava Brancovici,aparatorii Ortodoxiei, iar in Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizatiîn 1955-1956. La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit schitulpocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul Vasile († 1767) aindrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti, Poiana Marului, Trestieni, Cirnuls.a.), formand o adevarata “scoala duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari munteni,molodoveni si transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest secol a foststaretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari, acesta a inceput olucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari asceti, din greceste in slavoneste siromaneste, formandu-se astfel, acolo, o adevarata “scoala” de traducatori. Se cunosc aproape300 de manuscrise din timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi101. Numarul vietuitorilor de la Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intrecare erau moldoveni, munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiaula Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent de traireduhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si asupra altor manastiri sischituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia. Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducandpretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat, Alexandru Sfirski in100Ibidem, p. 57.101***, Românii în reînnoirea isihastă, Iaşi, Editura Trinitas, 1997, p. 62. 76 77. nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei, Simonov siNovospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz etc. Miscareaspirituala paisiana a influentat si pe unii din marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A.Homiacov, F. Dostoievski, Gogol). Dintre ucenicii romani ai lui Paisie, cei mai de seama au fost stareţul Gheorghe, untransilvănean care a îndrumat mult timp mănăstirile Cernica si Caldarusani, apoi mitropolitulGrigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In „duhul” lui Paisie au trait mai tirziu mitropolitulVeniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic de la Cernica, viitorul episcop alRamnicului (1850-1868), trecut in 1955 in randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud.Vilcea, in care se respecta pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de laNeamt, Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitoriiunei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo pana azi),ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc Prodromul din Muntele Athos,Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecutintre sfinti la Athos, fiind singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia,Varatec, Agafton si Hurezi102. Mănăstirile româneşti au avut un rol însemnat în istoria culturii româneşti. ÎnMoldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun(1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise liturgiceau opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429,pastrat azi in Biblioteca Bodleiană din Oxford. În timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate “coli de copisti” lamanastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist Teodor Marisescu, diaconul, care acopiat o serie de Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat laPutna, unde au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti. Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La inceputulsecolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna, indrumata dectitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai izbutite miniaturi dinvechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem alRadautilor. Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba ortodoxa dinslvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor bisericesti, la carese adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si post patristice si dinliteratura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte102Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., p. 56. 77 78. de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate “scoli” decopiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar lainceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au aparut si altele, la Cernica si Caldarusani,ca urmare a impulsului dat de staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.Trebuie sa spunem că, în manastiri, s-au scris şi numeroase lucrari originale, fieteologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de laTismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului deTirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texteimnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita,Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie alRadautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti, arealizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova103.Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate decalugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de laColentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi,Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt(1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: MeletieMacedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de Buzau,Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi ucenici.De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune mitropolitanesau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit pravileicalugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a tradus Pravilade la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru,traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unuiLexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu, Lavrentie si Rafailde la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care se adauga si numerosi alticopisti de manuscrise104.Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu caracterbisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care urmau sadevina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca. Astfel de scoli au103Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 212.104Ibidem, p. 242. 78 79. functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, oscoala elementara, dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica,limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarulEustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor lucrarimuzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul” Lucaci, care aintocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal, Dositei, a activat vreo patrudecenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu. Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna(intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea Obedeanudin Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea Glavacioc. Primulseminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803).In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatireacalugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur. Marile mănăstiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt,Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc. În foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fostzugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica dinBalinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei maitalentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea existauscoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani. Şirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional bizantin, acontinuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau gravori,mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au cunoscut oinflorire deosebita atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen(epitafuri, acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri. In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de manuscrisecu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru pregatireacalugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate105. Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-umanitar.Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin cercetata, merita sane retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat de medicina scris in limbalatina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunereaca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare.105Gheorghe Bariţ, Istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, f. ed., 1889, p. 172.79 80. Mănăstirea Argeş avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita si un“xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a strainilor – de regulatrei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea manastirii. In acelasi secol s-auridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti,in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi.La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la Dragomirna.La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi(1696-1699)106. Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea dinBucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru Hristos afratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi pentru barbati si 12 pentru femei,intretinuti gratuit. Era primul „spital” din Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi,intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces sicredinciosi din jur107. În „aşezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din Bucuresti(Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual anumite sumedin veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor saraci, inzestrarea uneifete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinereagratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii saraci, anual,ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati în inchisori. Dimitrie Cantemir (1673-1723), în lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia faptul caîn manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc sau evreu,avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie. In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele mănăstireşti”: la SfântulPantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciumasi febra tifoida; la manastirea Sfântul Spiridon din Iasi (1757-1759), „pentru cautarea si bunaodihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini”;„spitalul” de pe langa manastirea Sfântul Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langamanastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul,actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie”(farmacie)108. Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din oraselerespective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa posibilitatile106Ibidem, p. 249.107Ibidem, p. 253.108Ibidem, p. 255. 80 81. si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile acelor manastiri. Pelanga spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se sialtele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt afacut una aparte, pentru bolnavii de nervi.În anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital dinTirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fostNicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), siDionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848).Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilormanastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste modesteasezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune filantropica109.Mănăstirile romaneşti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului romanpentru liberate nationala si dreptate socială. De pildă, s-a dovedit ca Stefan cel Mare a ajutatmanastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor, ajutorul banesc decare avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasiscop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unorcetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din ordinul turcilor. Depilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea.Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiriera ascuns nu numai propriul lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Dinaceste pricini, ele au si avut mult de suferit in repetate randuri.Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin lucarile lor laformarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au participat direct la luptelepoporului roman pentru dreptate sociala independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopulIlarion al Argesului, viitor epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit miscarearevolutionara a lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot.In revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de calugari.Unii erau trimişi de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa explice poporuluinoile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii prezidau sedinte ale “clubului”revolutionarilor, tipareau brosuri pentru luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie(popa Tun) a impiedicat pe ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iararhimandritul Iosafat Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor.109Dario Roccanello, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului, traducere deMaria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1996, p. 29. 81 82. Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a fost spreexemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului. În anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de calugari, aufacut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi, care au pregatat drumulpentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859. În cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciilesanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe campurile de luptasau in spitale. În cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai alesdin Moldova, au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau constituiti in asanumita „Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativaieromonahi au insotit armata romana in calitate de „preoti militari”, atat in 1877 cat si in1916-1918. In felul acesta, si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor larealizarea unitatii statelor romanesti. Mănăstirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile cazutesub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu numai la intarirearezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului grecesc. Inca din a douajumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare romanesti s-au indreptat spre manastiriledin Muntele Athos, continuand apoi pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea110. Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta, s-auretras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri. Altii au plecat spreMeteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la manastirea Sf. Sava, in pustiurileIordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lorcu monahii de alte neamuri, ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la aparareatezaurului de credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman aindeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit si laconsolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii. Manastirile monumente-istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul istoric-turistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii muzeale bisericesti(carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de numerosi credinciosi si turisti din tara side peste hotare. In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat odajdii(Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de broderie (Tiganesti siAgapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar in cele de calugari, ateliere de110Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., p. 56. 82 83. sculptura in lemn si de turnat clopote (Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus siPrislop – ultima de calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale),ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea Neamt are otipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca potrivita cu pregatirea si varstalor, in afara de slujbele la biserica, si la ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi,pentru nevoile lor111. Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele manastiris-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la Arges, Cozia, Cheia, schitulPaltinis, schitul Techirghiol s.a. Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare duminicasi sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe savarsite in manastiri, iar inzilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti pentru reculegere, rugaciune, spovedanie siimpartasanie. Numarul inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste desfinti: Catedrala patriarhala (Sfântul Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sfântul Calinic), Arges(Sfânta Filofteia), Bistriţa din Oltenia (Sfântul Grigorie Decapolitul), catedrala mitropolitanadin Iasi (Sfânta Parascheva), mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava (Sfântul Ioan cel Nou),catedrala mitropolitană din Timişoara (Sfântul Iosif de la Partoş)112. În felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile continuafrumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de rugaciune impletita cumunca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului cultural national.2. 6. Monahismul în cel de-al treilea mileniu creştin. Sensul şiconştientizarea unei misiuni: Unul din textele fundamentale pentru înţelegerea monahismului este reprezentată de„Al doilea discurs contra adversarilor vieţii monastice”, scris de Sfântul Ioan Gură de Aur cuintenţia evidentă de a înlătura obiecţiile unui nobil de religie păgână, îndurerat de convertireala creştinism şi intrarea în cinul monahal a fiului său. Dincolo de părăsirea zeilor tradiţionali, tatăl nu putea accepta modul de viaţă ales defiu, contrar celui obişnuit şi care-l împiedeca să urmeze cuvenitul cursus honorum rezervatfamiliilor de vază. Sfântul Ioan Gură de Aur angajează un dialog cu tatăl celui convertit, pe111Ibidem, p. 61.112Ibidem, p. 62-63.83 84. care acesta îl acceptă: „Tu eşti grec şi necredincios, tu doreşti cu toate acestea să pleciurechea la acest discurs”113. Când se pune problema alegerii unui mod de viaţă vine firesc şi întrebarea desprescopul acestuia. Ioan nu încearcă în mod explicit să demonstreze că viaţa monahală aducedarurile divinităţii, în care partenerul de discuţie nu crede, ci porneşte de la avantajele terestrepe care le oferă un mod de viaţă ascetic, aruncând abia la sfârşitul discursului o punte spreviaţa de dincolo. Sfântul discută înţelesul unor concepte precum avuţie, sănătate, glorie, privilegiu,putere, onoare, pietate, fericire, esenţiale pentru existenţa umană, cu scopul de a vedea în caremod de viaţă se realizează acestea deplin: în cel ales de tată ori în cel ales de fiu. Evident căSfântul Ioan Gură de Aur îl aprobă pe ultimul şi foloseşte împotriva tatălui argumente luatedin propria sa tradiţie păgână. Poate fi însă apropiat modul de viaţă creştin, monastic înspecial, de anumite aspecte ale păgânismului? Marii autori creştini nu au ezitat să dearăspunsul, asociind creştinismul cu filosofia. Sfântul Ioan Gură de Aur doreşte să arate că un mod de viaţă precum cel ales de fiulconvertit a existat şi în păgânism, iar cei care l-au practicat s-au bucurat de mare cinste. Este oinvitaţie implicită de a se judeca după aceeaşi scară valorică, adică o atitudine apreciată înpăgânism să fie la fel valorizată şi în cazul creştinismului. De asemenea, Sfântul Ioan sestrăduieşte să arate primatul valorilor spirituale asupra celor materiale, fapt de natură săsensibilizeze pe orice păgân cultivat şi iubitor de înţelepciune. Discutând despre ce înseamnă adevărata bogăţie, Sfântul Ioan îl consideră pe călugăr„un suveran al pământului şi mărilor” care se simte pretutindeni ca acasă şi care ştie că va găsimereu cu ce să-şi astâmpere foamea şi setea. Lipsit de cele mai elementare lucruri solitaruleste totuşi un om fericit: „Niciodată nu vei despoia cu totul pe un solitar, câtă vreme i-arrămâne veştmântul virtuţii; niciodată nu-l vei putea face să moară de foame, pe câtă vreme vaşti unde se află adevărata hrană". Spre deosebire de acesta omul bogat din punct de vederematerial duce permanent grija avuţiei sale, care stârneşte invidii114. Evident că traiul în natură îl face pe solitar mai sănătos iar relativa izolare ˝nu aduceocară˝ ci poate fi izvor de glorie. Sfântul Ioan respinge ideea că numai trăind în palatele dinoraş, înconjurat de slujitori, ducând o viaţă luxoasă, fiind permanent prezent în piaţa unde seîmpart bani în stânga şi în dreapta se poate obţine gloria şi adeziunea poporului.113 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, volumul I, f. l., Editura Episcopiei Romanului şiHuşilor, 1993, p. 52.114Ibidem, p. 57. 84 85. Aici menţionează câteva personaje ale căror destine s-au împletit: Dionysios dinSiracusa şi Platon, Archelau şi Socrate. Cine-şi mai aduce aminte de Dionysios şi Archelau?Cu toate acestea ei au dus o viaţă conform standardelor de mai sus. Însă numele lui Platon,Socrate, Diogene, Aristide, Epaminondas, care au vieţuit în asceză şi nu s-au amestecat întreburile statului, îşi păstrează intacte gloria. Dacă prin glorie se înţelege opinia şi laudavulgului, atunci tatăl poate să fie liniştit. Fiul său va fi înconjurat cu mai multă admiraţie decâttoţi regii pământului. Dacă de la viaţă dorim privilegii şi putere, tot la cel solitar le vom găsi cu adevărat.Dacă prin privilegiul puterii suverane se înţelege posibilitatea de a te putea răzbuna asuprainamicului şi de a recompensa pe amici, atunci acest privilegiu nu poate fi aflat în întregimenici la împărat. Solitarul este mai presus de toate. El nu are nevoie să dea lovituri, pentru cănu poate fi lovit: „În zadar l-ai ameninţa cu exilul, el nu are patrie şi fiindcă nu aspiră la glorienu se teme de necinstire”. Nu se teme nici de moarte, pentru că ea este un liman izbăvitor. Elsingur are curajul să înfrunte autoritatea statului, însă atitudinea sa consecventă este de iubirea întregii omeniri115. La întrebarea dacă un asemenea om are vreun rost pentru ceilalţi, Ioan răspunde că elpoate fi un medic al sufletelor, lecuind acolo unde toţi ceilalţi dau greş. Cei care-l vor cercetape monah în pustie vor găsi „liniştea şi filosofia”. Tatăl trebuie să fie mândru de fiul său carea ales filosofia creştină, care îmbină în fiinţa ei „lucrurile în aparenţă cele mai opuse,grandoare şi supunere, pe care le reuneşte în aceeaşi inimă”. La sfârşitul dialogului are loc o strălucitoare discuţie despre tinereţe, bătrâneţe şimoarte. Ioan înţelege fericirea ca o „scutire de orice chin, de orice întărâtare”. El respinge aşazisele „virtuţi ale tinereţii” (necumpătarea, preacurvia) care produc mai mult suferinţă şi nusunt vrednice de un suflet nobil. O viaţă de asceză aduce o bătrâneţe liniştită şi fără teamă de moarte. Şi aici Ioan Gurăde Aur invită cu delicateţe pe interlocutorul său în planul metafizic, ţinând să-i amintească căşi grecii împart lumea de dincolo între Tartar şi Câmpii Elizee şi că trebuie să medităm asupradestinului nostru de după moarte, ce poate fi influenţat de existenţa noastră terestră. Este valabil discursul Sfântului Ioan Gură de Aur şi în ziua de azi? Mulţi i-ar acceptaideile, deşi în proporţie mai redusă decât în secolul IV, unde se preta pe un orizont deaşteptare de tip ascetic şi anticivitas. Pe de altă parte, textul este important prin încercareaSfântului Ioan de a da drept de cetate unui curent religios perceput în acel veac în afara115Ibidem, p. 59.85 86. cadrelor instituţionalizate. Încă se mai simte spiritul rebel al monahismului originar pe careIoan încearcă să-l "domesticească" şi să-i arate utilitatea socială116.Dincolo de ideile în sine, rămâne abordarea aleasă de marele Părinte al Bisericii, una adialogului şi a schimbului de idei, fără intoleranţă şi resentimente.Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremeanoastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc,chinovia, pana la cel mai greu şi cel mai putin înţeles, viata pustnicească în singuratate.Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-eteama ca nu va inceta sa provoace, cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul camonahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, „în taină”, în „cămaraîncuiata” (cf. Matei 6, 6), astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupralui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric, se indeparteaza de activitatiexterioare. Acest moment de pe urma, îndepartarea de activitati exterioare, dă multora pricinaspre a invinui monahul de „egoism duhovnicesc”, înteles ca o căutare de a-si mantui „sufletulsau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtricde invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe alteleasemenea acestora.Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost silitisa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa carenimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturilepamantului (Evrei 11, 38).Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos Bisericii. Aceastaforma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile cand insisiierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti o maiadanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced oameni instare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor, Biserica, inactivitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea monahismuluisub forma de viata de obste organizata si active.Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost ceartaintre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare partede dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrareaproniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditiede neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in116 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, volumul II, f. l., Editura Episcopiei Romanului şiHuşilor, 1990, p. 119.86 87. lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de “conflict” intre monahismulpustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa seduca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in „găuri de soareci”, tac, se inclina inainteafiecarui om pana la pamant, „mor” pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-sipastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut,precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fiin cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi117. Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului luiDumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara celduhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Corinteni 2, 14-15). Insa in realitate,adica in planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toataindrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins defacerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti. Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viataduhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceastase dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentrunevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea deochiul lumii. Strâmtorându-se până la limita putinţei, ascunzandu-se în crăpături şi în gauri,nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta „dăloc mâniei”, îşi făureste împrejur un oarecare „vid”, prin care loviturile nu il ating pe el,nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slaveisi puterii omenesti, devine “subtire”, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteazapentru aureole. În astfel de conditii nici un „teasc”, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor.Pentru a se izbavi de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masuradecat ar putea vrajmasii sa il prigoneasca. Şi numai atunci va afla odihna118. Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronuntaun cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei estesurparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, totcuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun saude adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza capretext pentru a-i prigoni.117Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Christiana, 2003, p. 76.118Ibidem, p. 79. 87 88. De aici „legea duhovniceasca”: ori sa te asemeni proorocilor şi Apostolilor şi,propovăduind, să nu te temi de ură, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sate indepartezi intru nelucrare, in netulburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (Ioan 4,1-3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternica lucrare inplanul nevazut. Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viata monahului aceastanelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilor proteste dureroase, de anu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv in rugaciune, totusi a slujimantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasi timp, nici luişi119. Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins.Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleaşi cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura,nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati,ba chiar sincer gandesc ca “aduc slujba lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). Şi daca nu am avea inaintea ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si SfintilorParinti ai Bisericii, fara gres ne-am pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim estetotal opus a ceea ce dorim din tot sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura. Noitanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea celor pomenitesunt evenimentele din Vinerea Mare. Aceasta culme nimenea dintre oameni nu a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea,Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui dragoste pentru ea, iar lumea L-alepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si infricosata, Hristos singur stateainaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept in acea vreme; si in sfarsit,inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in Ierusalim, de prazniculPastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat toti, reprezentantulBisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea. Si dupa moarte,cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de El, slujitoriiBisericii nu incetau sa-l urmareasca. Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupacuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisusprigoni-se-vor (2 Timotei 3, 12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul defata voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta caleduhovniceasca trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar sicel pozitiv, ca manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina depurtarea de grija pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru119Nichifor Crainic, Sfinţenia, împlinirea umanului, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1993. 88 89. insisi cei prigoniti. Sfântul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un “imbolditortrupului” (2 Cor.12:7), ca sa-l “bata peste obraz”, atuncea taca toata gura – adica noua tuturorne trebuiesc acei imbolditori, acele prigonoane, ca niste conditii pentru inaltarea catrecunoasterea lui Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastraharul primit de sus120. Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celorimbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilorduhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara. Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cuadevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi camonahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printr-o interventie administrativa. “Monahismul”, spunea el, „este darul Sfantului Duh”121. În alt loc, intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca “cel mai desavarsit chipal vietuirii in Dumnezeu”, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de“desavarsire” in Biserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta. Cuvântul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre elvorbeste un monah. A spune ca monahismul este “sarea lumii’, indreptatirea a insesiexistentei ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului –indumnezeirea, se infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna astarni un vifor de indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la ApostolulPavel, ea nu starneste nici un protest. Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat „va fi scos afara”. Astfel de pildeni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafimdin Sarov. Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din parteatuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii.Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede camanastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-siapere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme122. Ani de zile a tacut, a trait ca un iesit din minti. Cu orişicine se intalnea, cadea cu fata lapamant si ramanea asa pana plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant,pentru ca orice cuvant ar fi intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nuingreuia manastirea materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de anipana sa iasa la slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat120Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Timişoara, Editura Amacord, 1995, p. 142.121Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 81.122Ibidem, p. 84.89 90. sa apara indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura deautoritate. Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietilesfintilor nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceascaaproape in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numaiatunci cand inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum secuvine.Lumea celui de-al treilea mileniu, dominata de dorinta arzatoare de a cunoaste tot,încearca sa patrunda prin intermediul ratiunii într-un domeniu în care aceasta si-a doveditdintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi înteles deplin prin simpla ratiune, iar dacaomul nu se opreste cuvios în fata tainei, risca sa ajunga sa acuze ceea ce, de fapt, nu cunoastedecât partial.Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporana priveste deseoricu scepticism monahismul sau îl interpreteaza în functie de propriile mentalitati, ajungând laîntelegerea gresita a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.Încercând sa lamurim câteva din controversele iscate pe aceasta tema, ne oprim maiîntâi asupra întrebarii care se ridica cel mai des si care pune sub semnul îndoielii chiar tainacare sta la începuturile caii monahale.Întrebarea „De ce intra cineva în monahism?” este absolut normala caci oricine estetentat sa priveasca cu mirare faptul ca niste oameni destoinici, sanatosi si culti renunta debunavoie la parinti, la prieteni, la cinste, la succes, la confort si la tot ceea ce le poate oferiviata lumeasca, pentru a veni la singuratate, la osteneli, la robie de bunavoie, la anonimat, la oviata de renuntari continue, iar aceasta poate chiar atunci când înca strabat perioadaadolescentei visatoare si nelinistite.Oamenii încearca sa-si explice aceasta renuntare printr-o serie de raspunsuri - aparentrationale - dar care nu au nimic în comun cu realitatea. Astfel, unii considera ca o astfel depersoana dezerteaza în urma unui soc care a pus capat încrederii în sine sau din cauza uneineputinte. Altii îl considera pe tânarul monah ca un fugar de la responsabilitatile vietii sau dela datoriile care i s-ar fi parut a fi prea împovaratoare.Dar cei care gândesc astfel ignora faptul ca monahii nu se duc în manastire la o viatalinistita si lipsita de osteneli, ci, dimpotriva, prin parasirea lumii intra în prima linie arazboiului duhovnicesc.Daca i s-ar pune aceasta întrebare, oricare dintre calugari ar raspunde simplu:„Chemarea monahala”, caci ei sunt constienti ca au fost chemati de Dumnezeu la acest fel devietuire si ca, în mod absolut normal si fara nici un merit personal, au raspuns acestei chemari.Minunea plecarii la manastire o poate face numai o interventie dumnezeiasca - aceasta90 91. chemare adânca, tainica si staruitoare, venita de dincolo de marginile firii, care le da putereade a parasi totul si de a-si lua crucea grea a unei vieti pline de osteneli. Cine n-a încercat acest sentiment care împinge pe cineva spre monahism nu poate sa-lînteleaga deplin, deoarece chemarea monahala nu poate fi definita prin cuvinte. Este ca acelenotiuni cum sunt „iubire” si „dor” care nu pot fi întelese decât traindu-le, dar care sunt maiintense si mai reale decât oricare altele. Chemarea monahala le cuprinde în sine pe amândoua si înca mult mai mult. Contopindîn sine dulceata iubirii si suferinta dorului, aceasta chemare revarsa asupra omului un oceande iubire sub care inima se topeste, un dor dumnezeiesc care arde sufletul si-l duce pe aripileîngerilor spre izvorul rece si cristalin al manastirii, singurul care poate potoli setea sufletuluiîndragostit de Hristos. Chemarea monahala este asemenea acelui „Vino dupa Mine” adresat de MântuitorulApostolilor, fara promisiuni, fara cuvinte inutile, fara încercari persuasive, caci inima simtedulceata si renunta la toate pentru o robie de bunavoie: robia iubirii. Chemarea monahala esteo taina cu neputinta de înteles pentru mintea omeneasca, desavârsita împletire între acel „Nuvoi M-ati ales pe Mine, ci Eu pe voi” (Ioan 15,16) si libertatea omului, iubire serafimicapogorâta în inima de lut, putere de a transcende dincolo de timp într-o vesnicie liturgica,chemare la slujire totala, desavârsita, neconditionata, revelatie a sacrului spre îndumnezeireaprofanului, tânjire dupa Prea Dulcele Mire Ceresc, contopire divino-umana în mrejeledragostei. Aceasta este chemarea monahala, taina si minune în acelasi timp - a carei realitateoamenii timpului nostru, oricât de rationalisti ar fi, trebuie s-o accepte, fiindca este marturisitade fiecare monah în parte si este singura care poate explica puterea de care dau dovada acestioameni care parasesc lumea pentru a se darui total si pentru întreaga viata slujirii luiDumnezeu. Un alt aspect care naste nedumeriri este neîntelegerea faptului ca dezlipirea de lumeeste absolut necesara pentru viata monahala, caci fara aceasta nu este posibila o regasire, ocrestere launtrica proprie, mai mult, o zidire a omului în har. În lume, oricât s-ar straduicineva sa se mentina la înaltimea unei vieti duhovnicesti, nu poate reusi aceasta, din cauzaamestecului obligatoriu cu cele pamântesti. Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cuun lant poate sa umble, dar cu greutate. Viata practica a monahilor, însa, departe de lume si într-un mediu teocratic, patrundepâna în cutele cele mai fine ale sufletului si le formeaza o psihologie corespunzatoare.Monahul trebuie sa fie un vultur al spiritului; iubirea lui serafimica fata de Dumnezeu trebuiesa arda ca o flacara în pieptul lui ziua si noaptea. Dezlipirea de lume se face mai întâi pentru 91 92. ca sa-L poata iubi astfel pe Dumnezeu si apoi, prin iubirea lui Dumnezeu, sa-l iubeasca si peaproapele ca pe sine însusi. Este adevarat ca iubirea de Dumnezeu se concretizeaza în putereade a ne revarsa iubirea peste aproapele nostru, dar iubirea pura nu începe de la noi; noi nustim sa-l iubim pe aproapele.Chiar daca de multe ori simtim în noi fiorii unei iubiri curate fata de oameni si, îngeneral, fata de tot ce ne înconjoara, realizarea în chip practic a acestei simtiri ne arata ca nustim sa iubim. Iubirea noastra este legata de pamânt, de interese care au la baza de multe oriun aspect utilitarist si de aici provin raporturile noastre subiective cu lumea. Prin iubirea deDumnezeu se poate însa realiza un duh de iubire obiectiva a lumii înconjuratoare, iubire carestie sa priveasca natura si pe aproapele în chip duhovnicesc. Numai departându-te de lume tepoti apropia de Dumnezeu si El te învata ce înseamna a iubi, acea iubire de esenta divina,singura care este eterna123.Un alt aspect al vietii monahale care a dat nastere la multe controverse este faptul caîntr-o lume în care se pune accent mai mult ca niciodata pe libertatea individului, monahismulcontinua sa se centreze în jurul ascultarii ca virtute principala. Cu toate ca în ochii gândiriiprofane pare un paradox, supunerea si libertatea sunt conciliabile si, chiar mai mult,interdependente, dar numai într-un plan superior.Vocile care acuza monahismul ca distruge unul dintre drepturile fundamentale alepersoanei umane, libertatea, nu înteleg ca de fapt ascultarea distruge falsa libertate si-idaruieste omului libertatea deplina, caci aceasta taiere a voii nu duce la desfiintarea omului capersoana, ci dimpotriva, la întruparea lui într-o personalitate îngereasca. Atunci cândascultarea este resimtita ca o necesitate, ea daruieste libertate, caci supunerea nu e robie, ci eeliberare.Ce altceva este seninatatea care se citeste pe fata oricarui monah daca nu libertate sipace sufleteasca, cele doua lucruri dupa care tânjeste si alearga omul contemporan, dar pecare nu le poate obtine atâta timp cât neaga valoarea ascultarii ca virtute. Binecuvântataascultare ascunde în sine o maretie de negrait, ea învrednicindu-l pe umilul si simplul ucenicsa devina salas al Sfintei Treimi. Ceea ce-l împiedica pe om sa fie unit cu Dumnezeu estepropria sa vointa si încrederea în sine însusi. Ascultarea înlatura aceste obstacole fiindcapresupune o daruire în întregime, iar Dumnezeu nu poate ramâne insensibil fata de supuneresi umilinta. De aceea, Sfintii Parinti considera în unanimitate ca ascultarea este cea mai scurtacale spre unirea cu Dumnezeu si spre nepatimire124.123Colectiv, Iubirea nebună de aproapele – Viaţa şi învăţăturile Maicii Maria Skobţova (1891-1945), biografiespirituală: Helene Arjankovsky-Klepinine; postfeţe: Maica Sofia şi Olivier Clement; traducere: Maria-Cornelia şidiac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 21.124Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba engleză de prof. dr. Remus Rus, Bucureşti,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995, p. 16. 92 93. Iata cât de mult pierde lumea contemporana care alearga dupa o cât mai mare libertatesi neaga virtutea ascultarii, care este, de fapt, adevarata libertate: libertatea de a te supune înmod firesc lui Dumnezeu. Exista de asemenea unele voci, destul de numeroase mai ales încontemporaneitate, care marginesc întreg monahismul la limitele sufocante ale datoriilorelementare ale iubirii sociale de aproapele si reproseaza monahismului de astazi neimplicareasociala într-o maniera majora, bazându-se pe unele cazuri de ajutor social oferit de monahiidin vechime. Pentru a raspunde acestor acuzatii trebuie subliniat în primul rând faptul ca învremurile respective nu exista o protectie sociala statala si grija Bisericii pentru saraci era abiaschitata. Astazi însa flacara dragostei s-a întins peste tot, nu numai la cei credinciosi, ci chiar sila cei necredinciosi, care toti împreuna constituie ceea ce Cuviosul Paisie Aghioritul numeste„Pronia Sociala”. Inima monahului tinde spre o îmbratisare iubitoare a semenului, doreste sa-lmângâie si sa-l ajute, dupa pilda lui Hristos, dar în viata monahala cea mai buna expresie aacestei iubiri este rugaciunea, prin care el cauta sa cuprinda întreaga creatie în iubire si înmijlocire. Rugaciunea neîncetata este vocatia proprie si caracteristica monahului, precum sifelul sau de a sluji întreaga societate. Rupând la început relatia cu lumea, el o regaseste prin Hristos, dar de-acum înainte încu totul alt mod, aflându-se unit cu ea printr-o legatura de iubire. Folosind obiceiul de ajudeca însemnatatea unei profesii dupa valoarea roadelor pe care aceasta le produce, se poatespune ca monahii aduc unele din cele mai mari foloase sociale fiindca prin rugaciunile lor facsa se reverse mila lui Dumnezeu peste lume. Rugaciunea pentru lumea întreaga, pentru „Adamul total”, abate însa în multe cazurimonahul de la o anume slujire a oamenilor. S-ar putea naste întrebarea daca o astfel deabtinere de la o slujire precisa nu este refuzul unui ajutor concret în numele unui lucruabstract. Raspunsul nu poate fi decât negativ, fiindca „Adamul total” nu este ceva abstract, ciplenitudinea cea mai concreta a existentei umane, iar credinta monahului în Dumnezeupreface iubirea lui în rugaciune, întrucât, în virtutea calitatii lui de monah, nu poate sa facaaltfel125. Daca rugaciunea pentru lume este principala fapta buna a monahului, ea nu excludeînsa ajutorul concret oferit aproapelui aflat în nevoie caci, asa cum spunea Sf. Pahomie,„iubirea de Dumnezeu consta în a ne ridica suferintele unii altora”. Atunci când acest lucrueste posibil, monahul nu se da înapoi de la a ajuta oamenii si altfel decât prin rugaciune, dar oface smerit si tacut.125Ibidem, p. 19.93 94. Neoferind acest ajutor pentru a fi vazut si apreciat de oameni, gestul sau ramâneneobservat si astfel lumea contemporana îl judeca în necunostinta de cauza si-l acuza penedrept ca nu se implica într-un mod concret în sustinerea celor aflati în nevoie. Adevarul esteînsa cu totul altul: oricât de sarace din punct de vedere material ar fi multe dintre manastiriledin vremea noastra, fiecare ofera ajutor celor care au nevoie, în multe si variate moduri, darîntotdeauna aceste fapte sunt îmbracate în haina smereniei si urmeaza cuvintelorMântuitorului „Sa nu stie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3).Alte voci contemporane acuza monahismul de neimplicare în misionarism, înpropovaduirea cuvântului lui Dumnezeu. Acestora le putem raspunde ca monahii au datoria saconlucreze la mântuirea lumii nu prin actiunea lor, ci prin desavârsirea lor.Astfel, ei propovaduiesc Evanghelia prin modul cel mai eficient - cel al exemplului -lucru de care înseteaza lumea mai ales astazi, deoarece toti, mai mult sau mai putin, s-aucultivat în epoca noastra si pot spune adevaruri mari din cele ce au citit. Monahismul, înschimb, îsi împlineste rostul spiritual prin disciplinarea firii dupa sfaturile evanghelice, printrairea crestinismului pâna la tensiunile desavârsirii.Prin prezenta lor în mijlocul secularismului acestui veac, monahii dau oamenilor opilda vie a felului cum poate fi interpretata viata altfel decât raportând-o exclusiv la rosturipamântesti. Simpla lor existenta si modul lor de viata în Hristos reprezinta astfel cel mai bunapostolat, cel mai util misionarism. Neiesind în lume pentru a propovadui cuvântul luiDumnezeu, ei deschid însa usa chiliei si primesc cu dragoste pe toti cei care vin sa le ceara unsfat sau un strop de liniste si speranta126.Fiindca monahul tinde spre altruism, el este întotdeauna gata sa asculte si sa înteleagabucuriile si durerile semenilor lui, oricare ar fi acestia. Sfatul sau este liber de dorintapersonala si neîmpovarat de prejudecati. Foarte constient de propria sa slabiciune, el nudevine un judecator al semenului, ci cauta sa-i fie un frate în adevaratul sens al cuvântului.Aceasta o face fiindca a ajuns la acea maturitate duhovniceasca în care, dupa cuvântulSfântului Isaac Sirul, simte în el însusi „mila pe care Dumnezeu o are fata de lume”.Monahii îmbunatatiti, întemeiati adânc în adevarul etern si purtând viu în duhul lor icoana luiIisus Hristos, Modelul Absolut si Unic, sunt o permanenta binecuvântare.Întâlnindu-i, simti, recunosti prin si împreuna cu ei, ca în Hristos „stii de unde vii siîncotro mergi” (Ioan 8, 14). Împartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic alputerilor sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare si regeneratoare, mai alesacele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, deznadajduite. Ei le ajuta sa-si refaca126Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, îngrijirea ediţiei deMonica Dumitrescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993, p. 27. 94 95. unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, încredere si dragoste,virtuti care stau la baza unei vieti sfinte dupa chipul lui Dumnezeu Ziditorul, Tatal, prin Fiul,în Duhul Sfânt. Monahul este un reprezentant înaintea Celui Preaînalt al unei lumi suferinde si se oferaîn fiecare zi ca jertfa unita cu jertfa lui Hristos pentru mântuirea acesteia. Cu sufletul sauaprins prin lumina cea de sus, purificat prin rugaciune si jertfa, cheama cu glas de arhangheltoata suflarea crestineasca la iubire, modestie, dreptate, înnoire si la ascultare de voia CeluiAtotputernic127.2. 7. Chipuri reprezentative de monahi care l-au căutat peDumnezeu în pustiul din sufletele oamenilor:a. Sfântul Siluan Athonitul128 Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestăde ţărani ruşi, alcătuită, pe lângă părinţi, din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un omplin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa salăuntrică. Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând, avea doar patru ani, ca atunci „când va fimare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunilesăvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că„dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământulsă-L găsesc”. De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa, împlinise 19 ani, Simeon, înflăcărat dedragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatălsău este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci." Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon,viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţădeparte de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite aletinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne înviaţă.127 Ibidem, p. 29.128Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon lEvangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoineapres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993, passim.95 96. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să sestingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, careînrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumitPreasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa . Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat unrol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit oadâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu.Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical. Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu algărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foartepreţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (undetrimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de ladestrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită. Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan dinKronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterearugăciunii Sfântului Părinte. Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale:Muntele Athos. „Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean şi oazaspiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon"(Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbeîn biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea -fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, IisuseHristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un darnepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinuriledemonice. După şase luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atinstreapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de cătreDumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul „Sfântului Ilie” şiabia şopteşte „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti,în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut defocul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer.Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.96 97. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutulcăii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea maianevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul („Nu puteţi înţelegedurerea mea”, spunea Siluan).Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. Atrecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu maipuţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucurialăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahulSiluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.Păstrându-şi „ascultarea” de economul mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, secufundă şi mai adânc în rugăciune.Începe o lungă perioadă de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublatede intense atacuri demonice.După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte deluptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cumoartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci audeglasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.„Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”.Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”.Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, arăului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie, acestflagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea înnenorociri şi suferinţe; mândria, această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupraîntregii omeniri întunericul deznădejdii.De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândismerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încăşi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubireaDomnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, şi „nu deznădăjduieşte”.Timp de încă cincisprezece ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. Deacum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de aiubi.În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taineale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea97 98. pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug,rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aieveaiubirea pentru „întreg Adamul”, iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară,extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. Înaceastă perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publiceînsemnările sale. Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şismerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă, perfect lucid, senin şi cufundatîn rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 dinnoaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia. Prin viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesajumanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil, cumspunea Părintele Sofronie într-una din cărţile sale, ultimul: „Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. Els-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: «Miluieşte-mă!». Dar strigătul săuse pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şiputerile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: «Eştineînduplecat!» Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivitde deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupulsău au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doaro clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uitaprivirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şibucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobositmărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă”.c. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: La 23 iulie 1913 in familia credinciosilor Maxim si Ecaterina Iacob, plugari din satulCrainiceni, pe malul Prutului, azi in judetul Botosani, se nastea un prunc, caruia i s-a dat labotez numele de Ilie, intrucat numai cu cateva zile inainte se praznuise Sfantul Prooroc IlieTesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurta durata, caci la numai cateva zile Ecaterinas-a imbolnavit, iar dupa sase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. In aceasta situatie nefericita, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, vaduva de mai multiani, a luat asupra ei cresterea nepotului orfan. L-a ingrijit ca o adevarata mama, deprinzandu-lde mic cu ragaciunea, postul, cercetarea bisericii si respectarea tuturor randuielilor crestinesti.98 99. Tatal sau a fost concentrat in anul 1914, iar dupa ce a fost lasat la vatra s-a recasatorit. Dupadoi ani, in august 1916, Maxim Iacob a fost chemat din nou sub arme si trimis pe front invederea dezrobirii romanilor aflati sub stapaniri straine.Şi-a pierdut viata pe campul de lupta, numarandu-se astfel printre eroii cazuti pentruintregirea neamului. A doua sotie a parasit atunci casa soacrei si pe fiul ei vitreg,reintorcandu-se la parintii ei. In felul acesta, micul Iliuta a ramas din nou numai in grijabunicii sale, batrana si fara nici un ajutor.Din septembrie 1920 incepe sa urmeze scoala primara la Crainiceni, dovedindu-se uncopil inzestrat de Dumnezeu si cu o purtare aleasa. In 1924, in viata lui survine o nouanenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul calugar isi va aminti mereu de bunica sa, femeiesimpla din popor, care i-a sadit insa in suflet dragostea de Dumnezeu si toate virtutilecrestinesti; ii va dedica si cateva poezii de o mare sensibilitate.Ramas singur pe lume, a fost luat in casa unchiului sau, „Mos Alecu”, fratele mai mareal tatalui, care ii va purta de grija pana la intrarea in manastire. Acesta l-a trimis sa invetecarte, mai intai la Gimnaziul „Mihail Kogalniceanu” din Lipscani, apoi la Liceul “DimitrieCantemir” din Cozmeni; in 1932 si-a sustinut examenul de bacalaureat la Cernauti.Firea sa meditativa, precum si educatia religioasa primita de la bunica sa si in casaunchiului sau, l-au determinat sa se indrepte spre manastirea Neamt, ca sa se inchinovieze inaceasta mare lavra a monahismului romanesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnuluidin 1933, pe cand implinise abia 20 de ani. Staretul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul,viitorul mitropolit al Moldovei si apoi patriarh al Romaniei, l-a primit ca frate in obsteacalugarilor nemteni, incredintandu-i o “ascultare” la farmacia manastirii. In dorinta unui loc simai linistit, in iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, ramanand o vreme lamanastirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusetea locului, cisi prin stravechile traditii de viata sihastreasca de aici. Dupa cateva luni a fost chemat sa-sisatisfaca stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi, fiind repartizat saingrijeasca bolnavii din infirmeria regimentului.Dupa terminarea stagiului militar, s-a reintors la manastirea Neamt, chemat de fostulsau staret, devenit intre timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, avandastfel ocazia sa citeasca mereu, dar sa si puna in randuiala multimea de carti si manuscrisecare se gaseau acolo. Facea si lectii de limba romana cu fratii care se gaseau la scoalamonahala.La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar laIasi), l-a tuns in monahism, in biserica mare manastirii cu hramul Inaltarea Domnului –ctitorie a lui Stefan cel Mare, primind, potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan.99 100. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov,unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita. Sufletul sau curat era insetat insa dupa o viata cu adevarat isihastra, dupa pilda marilorparinti duhovnicesti din primele veacuri crestine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolituluiNicodim, in noiembrie 1936 tanarul monah s-a indreptat – impreuna cu alti doi calugari – spreTara Sfanta. Ajuns acolo, s-a inchinat in sfintele lacasuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem,din Herbon si din alte localitati biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezatorul si ca atatia parintiinduhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trait vreme de doi ani intr-o pestera din pustiulIordanului. Dupa aceasta s-a inchinoviat in stravechea asezare monahala care este manastirea Sf.Sava cel Sfintit (439-532). Pe langa el mai erau si alti cinci calugari romani care continuausirul unor vrednici monahi odrasliti din neamul nostru, care au sihastrit aici, departe de tara,dar pemanent cu dorul ei in suflet. Aici a trait Cuviosul Ioan opt ani, indeplinind feluriteascultari: ingrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Traind intremonahii greci – care constituiau majoritatea – a invatat limba greaca si chiar a inceput setraduca in romaneste unele din invataturile marilor Parinti duhovnicesti. A invatat deasemenea limbile araba si engleza. Era pretuit de toti pentru viata sa aleasa de ascultare,rugaciune, priveghere, straduindu-se sa urmeze pilda marilor traitori de aici din veacuriletrecute. Dupa opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o alta slujire. Se stie ca BisericaOrtodoxa Romana are doua lacasuri de inchinare la Locurile Sfinte: o biserica si un camin inIerusalim, precum si un schit la Iordan, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, nu departe deorasul Ierihon, in locurile in care boteza, cu aproape doua mii de ani in urma, Sfantul Ioan.Dupa cel de al doilea razboi mondial, era nevoie de un preot-slujitor si egumen la bisericaschitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii romanesti din Ierusalim, arhimandritulVictorin Ursache (mai tarziu arhiepiscop in America) a propus Patriarhiei Romane hirotonireaintru preot a Cuviosului Ioan Iacob. In urma recomandarilor elogioase ale arhimandrituluiVictorin, Patriarhia noastra a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului romanesc de laIordan. A fost hirotonit diacon si preot in cadrul unor Sfinte Liturghii savarsite in rotondaSfantului Mormant din Ierusalim. Timp de cinci ani, deci pana in 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cuvrednicie si cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor calugari romani, a ridicat maimulte chilii langa biserica, atat pentru ei, cat si pentru pelerinii care se abateau prin acestelocuri. A slujit aici mereu Sfanta Liturghie, a spovedit si a impartasit credinciosi, le-a adresatcuvinte de mangaiere duhovniceasca si de intarire. Nu si-a uitat nici vechile preocupari100 101. poetice, scriind poezii, in care descria frumusetea locurilor in care isi ducea nevointeleduhovnicesti, locuri pe care le-a iubit mai mult decat pe oricare altele. Iata cum descrie viata sa de aici unul din biografii sai, el insusi traitor o vreme laIerusalim: “In acest loc, in care s-a simtit mai acasa, sufletul sau de poet se indulcea nu numaicu frumusetea naturii, cu ciripitul pasarilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult inpreajma Iordanului, ci si cu mireasma limbii stramosesti, virtutile Cuviosului ieroschimonahIoan au inflorit in intreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor calugari din partile acelea, romani si greci. Multi peleriniromani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic siprimeau Sfanta Impartasanie din sfintitele sale maini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curatsi imbelsugat, curgeau cuvinte de mangaiere si intarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte,implinindu-si cu neasemanata osardie chemarea in slujba lui Hristos. Savarsea cu multa evlavie slujbe, statea de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosiicare treceau pe acolo, lucra in gradinita, alteori scria; noaptea se retragea in tufisurile de pemalurile Iordanului, rugandu-se pana catre ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile indesertul Iordanului, petrecand singur in post desavarsit, in rugaciuni si metanii” Socotind ca aici era inconjurat de prea multa lume si de griji trecatoare, care ilimpiedicau de la rugaciune si meditatie, dar si bolnav, in 1952, dupa o internare intr-un spitaldin Ierusalim, s-a hotarat sa lase altuia staretia schitului si sa se retraga intr-un alt loc. Asa seexplica plecarea lui la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o stravecheasezare monahala, de la inceputul veacului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe Valeaparaului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a traitProorocul Ilie, in timpul prigonirii lui catre regele Ahab. Manastirea a cunoscut perioada ei deinflorire in a doua jumatate a secolului al VI-lea, cand a trait aici Cuviosul Gheorghe,supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie. Cuviosul ieroschimonah Ioan a trait in jurul acestei manastiri in cea mai aspraschivnicie in ultimii opt ani de viata. In jurul manastirii se gasesc mai multe pesteri, sapate inperetii stancosi care se inalta pe ambele maluri ale paraului Hozeva, in care au trait, incurgerea veacurilor, multi calugari de neam roman. intr-una din aceste pesteri, cu hramulSfanta Ana, a vietuit si Cuviosul schimonah Ioan Iacob. Aceasta pestera se gaseste in pustiul numit Ruva, pe malul stang al paraului, la vreotrei km de manastire. Intrarea in ea se afla la o inaltime de aproximativ 7 m fata de cursulapei, incat se ajungea in pestera numai cu o scara. Pestera are trei incaperi: prima, de vreo 12metri patrati, cu o firida sapata in piatra, care servea ca un adevarat prestol si unde se rugamereu Cuviosul Ioan. 101 102. Aici se odihnea pe o rogojina asternuta pe o scandura, se ruga, medita sau scria poezii.Printr-o scobitura facuta in piatra se ajungea in a doua incapere, de 6 metri patrati, in carepustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahulIoanichie Paraiala (paine, pesmeti, masline, ceai, cafea). Alaturi se gasea a treia incapere, careera de fapt o “pestera” a mormintelor, caci aici erau asezate spre vesnica odihna trupurilecelor ce se nevoisera aici. Iata cum descrie acelasi biograf al Cuviosului Ioan traiul sau din pestera Sfanta Ana:“In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan in ultimii ani ai vietii sale,rabdand frigul, foamea, setea arsita, boala si lipsurile de tot felul si multe ispite. Cu darulSfantului Duh si prin multa sa credinta, a trecut barbateste peste toate greutatile si incercarile.Cea mai mare parte din zi si din noapte staruia in priveghere, fiind un om al desavarsiteirugaciunui. Manca numai o data pe zi, seara, si se multumea cu 3-4 ore de somn. Citea SfantaScriptura si operele Sfintilor Parinti sau traducea din limba greceasca scrieri folositoare desuflet. Se recrea cantand imne duhovnicesti – caci avea un glas frumos si dulce – sicompunand poezii. Savarsea pravila calugareasca in paraclisul din pestera. Din cand in cand,mai ales la sarbatorile mari, slujea in biserica Sfantul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri,cobora pe scara din pestera si venea aici, lua parte la privegherea de toata noaptea si apoislujea in sobor Sfanta Liturghie, impartasindu-se cu Sfinte Taine. Dupa ce lua masa impreunacu ceilalti parinti in trapeza manastirii, se intorcea la pestera”. In aceasta pestera, cu dorul tarii sale in suflet, cu gandul necontenit la Dumnezeu, atrecut la cele vesnice Cuviosul Iacob Ioan in ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani,dintre care 23 petrecuti in tara, iar ceilalti 24 la Locurile Sfinte. Trupul sau ostenit de post side priveghere a fost prohodit si asezat spre vesnica odihna in cea de-a treia incapere a pesteriiin care fusesera inmormantati si alti schimonahi care traisera acolo. A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumarate si raiul care l-a gasit de demultDomnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet. Trecerea la cele vesnice a impresionat si indurerat pe multi. Ca o ultima cinstire,revista bisericeasca “Locuri Sfinte” i-a inchinat un numar intreg, in care era prezentata viata sipersonalitatea sa. In 1968 si 1970, ucenicul sau Ioanichie Paraiala i-a publicat, la Ierusalim,doua volume cu poezii, traduceri si meditatii, sub titlul Hrană duhovniceasca, cu prefataarhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a ramas in pestera Sfanta Ana. La inceputullunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfantul GheorgheHozevitul a deschis pestera mormintelor, urmand ca osemintele Cuviosului sa fie duse in 102 103. gropnita de obste. Erau de fata mai multi arhimandriti si calugari greci si romani, precum sicativa pelerini din tara. Toti cei ce erau de fata au constatat cu surprindere ca trupulCuviosului era intreg, neatins de nici o stricaciune.Arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, istoriseamai tarziu: „Ne asteptam sa gasim numai sfinte oseminte si nu buna mireasma. Cand am luatscandura am vazut ca parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-ampus. Parca l-am fi pus in mormint de cateva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici oschimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, rasa, incaltamintea erau neatinse. Fiindanuntat de indata patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat stramutarea CuviosuluiIoan in biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Si astfel, in ziua de 7 august 1980,trupul neputrezit, adica moastele sale, au fost coborate din pestera si duse in manastire.Pentru ca toti sa fie pe deplin incredintati ca a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui sanu fie dat stricaciunii, Patriarhia Ierusalimului a randuit sa se savarseasca 40 de SfinteLiturghii, cu rugaciuni de dezlegare si pomenire, sicriul cu trupul sau fiind asezat in fataSfintei Mese. Dupa savarsirea acestor slujbe, trupul a ramas ca si mai inainte, adicanestricacios. A fost pus intr-o racla speciala, din abanos, cu sticla in partea de deasupra, care afost apoi asezata in Biserica, alaturi de moastele Sfantului Ioan Hozevitul.De acum inainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut si cinstit sub numele de“Noul Hozevit”. Prin fata raclei cu cinstitele sale moaste se perindau zilnic pelerini din toatepartile, inchinandu-se si cerand prin mijlocirea rugaciunilor lui, ajutor si intarire de laParintele luminilor.Chiar inainte de a fi procedat la “canonizare” adica la trecerea lui in randul sfintilor,chipul sau a fost zugravit in icoane, precum si in catedrala Sfantului Gheorghe din Hama, inSiria; un calugar-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcatuit o slujba, iarcredinciosii care ajungeau in fata moastelor sale, il cinsteau ca pe un adevarat “sfant”.Tinand seama de toate acestea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta 20 iunie1992, a socotit ca este bineplacut lui Dumnezeu si de folos obstii credinciosilor ortodocsi depretutindeni, si mai ales celei a romanilor, ca pe acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul sa fietrecut in randul sfintilor. Pomenirea lui se face in ziua trecerii sale la Domnul, adica la 5august. 103 104. d. Părintele Arsenie Boca129:Părintele Arsenie Boca s-a nãscut la 28 septembrie 1910, în comuna Vaţa de Sus,judetul Hunedoara. Pãrintii, tãrani gospodari, au mai avut încã o singurã fiicã.De mic copil manifestã înclinatie spre studiu şi spre artele frumoase. Urmeazã scoalaprimarã în comuna natalã, apoi liceul la Brad între 1924-1928, iar din 1928 cursurileInstitutului Teologic de grad universitar din Sibiu unde este remarcat de Părintele profesorDumitru Stãniloae ca un student eminent, fiind licentiat în teologie în 1932.Continuã studiile la facultatea de Belle Arte din Bucuresti (1932-1936) şi urmeazã doiani si cursurile Facultãtii de Medicinã din Cluj, pe care însã nu le încheie.Între anii 1938-39 face un pelerinaj la muntele Athos de unde, revenind în tarã seînchinoviazã în anul 1939 la mãnãstirea Sâmbãta de Sus si la scurt timp este hirotonit diaconsi preot.În 1948, la îndemnul mitropolitului Nicolae Bãlan se mutã la Prislop pentru a reînviaviata monahalã din aceastã mãnãstire distrusã de generalul Bucow. Aici întemeiazã o obste demaici si vietuieste pânã în 1959 când i se stabileste domiciliul fortat la Bucuresti si lucreazãtimp de 10 ani la pictura bisericii din Drãgãnescu. Ultima parte a vietii si-o petrece la Sinaia,unde obstea mãnãstirii Prislop, împrãstiatã în 1959 se reorganizeazã.S-a mutat la Domnul în 28 noiembrie 1989 la Sinaia si înmormântat dupã dorintaproprie la mãnãstirea Prislop la 4 decembrie 1989.Ultima dorintã a fost ca opera sa sã nu fie publicatã. S-a publicat totusi lucrarea“Cãrarea împãrãtiei” în editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, unele dinpredicile si meditatiile sfintiei sale rãmânând în manuscris si cunoscând ulterior o marediversitate de variante.Mormântul pãrintelui Arsenie de la mãnãstirea Prislop constituie si azi un loc depelerinaj pentru sute de crestini din tarã care l-au cunoscut si în constiinta cãrora pãrintele arãmas ca un om cu viatã sfântã.f. Părintele Nicolae Steinhardt:La 29 iulie 1912 se naşte în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, Nicu-AurelianSteinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, eradirectorul fabricii de mobilă şi cherestea.Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala„Clementa”), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica,129 Teofil Părăianu, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003,passim.104 105. Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, MarcelAvramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religiecreştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „Decât să vădministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabăcum e Nicu Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929. După 1929 frecventează cenaclul literar„Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşisusţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noiletendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an. Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pecare o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă”. În 1934 publică,sub pseudonimul Antisthius, inspirat de numele unui personaj dinCaracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul ... tinerilor, în 1935, Essai sur laconception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalites juives. Ultimele douălucrări sunt realizate în colaborare şi sub influenţa lui Emanuel Neuman. Între anii 1934-1935 publică diverse articole la Revista burgheză. Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături derudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe. În 1939 revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale64,la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) înanul 1940, în cadrul acţiunii de „purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944 revine la „Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitatepublicistică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al luiGeorge Călinescu. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţaromânească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, AldousHuxley, Simone Weil. După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câtevaslujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni,alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice. În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şiNicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, MarietaSadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al105 106. acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şiimplicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depunămărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani demuncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.Acest eveniment înlătură „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” şigrăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahulbasarabean Mina Dobzeu îl boteazã, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot,fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă AlexandruPaleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şiunul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie,testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor 70, această primă variantă - circa 570 depagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, dupănumeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a douavariantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. „Jurnalul fericirii” este confiscat a douaoară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascunsdin ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, laParis. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzeazăîn serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, Nicolae Steinhardt face apel laprietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalulîn 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc.până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndatădupă eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezuluiprin mirungere şi primirea Sfintei Împărtăşanii.După 1964, la insistenţele prietenilor săi, reintră în viaţa literară prin traduceri,medalioane, eseuri, cronici. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseurişi critică literară.După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine lamănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-ipermită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de laCluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca,pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de 106 107. acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte trei zile. Cadrul naturalşi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povesteascălui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-omănăstire. În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabileascădefinitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopulTeofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţulmănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe,povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volumepublicate în această perioadă: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului,Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale întimp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist demarcă al literaturii române. În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi Nicolae Steinhardt sedecide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mareîmpreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: „Tare mă supără nişte gânduri,că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde:„Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale careai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-aispovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertattoate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburareca să n-ai linişte nici acum”. Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitaluldin Baia Mare, unde moare căteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi aurecuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texterecuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buniprieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist. 107 108. g. Părintele Dumitru Lazăr Ţabra: Părintele protosinghel Lazăr Ţabra, de la Centrul Misionar Schitul „Sfântul Lazăr”,Alba Iulia, este binecunoscut şi apreciat în Arhiepiscopia de Alba Iulia, Cluj şi chiar pestehotare, în rândul credincioşilor. Născut la 19 iulie 1926, în comuna Colvaser, judeţul Sibiu, din părinţii Dumitru şiAna, al patrulea copil din cei şapte fraţi. După primele şapte clase făcute în comună, a urmat liceul la Sibiu şi Cluj, după care aurmat încă cinci ani la Seminarul Teologic, încheindu-şi studiile cu cei patru ani ai Facultăţiide Teologie de la Institutul de grad Universitar din Sibiu. În anul 1962, a fost sfinţit ca preot de Prea Sfinţitul Părinte Teodor Scarabeţ, pentruparohia ortodoxă Hening, judeţul Alba. În anul 1974, a fost transferat în comuna Valea Largă, unde a slujit 20 de ani. Din 14 noiembrie 1999, slujeşte la Centrul Misionar Ortodox Schitul „Sfântul Lazăr”,unde primeşte tunderea în monahism. Numele cuvioşiei sale este cunoscut multor credincioşi pentru că le este tuturor sfetnicşi părinte duhovnicesc. Părintele Lazăr se străduieşte mult pentru zidirea sufletească şimântuirea fiilor săi duhovniceşti, monahi şi mireni, ca un adevărat călugăr al blândeţii, teologplin de modestie şi duhovnic al dragostei. Pentru aceea, este mereu solicitat şi căutat. Pe lângăcultură, l-a înzestrat Dumnezeu cu dorul cuvântului şi cu inimă caldă, care dă viaţă cuvântuluiîn versuri iscusite, cu putere să încălzească şi pe alţii. La acestea i-a adăugat Dumnezeu darulînţelegerii, al măsurii şi al dreptei socoteli, care împodobesc orice suflet cuvios. Aceste lucrurile mărturisesc toţi cei ce îl cunosc pe părintele Lazăr, tocmai de aceea, mulţi credincioşiîntreabă de Sfinţia sa, îl caută, îi cer cuvânt de folos sufletesc şi se întorc mângâiaţi la caselelor. Iată, deci, că şi Părintele Lazăr se preaslăveşte Dumnezeu. Pentru cei mai mulţi,Sfinţia sa a devenit un neîntrecut povăţuitor, un adevărat părinte sufletesc, de aici şi numelesub care este cunoscut peste tot, acela de „părintele Ţabra”. Toate le începe şi le sfârşeşte cuHristos. Părintele Lazăr este un adevărat iubitor de Dumnezeu, precum Lazăr cel de demult,prietenul lui Hristos. Este un suflet mulţumit, plin de bucurie, pace şi lumină venită de sus,râvnitor la rugăciune, care mereu sporeşte în faptele cele bune. Vorbeşte credincioşilor cu mult calm, cu multă dragoste, dând bogate sfaturi dinSfânta Scriptură, pe care o lecturează zilnic cu multă evlavie, sfaturi pe care le-a pus înpractică de-a lungul vieţii sale cu multă credinţă. Faptele izvorâte din această credinţă suntextrem de grăitoare, astfel încât toate la un loc alcătuiesc o adevărată minune, spre slava lui 108 109. Dumnezeu. Iată câteva exemple pe care cu greu i le-am putut smulge părintelui Lazăr, dincauza modestiei care îl caracterizează.Numit preot paroh în localitatea Hening, în anul 1962, principalul scop al preoţiei salea fost slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pe care i-a iubit, de care a fost iubit, ascultat şiajutat. Această parohie avea 1500 de suflete, pentru care a construit o biserică nouă, construităîntr-un an cu cărămizi, confecţionată în totalitate de săteni, din care s-au clădit şi multe caseale creştinilor.Din dragoste pentru Hristos şi pentru cei păstoriţi, a pus în practică cuvântulEvangheliei şi dincolo de ograda Bisericii. Urmându-şi păstorul cu multă evlavie, credincioşiil-au susţinut şi ajutat să înfăptuiască multe lucrări sociale în scopul îmbunătăţirii vieţii de zicu zi a localnicilor, care duceau o viaţă destul de grea şi plină de necazuri. La nevoilesătenilor, cu spirjinul lor şi al întregii biserici, s-a curăţat un teren părăsit de 3-4 ha şi s-aplantat cu 200 de pomi fructiferi diferiţi, s-a construit un magazin sătesc, s-au reparat şcolile,s-au amenajat bazine în susul satului pentru a fi adusă apa în gospodăriile sătenilor, au ajutatla construcţia unui drum pietruit pentru accesul autobuzelor în sat. Dar atât credincioşii, cât şiPărintele Lazăr mărturisesc că „cea mai mare realizare a fost sudura spirituală dintre noi”.Bunul Dumnezeu, văzându-i vrednicia acestui „bărbat al doririlor darurilor DuhuluiSfânt”, a rânduit să fie adăpate de la Izvorul luminilor şi alte suflete însetate de adevăr, decătre acest înţelept păstor. Aşa s-a întâmplat că în anul 1974, când s-a dus la Valea Largă, „untelefon m-a chemat în grabă să mă prezint la Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al ArdealuluiNicolae Mladin şi mi-a zis: «Mi-ai fost student, te cunosc, mă ajuţi, am nevoie de tine, ţine-tebine!». Fără să ştiu despre ce-i vorba, fără să-mi spună, am zis «Da!», dar mai încet. „Spunemai tare, mă ajuţi?”. Am nevoie de tine. Am repetat mai tare: „Da!”; „Du-te şi să vii pestezece zile”; „Am înţeles, sărut-mâna!”.După zece zile, m-am dus şi m-a întrebat din nou: „Ai obiceiul să leşini? Ţine-te tare,te vei muta sau în ungurime sau în Valea Largă, cea mai grea parohie din ţară, centru sectariehovist, cu 350 de familii şi 1500 de martori ai lui Iehova. Încă n-ai leşinat? Ştiu că îţi iubeştimult credincioşii, dar la greu se cunoaşte omul”. Şi n-a leşinat, s-a dus ca un adevărat păstorîn mijlocul lupilor, pentru a salva sufletele pribege din căile vrăjmaşului, căci „întru neputinţese preamăreşte Domnul”.Cu multă durere în suflet, multe lacrimi, multă jale, s-a despărţit de credincioşii pecare i-a păstorit cu atâta dăruire: „Eram cel mai chinuit om dintre muritori, aş fi preferatbucuros moartea. În capul satului, la crucea lui Bâlda, m-am coborât din maşină şi am luat omână de pământ, ca să mi-o pun acolo la cap, sub pernă. Un credincios, Avram Ioan, mi-astrigat în disperare: „Părinte, părinte, întoarce-te părinte, nu ne lăsa, că am brişca la mine şi pe109 110. loc îmi scot ochiul drept, îmi tai mâna dreaptă şi piciorul drept şi ţi le dau, întoarce-te!...”. mădurea enorm iubirea.La Valea Largă, oamenii erau sărmani, „păreau munciţi, sărăcuţi şi mai indiferenţi.Erau toate în dezordine, casa parohială aşezată pe o culme pustie”.Creştinii erau influenţaţi de sectari, reticenţi faţă de noul preot al satului. Timp de doiani „ziua umblam să-mi caut credincioşii, iar noaptea plângeam că nu-i găseam”. Vreme dedoi ani cât a ţinut îndoiala credincioşilor din cauza enormei propagande sectare, nu mi s-auuscat ochii, nici somnul nu m-a prea atins din cauza supărărilor. După ce a fost trecut prin apaşi prin focul încercărilor, Bunul Dumnezeu, văzându-i răbdarea, a început să-i strângă pecredincioşi la biserică. La început neîncrezători, dar mai apoi plini de încredere, la iniţiativapărintelui Lazăr, au construit o biserică nouă, la sfinţirea ei a participat Prea Fericitul PărintePatriarh Teoctist, împreună cu Înalt Prea Sfinţitul Părinte Andrei al Alba Iuliei, mulţi preoţiprotopopi şi credincioşi.Împreună cu credincioşii, părintele a înălţat o clopotniţă, un garaj cu magazie, caseparohiale cu mai multe camere, birou, s-a construit o casă pentru o familie necăjită, s-auînchis curţile celor două biserici şi cimitirele. Astfel, oamenii l-au iubit, ajutat şi înţeles, deşi afost foarte greu. „Acolo, atunci, l-am văzut pe Dumnezeu cu noi, iar noi în Biserica măririistând, în cer ni se pare a sta”. Toate acestea s-au făcut prin jertfe, sudori, sânge, lovituri,lacrimi, prin foame, sete şi nesomn. Acestea l-au făcut pe Părintele Lazăr să spună: „Iartă,Doamne Iisuse, dacă ai suferit pentru ei, că şi ei au suferit pentru Tine”. Astfel, prin multătrudă, îndelungă-răbdare şi dragoste nemărginită, Bunul păstor, a descoperit aurul dinsufletele credincioşilor. De aceea, a socotit Dumnezeu să continue urcuşul duhovnicesc alacestui atlet al lui Hristos. Înalt Prea Sfinţitul Andrei l-a numit preot la Catedrala Reîntregiriidin Alba Iulia, unde a slujit timp de cinci ani, cu aceeaşi râvnă şi dăruire.Din 14 noiembrie 1999, a fost repartizat la Centrul Misionar Ortodox „Schitul SfântulLazăr”. Aici, deşi a aflat o adevărată oază de linişte şi verdeaţă, a întâmpinat o sumedenie degreutăţi materiale şi spirituale. Trecând peste toate acestea cu dragoste şi chibzuinţă, a începutconstrucţia unei noi biserici şi a unui corp de chilii, împreună cu cele zece maici care vieţuiescaici şi sub atenta îndrumare şi înţeleapta păstorire a Înalt Prea Sfinţitului Andrei al Alba Iuliei.Este căutat de creştinii din tot oraşul şi împrejurimi, care îl iubesc şi îl respectă.Întreaga viaţă a Părintelui Lazăr Ţabra este asemenea unei „poezii” scrise de degetullui Dumnezeu în inimile credincioşilor care i-au fost şi îi sunt fii duhovniceşti. Această„poezie” cu acorduri îngereşti răzbate şi în versurile care se nasc din măiestritul condei alPărintelui. Ca om de cultură, a iubit mult cartea, iar această dragoste s-a materializat în darulPărintelui de a scrie poezii. Prin ele, Părintele şi-a exprimat dragostea de ţară, de mamă, de 110 111. Biserică, dar mai ales faţă de ţăranul român, pe care a ştiut „să-l plângă” şi „să-l cânte”, atâtde duios în toate momentele importante ale vieţii: naştere, botez, copilărie, tinereţe, nuntă,bătrâneţe şi trecere în veşnicie.3. Aspecte finaleRostul şi semnificaţia monahismuluiSe întâmplã ca unii crestini sã nu mai cunoascã rostul monahismului în crestinism. Deaceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite întrebãri. Dar dacã ni-l cunoastem noi cumtrebuie, putem da seama oricând despre rânduiala noastrã.Monahismul se justificã în linii largi cu aceleasi argumente cu care se justificãcrestinismul. Crestinismul nu s-a învechit, dovadã cã în orice epocã a istoriei s-au gãsitoameni sã-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a învechit nici monahismul, de vreme ce esteales de câte unii ca mod de viatã. Cea mai bunã justificare a monahismului o fac cele treirosturi cu care a strãbãtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.Rostul spiritual si-l împlineste monahismul prin disciplinarea firii dupã sfaturileevanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbãveste de patimile firii si se face cuneputintã arãtarea unei alte forme de viatã dupã Duhul Sfânt. Viata mai presus de firedovedeste constrângãtor si totusi simplu existenta lui Dumnezeu.Mintea obisnuitã, chiar a celei mai înzestrate si cultivate firi, nu poate face dovadadecisivã nici cã este, nici cã nu este Dumnezeu, pentru cã mintea firii acesteia e tot atât dedibace de a dovedi si afirmatia si negatia unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au datseama de viclenia ratiunii.111 112. Ştiinta când se pronuntã în materie de religie, de asemenea a iesit din domeniul sãu,care este studierea meteriei si a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nuface stiintã ci constiintã. Cãci oamenii nu trãiesc numai cu pâine. De aceea despre Dumnezeunimenea nu poate grãi cu competentã absolutã decât numai El Însusi, când strãluceste slava Sape chipul fiilor Sãi, Sfintii. Şi totusi oamenilor le mai rãmâne libertatea sã se îndoiascã.Aceste exemplare rare, sfintii, apar printre oameni din vreme în vreme si aduc în ei chipul luiHristosCare a dovedit desãvâtsit pe Dumnezeu-fiind stâlpii Bisericii130. Acesta este rostul de cãpetenie al monahismului: trãirea crestinismului pânã latensiunile desãvârsirii, când existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidenteiabsolute pentru toti. Cãlugãrii care realizeazã monahismul sunt în lume fãcliile aprinse ale luiDumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeazã, umblã cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lormorale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia calificãmonahismul, ci cei dintâi131. Rostul cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au împletit rugãciunea cumunca, o muncã de rãbdare, o muncã de constiintã. Cãlugãrii s-au ocupat de copierea cãrtilorsfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le datorãm cel mai vechi manuscris întreg al NouluiTestament. Mai târziu au început sã-si ilustreze cãrtile sfinte cele mai des folosite, dintre carene-a rãmas o minunatã psaltire. Tot cãlugãrii au fost primii iconari si apãrãtori ai icoanelor în perioada împãratiloriconoclasti. În toate artele minore unde a trebuit migalã si rãbdare deosebitã gãsim pecãlugãri. De la ei avem obiecte bisericesti de mare valoare artisticã. Printre primii care auîmbrãtisat inventia lui Gutenberg, tiparul, au fost cãlugãrii. Primele tiparnite la noi le-auînfiintat cãlugãrii. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii românesti. Rostul social e si mai neînsemnat si totusi asa de mare. Mai întâi munca dezinteresatãa cãlugãrilor, care-i izbãveste de lene, e un model de constiintã. Cãlugãrii lucreazã orice capentru Dumnezeu nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În vremea noastrã constiinta fatã demuncã începe sã fie un factor de mare pret în construirea viitorului oamenilor. Munca iese dinstadiul pedepsei si trece în cel al consacrãrii, capãtã o sfintenie pentru constiinta cu care efãcutã. Cãlugãrii trãiesc în viata de obste având totul de obste. Deci ei au adus pânã în zilelenoastre amintirea vie a primelor comunitãti crestine din Ierusalim si Alexandria, unde seîmpãrtea fiecãruia dupã cum avea fiecare trebuintã (Fapte 4, 35). Deci cãlugãrii prin viata lor130Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1995, p. 61.131Ibidem, p. 133. 112 113. de obste sunt o icoanã strãveche a lumii noi. Comunismul la obârsiile lui a fost crestin si va fisi la sfârsit. Cãlugãrii îsi mai justificã rolul lor social si prin faptul cã sunt totdeauna în luptaBisericii crestine pentru marea cauzã a vremurilor noaste: pacea între popoare. Rugãciuneapentru pacea a toatã lumea cãlugãrii o fac la toate slujbele lor în bisericã, zi si noapte. Paceanu e numai un bun social ci si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugãm pentrupace, pentru cã la urma urmei Dumnezeu detine pacea. Astãzi armele nu sunt numai ucigãtoare ci pustiitoare. Şi pentru care pricinã ? Pentru omai dreaptã repartitie a bunurilor între toti oamenii. Toate religiile pãmântului s-au unit înlupta pentru pace, toate semintiile pãmântului si mintile limpezi sunt în ideea de pace.Niciodatã între cei mai depãrtati si deosebiti nu s-a vãzut asa o unire ca în a cere pacea.Acesta e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va învinge rãzboiul132. Convingerile unite în dreptatea cauzei sunt o putere în care intrã si toti cãlugãrii. N-aauzit Avraam de la Dumnezeu cã dacã vor fi si numai zece drepti nu va pierde cetatea ?(Facere 18, 32) Iatã ce nebãnuite rosturi pot avea acesti oameni sãraci cu duhul, care sunt sicãlugãrii. Rugăciunea inimii, devenită neîncetată, face ca taina unirii euharistice să devină ostare fără de sfârşit. Astfel, fără să înceteze a fi în timp, monahul ia parte totodată la veşnicie,este părtaş al timpului transfigurat, în care istoria a fost penetrată de eternitate. Cu siguranţă că ne întrebăm cum poate fi trăită în zilele noastre, în mod concret, viaţamonahală şi cum pot fi aplicate regulile stabilite de Sfinţii Părinţi la situaţia actuală amonahismului. Astfel, citind cu atenţie scrierile Sfinţilor Părinţi, referitoare la monahism, remarcămcu uşurinţă faptul că acestea au fost elaborate ţinând cont de circumstanţele epocii lor, şi desituaţia personală a călugărilor cărora se adresau. Pentru aceasta, aproape toate scrierile monahale ale Sfanţilor Părinţi au un scop precisşi un oarecare caracter unilateral. De aceea, chiar în vremurile înfloritoare ale monahismului,nu era posibil ca fiecare călugăr să aplice mecanic ceea ce au scris Părinţii. Cu atât mai mult,nu este posibil nici astăzi, şi mulţi dintre cei ce au încercat s-o facă au întâmpinat suficientedificultăţi, nefolosindu-se cu adevărat din aceasta. Să luăm ca exemplu lucrarea „Scara" a Sfântului Ioan Scărarul, care a fost scrisăpentru călugării din viaţa de obşte, a căror virtute principală este ascultarea, fapt pentru caretratează viaţa însingurată şi isihasmul, sfatuindu-i pe călugări să nu se grăbească în a alege132Arsenie Boca, Trepte spre vieţuirea în monahism, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003, p. 62. 113 114. prematur acest fel de viaţă; dimpotrivă, el vorbeşte detaliat despre ascultare, lăudând şiexaltând această formă de asceză.Sfântul procedează aşa nu pentru că ar dispreţui viaţa pustnicească, ci pentru a nu slăbizelul călugărilor din viaţa de obşte, pentru a-i încuraja în ascultarea pe care şi-au asumat-o, anu se diviza şi a nu se grăbi înspre un mod de viaţă pentru care nu sunt pregătiţi şi care i-ar fiputut duce la orbire şi la năluciri demonice, în care cad de obicei cei ce nu ascultă şiacţionează de capul lor.Şi totuşi, nimeni însă nu poate schimba cadrul exterior al vieţii sale. Prin urmare, careeste soluţia? Rămânând, forţat de împrejurări, în situaţia în care se găseşte, dar pierzându-şiîncrederea că se poate mântui, căzând astfel în descurajare, monahul va ajunge să îşi piardăentuziasmul pentru viaţa călugărească şi va începe să ducă o viaţă neglijentă. Iată de ce esteextrem de important ca implinirea voturilor monahale să fie o constantă a vieţii monahului.Acum, când ne aflăm la sute de ani de vremurile în care au scris Sfinţii Părinţi,obiceiurile şi împrejurările fiind altele, adaptarea sfaturilor pe care aceştia ni le-au dat lasituaţia actuală nu este numai utilă, dar şi necesară.Împlinirea poruncilor evanghelice a constituit şi continuă să constituie esenţa vieţii şi apracticilor monahale. In orice loc şi în orice împrejurări, se găsesc suficiente condiţiifavorabile pentru a practica nevoinţa călugărească.Într-un veac marcat de instabilitate şi egoism, într-un univers al urii şi al deznădejdii,viaţa monahală autentică vine să răspundă prin smerenie, ascultare, prin tăierea voii şi prinneîncetata rugăciune la toate frământările lăuntrice ale lumii.Într-adevăr, e nevoie de monahi buni, de o viaţă monahală autentică, tocmai pentru călumea întreagă are adesea nevoie disperată de modele de trăire a Evangheliei DomnuluiHristos.Rezumând în câteva cuvinte cele spuse până acum, nu putem încheia fără a aminticuvântul Sfântului Siluan Athonitul, acest Sfânt monah atât de îndrăgit în întreaga lume, celmai îndreptăţit sâ ne lumineze în chestiunea pe care am supus-o atenţiei şi care spune:„Monahul trebuie să lupte cu patimile şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le biruiască. Uneorimonahul este fericit în Dumnezeu şi trăieşte ca în rai lângă Dumnezeu, alteori plânge pentruîntreaga lume, fiindcă vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Astfel, Duhul Sfânt îl învaţă pemonah să iubească pe Dumnezeu şi să iubească lumea. Lumea stă prin rugăciunile Sfinţilorşi monahul este chemat la o viaţă de sfinţenie, este chemat să se roage pentru întreaga lume,aceasta fiind lucrarea sa de căpetenie”133.133 Pere Matta el-Maskin, Les vingt Lettres de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr.57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.114 115. 4. Anexea. Părintele Arsenie Boca, Cuvânt pentru monahism „Există diferite chipuri ale vieţii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, în vremeanoastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc,chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate. Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-eteama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul camonahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in “camaraincuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui,spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare.Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre ainvinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”.Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric deinvidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe alteleasemenea acestora. Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost silitisa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa carenimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturilepamantului (Evr. 11:38). Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folosBisericii. Aceasta forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurilecand insisi ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti 115 116. o mai adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purcedoameni in stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor,Biserica, in activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si aparareamonahismului sub forma de viata de obste organizata si active. Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost ceartaintre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare partede dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrareaproniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditiede neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos inlume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de “conflict” intre monahismulpustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa seduca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in “gauri de soareci”, tac, se inclina inainteafiecarui om pana la pamant, “mor” pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-sipastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut,precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fiin cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi. Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului luiDumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara celduhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Cor. 2: 14-15). Insa in realitate, adicain planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toataindrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins defacerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti. De ceasa? Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viataduhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceastase dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentrunevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea deochiul lumii. Stramtorandu-se pana la limita putintei, ascunzandu-se in crapaturi si in gauri,nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta “daloc miniei”, isi faureste imprejur un oarecare “vid”, prin care loviturile nu il ating pe el,nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slaveisi puterii omenesti, devine “subtire”, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteazapentru aureole (trebuie 20000 de astfel de foite pentru a ajunge la grosimea unei monede). Inastfel de conditii nici un “teasc”, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor. Pentru a se izbavi 116 117. de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura decat ar puteavrajmasii sa il prigoneasca. Si numai atunci va afla odihna.Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronuntaun cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei estesurparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, totcuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun saude adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza capretext pentru a-i prigoni.De aci “legea duhovniceasca”: ori sa te asemeni prorocilor si Apostolilor si,propovaduind, sa nu te temi de ura, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sate indepartezi intru nelucrare, in netulburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (cf.Ioan 4:1;3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternicalucrare in planul nevazut. Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viatamonahului aceasta nelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilorproteste dureroase, de a nu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv inrugaciune, totusi a sluji mantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasitimp, nici luisi.Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins.Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleasi cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura,nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati,ba chiar sincer gandesc ca “aduc slujba lui Dumnezeu” (Io. 16:2). Si daca nu am avea inainteaochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor Parinti ai Bisericii, fara gres ne-ampierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este total opus a ceea ce dorim din totsufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura.Noi tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmeacelor pomenite sunt evenimentele din Vinerea Mare. Aceasta culme nimenea dintre oameni nua atins si nu va atinge. Insasi Dragostea, Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Luidragoste pentru ea, iar lumea L-a lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie siinfricosata, Hristos singur statea inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai dreptin acea vreme; si in sfarsit, inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi inIerusalim, de praznicul Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decattoti, reprezentantul Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea.Si dupa moarte, cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase deEl, slujitorii Bisericii nu incetau sa-l urmareasca. 117 118. Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupacuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisusprigoni-se-vor (2 Tim. 3:12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de fatavoiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale duhovniceascatrebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si cel pozitiv – camanifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de purtarea de grijapentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru insisi ceiprigoniti. Sfantul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un “imbolditor trupului” (2Cor.12:7), ca sa-l “bata peste obraz”, atuncea taca toata gura – adica noua tuturor ne trebuiescacei imbolditori, acele prigonoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre cunoasterea luiDumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra harul primit desus. Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celorimbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilorduhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara. Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cuadevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi camonahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printr-o interventie administrativa. “Monahismul”, spunea el, “este darul Sfantului Duh”. In alt loc,intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca “cel mai desavarsit chip al vietuirii inDumnezeu”, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de “desavarsire” inBiserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta. Cuvantul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre elvorbeste un monah. A spune ca monahismul este “sarea lumii’, indreptatirea a insesiexistentei ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului –indumnezeirea, se infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna astarni un vifor de indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la ApostolulPavel, ea nu starneste nici un protest. Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat “va fi scos afara”. Astfel de pildeni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafimdin Sarov. Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din parteatuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii.Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede camanastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-siapere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme. Ani de zile a tacut, a trait 118 119. ca un iesit din minti. Cu orisicine se intalnea, cadea cu fata la pamant si ramanea asa panaplecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant, pentru ca orice cuvant ar fiintetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu ingreuia manastireamaterialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani pana sa iasa laslujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat sa aparaindoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de autoritate.Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile sfintilornevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca aproapein toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai atunci candinaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se cuvineZicand “ii acoperea asa cum se cuvine”, vreau sa adaog ca printre credinciosi sau ierarhiadesea se poate observa inclinarea de a veni in ajutor, dar aproape intotdeauna, la “inclinareade a ajuta”, ei pun celui ce primeste ajutorul conditii de un soi sau altul. Cu alte cuvinte, ei sevor implica in viata lor intr-un fel sau altul; iar cand conditiile lor nu se implinesc, caci nucorespund cautarilor monahilor, atunci se retrage si ajutorul. Aceasta se poate observa dinexperienta intregii istorii a monahismului. Tocmai de acest fel de implicare cu prilejulajutorului a condus la faptul ca Sfantul Munte Athos s-a sustras de sub conducereastapanirilor. Mai tarziu independenta monahilor a fost intrucatva stavilita, dar totusi panaastazi manastirile de la Sfantul Munte raman “stavropighice”. In aceste conditii, pana astazimanastirile se bucura de drepturi foarte ample de autogestiune. Si, in esenta, supraveghereasau stapanirea patriarhului de Constantinopol are caracterul de acoperire, si nu deimplicare…”.b. Părintele Dumitru Lazăr Ţabra:Maria, MonahiaCa o statuie, nemişcatăCă-i va-mplini orice cuvânt,Stă biata fată-ngenunchiatăCă-i dă din toate câte sânt.Şi se ruga cu gândul dusÎnspre iubitul ei Iisus. Îi face-o casă ca din vis Şi va trăi ca-n Paradis,Curată ca un strop de rouă,Şi va fi cea mai fericită,Cu inima-mpărţită-n două Dintre soţii, cea mai iubită.Se frământa la nesfârşitCă mai avea şi alt iubit.Şi-atuncea, când va fi mireasă Din toate ea va fi aleasăIon i-a spus cum că-i va daIar el din miri cel mai frumos,Tot ce doreşte-n viaţa sa, Dar, ea-1 iubea şi pe Hristos. 119 120. Să nu mai greşesc niciodată,O, Doamne Sfinte cum să fac? Ca prohodită şi-ngropată.Şi Crist mi-e drag, dar e sărac,N-are nimic decât o cruceŞi totuş ştiu că nu-i deajunsŞi totuş, după El, m-oi duce!Dacă în mine n-a pătruns Mila de lumea părăsităPărinţilor nimic n-a spusMonahă fiind nu-s mântuită.Şi-n căutarea Lui s-a dusDar drumul era lung şi greuO mănăstire-i loc cu harŞi biata se oprea mereu. Ea nu-i ceva particular Şi nu e numai pentru sineDe multe ori dorul de casă Ci lumii-ntregi ea face bine.Simţea că groaznic o apasăDar ea răbda, fata Marie,Cu trupul uscat ca un fulgCă vrea s-ajungă monahie.Să ard necontenit pe rug, Să mă sfărâm ca un artos,Părinţii rău s-au supăratSă mor alături de Hristos.Şi satu-ntreg s-a tulburatŞi multe lacrimi s-au vărsat Să-mi sape groapa lâng-a Lui,Şi toţi s-o caute-au plecat. Să-mi cânte maicele-alilui Cu glas de liturghii duiosDar ea, acum e-n mănăstire Să pot dormi lângă Hristos.Şi-L are pe Hristos de mireDeci, voi părinţi şi toţi ceilalţi Şi poate, cândva, în vreo searaN-o plângeţi, n-o mai căutaţi. Şi-or aminti c-odinioară Trăia aici o monahieMaria-i dusă la război Cu numele sfânt de Marie.Ca să se lupte pentru voiCu toate duhurile rele Acuma-n cer, fără răgazDar ea-i mai tare decât ele. Cu stropi de soare pe obraz Se roagă fără de oprireŞi rabdă frig şi rabdă foame Pentru a lumii mântuire.Însă se roag-ajută-mi DoamneCă am ieşit din lume-afară Pe-o cruce veche va sta scrisAjută-i lumii să nu piară! Că: maica-i dusă-n Paradis Cu îngerii la liturghieŞi mie, ca să uit de trupSă cânte-acolo pe vecie.Şi tot răul din el să-l rupŞi toată pofta să i-o tai, În urma ei numai seninS-ajut lumii să urce-n Rai Lăsat-a celor care vin Şi le-a lăsat şi o cărareDe tot păcatu-aş vrea sa fug Spre lumea cea nemuritoare.Din minte-aş dori să smulgTot gândul păcătos lumesc, Această sfântă datorieSă duc un trai călugăresc. O are orice monahie: Să vieţuiască cu folosÎn mănăstire sau în schit intrândSă tragă lumea spre Hristos.Să cred că am murit, 120 121. Bibliografia lucrării: Cărţi, lucrări, opere1. ***, Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor bătrâni, Alba Iulia, Tipografia Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1990.2. ***, Românii în reînnoirea isihastă, Iaşi, Editura Trinitas, 1997.3. ***, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, traducere de pr. Nicolae Bordaşiu, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1992.4. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001.5. Bariţ, Gheorghe, Istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, f. ed., 1889.6. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Galaţi, 1990.7. Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Convorbiri duhovniceşti, volumul I, f. l., Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993.8. Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Convorbiri duhovniceşti, volumul II, f. l., Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990. 121 122. 9. Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.10. Boca, Arsenie, Cărarea Împărăţiei, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1995.11. Boca, Arsenie, Mărgăritare duhovniceşti, Iaşi, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2002.12. Boca, Arsenie, Trepte spre vieţuirea în monahism, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003.13. Brancianinov, Sfântul Ignatie, Călăuza rugătorului. Izbăvirea de durerile chinurilor zadarnice – Experienţe ascetice, vol. IV, editura Sofia, Bucureşti, 2001.14. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.15. Calist şi Ignatie Xantopol, Sfinţii, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul VIII, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.16. Clement Alexandrinul, Sfântul, Care bogat se va mântui, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. IV, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.17. Colectiv, Iubirea nebună de aproapele – Viaţa şi învăţăturile Maicii Maria Skobţova (1891-1945), biografie spirituală: Helene Arjankovsky-Klepinine; postfeţe: Maica Sofia şi Olivier Clement; traducere: Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.18. Coman, Constantin, pr. dr., Ortodoxia sub presiunea istoriei - Interviuri, Bucureşti, Editura Bizantină, 1995.19. Costa de Beauregard, Părintele Marc Antoine, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.20. Crainic, Nichifor, Sfinţenia, împlinirea umanului, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1993.21. Dimitrie de Rostov, Sfântul, Abecedar duhovnicesc (sau Alfabet duhovnicesc), traducere de Cristian Spătărelu, Galaţi, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumeniţa, 2006.22. Emilianos, Arhimandritul, Monahismul, pecetea adevărată, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. şi pr. prof. Ioan Ică, vol. I, Sibiu, Editura Deisis, 1999.122 123. 23. Enăcescu, Efrem, Privire generală asupra monahismului creştin după diferiţi autori, f. l., Tipografia Cozia a Sfintei Episcopii Râmnicu-Vâlcii, 1993.24. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.25. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.26. Evdokimov, Paul, Vârstele vieţii spirituale, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Christiana, 2003.27. Florea, Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, în vol. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987.28. Hausherr, Irenée, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, editura Deisis, Sibiu, 1999.29. Hierotheos, mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, editura Bunavestire, Bacău, 2000.30. Ignatie Monahul, Sensul desăvârşirii în monahism, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999.31. Ioan Casian, Sfântul, Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990.32. Ioan Scărarul, Sfântul, Scara, Timişoara, Editura Amacord, 1995.33. Ionaşcu, Părintele Juvenalie, Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească, editura Anastasia, Bucureşti, 2001.34. Ionescu, pr. prof. Ion, Începuturile creştinismului românesc (sec. II-VII), ediţia a II-a, Bârda, Editura „Cuget Românesc”, 2003.35. Iosif, Gheron, Mărturii din viaţa monahală, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996.36. Istoria României (colectiv), editura Corint, Bucureşti, 2003.37. Joantă, Mitropolitul Serafim, Isihasmul – tradiţie şi cultură românească, editura Anastasia, Bucureşti, 1994.38. Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba engleză de pr. prof. dr. Remus Rus, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995.39. Marrou, Henri-Irenee, Patristică şi umanism, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996.40. Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1936.123 124. 41. Meyendorff, John, Teologia bizantină, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.42. Necula, Nicolae, pr. prof., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, volumul II, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2001.43. Noica, Rafail, Ieromonah, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002.44. Pahomie cel Mare, Sfântul, Regulile monahale, Iaşi, Editura Credinţa strămoşească, 2000.45. Paisie de la Neamţ, Cuviosul, Autobiografia unui „stareţ” urmată de viaţa stareţului Paisie scrisă de monahul Mitrofan, editura Deisis, Sibiu, 1996.46. Papacioc, Arsenie, Arhimandrit, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.47. Păcurariu, Mircea, pr. prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, Iaşi, Editura Trinitas, 2004.48. Păcurariu, preot profesor dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980.49. Părăianu, Teofil, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003.50. Părăianu, Teofil, Gânduri bune pentru gânduri bune, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1998.51. Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon lEvangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.52. Plămădeală, † Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1983.53. Popa, Ioasaf, Arhimandrit, Calea de mijloc în asceza creştină, Bucureşti, Editura Glasul monahilor, 1999.54. Popescu, Dumitru, pr. prof. dr., Teologie şi cultură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993.55. Răducă, Vasile, pr. prof. dr., Monahismul egiptean, Bucureşti, Editura Nemira, Bucureşti, 2000.56. Roccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului, traducere de Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1996.57. Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, Isihasmul - Tradiţie şi cultură românească, Bucureşti, Editura Anastasia, 1994.124 125. 58. Spidlik, Tomas, Cardinal, «Omul lui Dumnezeu» - la rădăcinile vieţii religioase -, traducere din limba italiană de Vasile Rus, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2004.59. Spidlik, Tomas, Spiritualitea Răsăritului creştin, III - Monahismul¸traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.60. Stăniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002.61. Stăniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, îngrijirea ediţiei de Monica Dumitrescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993.62. Stăniloae, preot profesor dr. Dumitru, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 5 – 27.63. Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.64. Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreştii, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul VII, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.65. Theodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X – XIV), Bucureşti, 1974.66. Varsanufie, Stareţul, Învăţături către monahi, în col. „Comorile pustiei”, vol. I, Bucureşti, Editura Anastasia, 1994.67. Vasile cel Mare, Sfântul, Rânduielile vieţii monahale, Bucureşti, Editura Sofia, 2001.68. Vlachos, Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgeţean, Bucureşti, Editura Sofia, 2000.69. Vlahos, Ierotei, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, traducere de monahul Calist, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2005.Articole, studii:1. Birdaş, Emilian, Originea istorică a voturilor monahale, în rev. „Glasul Bisericii”, XXIX, nr. 1-2, ianuarie-martie, 1954.2. Bodogae, preot profesor dr. Teosor, Tradiţia Sfântului Munte în viaţa popoarelor ortodoxe, în rev. „Ortodoxia”, an V, nr. 2, aprilie – iunie 1953.125 126. 3. Brătulescu, prof. Victor – Sfântul Nicodim, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5 – 6, 1970.4. Bulat, prof. T. G., Mărturii doumentare cu privire la episcopatul Sfântului Calinic al Râmnicului şi Noului Severin, 1850 – 1868, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XX, nr. 3 – 4, mart. – apr. 1968.5. Ciurea, pr. conf. Alexandru I., Momente şi aspecte esenţiale ale influenţei Sfântului Munte asupra vieţii religioase din Ţările Române, în rev. „Ortodoxia”, an V, nr. 2, aprilie – iunie 1953.6. Cocora, pr. G – Constantinescu, pr. H., Poiana Mărului, în rev. „Glasul Bisericii”, anul XXIII, nr. 5 – 6, mai – iunie, 1964.7. Cocora, pr. Gabriel, Mitropolitul Veniamin Costachi, traducător şi diortositor de cărţi bisericeşti, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIX, nr. 5 – 6, mai –iunie, 1981.8. Colibă, Mihai, Magister, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieţii monahale şi a cultului creştin, în rev. „Studii Teologice”, an VI, nr. 3-4, 1956.9. Coman, Ioan G., pr. prof. dr., Importanţa şi sensul desăvârşirii în monahism, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an VII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1955.10. Dima, Magistrand Dumitru, Contribuţia românească la cunoaşterea isihasmului, în rev. „Studii Teologice”, seria II, anul XVII, nr. 9 – 10, nov. – dec, 1965.11. Dometie de la Râmeţ (Manolache), Învăţătura despre monahism, în rev. „Epifania”, nr. 8, 1997.12. Eftimie, pr. Andrei, Influenţa paisiană în mănăstirile româneşti, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XI, nr. 4 – 6, aprilie – iunie, 1966.13. Faur, Augustin, Monahismul românesc şi reorganizarea lui, în rev. „Studii Teologice”, nr. 2, 1950.14. Gheorghescu, Chesarie, Personalitatea relios-morală a stareţului Paisie Velicikovski, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 9, 1970.15. Gladcovschi, Arhimandrit Atanasie, Gheorghe Arhimandritul, stareţul Mănăstirii Cernica, în rev. „Glasul Bisericii”, an XV, nr. 12, decembrie, 1956.16. Ionescu, pr. Ioan, Mitropolitul Grigorie Dascălul, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLVIII, nr. 2 – 3, martie – iunie, 1989.17. Iorgulescu, Vasile, Mărturii privind monahismul pe pământul românesc înaintea Sfântului Nicodim, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 101, 1983.18. Micle, Veniamin, Despre monahismul ortodox român, anterior secolului al XIV-lea, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 37, 1978.126 127. 19. Pavel, Constantin C., Temeiurile şi rostul ascultării în viaţa morală a creştinului, în rev. „Studii Teologice”, an XVII, nr. 7-8, 1966.20. Simedrea, Tit, Viaţa mănăstirească în Ţara Românească îniante de anul 1370, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 80, 1962.21. Stan, Karl Henssi, pr. prof., Originea monahismului, în rev. „Ortodoxia”, an LVII, nr. 2, aprilie-iunie, 1995.22. Telea, prof. Drd. Marius, Mişcarea isihastă şi legăturile cu românii, în rev. „Revista Teologică”, nr. 1, , 1995.23. Zăvoianu, Drd. Corneliu, Rugăciunea lui Iisus în Imperiul bizantin. Răspândirea ei în Peninsula Balcanică, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 11 – 12, 1981.DeclaraţieSubsemnata Maria Mirela Vulcu, absolventă a Facultăţii de TeologieOrtodoxă din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918”, declar pe proprierăspundere că în elaborarea lucrării de licenţă „Monahismul în adâncul pustiei şi îninima lumii” nu am utilizat alte surse bibliografice decât cele indicate înbibliografie şi că lucrarea îmi aparţine în întregime. 127 128. SubsemnataCURRICULUM VITAE Maria Mirela VulcuM-am născut la data de 5 iulie 1973, în satul Căptălan, comuna Noşlac,judeţul Mureş.Am absolvit Liceul Industrial nr. 1 din Alba Iulia, iar între anii 2003-2007,cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „1 Decembrie1918” din Alba Iulia.128 129. Am intrat în viaţa monahală în anul 1992, iar la data de 3 august 2001 amfost tunsă în monahism. Ulterior, am fost numită stareţă a Schitului „SfântulLazăr” din Alba Iulia.Cuprinsul lucrării:1. Aspecte introductive............................................................................................................4 1. 1. Locul creştinului în lume:.............................................................................................4 1. 2. Monahismul - mărturie creştină în lume: .....................................................................42. O tensiune conceptuală: „adâncul pustiei” şi „inima lumii”...................................................6 2. 1. Monahismul. Repere şi fundamente istorice:...............................................................62. 1. 1. Delimitări conceptuale:.........................................................................................62. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului:........................................................................72. 1. 3. Precursori ai idealului monastic creştin:...............................................................82. 1. 4. Originile monahismului creştin:...........................................................................112. 1. 5. Evoluţia istorică a monahismului:.......................................................................152. 1. 6. Monahismul ortodox în contemporaneitate:........................................................202. 1. 6. Monahii în viaţa sacramentală a Bisericii:...........................................................21 2. 2. Monahismul ortodox. Fundamente teologice:............................................................222. 2. 1. Fundamentele dogmatice şi duhovniceşti ale vieţii monahale:...........................222. 2. 2. Dimensiunea ascetică, mistică şi contemplativă a vieţii monahale:....................36 129 130. 2. 2. 3. Viaţa monahală ca mod de consolidare a vieţii lăuntrice:...................................39 3. Calea vieţuirii în monahismul mundan:..........................................................................453. 1. Lepădarea sau părăsirea lumii:..............................................................................453. 2. Sfaturile evanghelice şi voturile monahale:............................................................473. 3. Postul şi rugăciunea:..............................................................................................483. 4. Înfruntarea ispitelor:...............................................................................................493. 5. Treptele vieţuirii duhovniceşti:................................................................................503. 6. Cercetarea conştiinţei şi mărturisirea păcatelor. Lecturile duhovniceşti:.................513. 7. Răbdarea, smerenia, tăierea voii şi smerita cugetare:............................................523. 2. Vieţuirea monahului în lume ca fiind înafara lumii:....................................................533. 2. 1. Chipul interior şi chipul exterior al monahului:....................................................543. 2. 2. Împlinirea votului ascultării şi personalitatea monahului:....................................56 2. 4. Monahismul în adâncul pustiei sau în inima lumii? O dilemă.....................................58 2. 5. Monahismul românesc, mărturie a misiunii călugărilor în inima lumii:........................66 2. 6. Monahismul în cel de-al treilea mileniu creştin. Sensul şi conştientizarea unei misiuni: ..........................................................................................................................................83 2. 7. Chipuri reprezentative de monahi care l-au căutat pe Dumnezeu în pustiul din sufletele oamenilor:............................................................................................................95a. Sfântul Siluan Athonitul..............................................................................................95c. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul:......................................................................................98d. Părintele Arsenie Boca:............................................................................................104f. Părintele Nicolae Steinhardt:.....................................................................................104g. Părintele Dumitru Lazăr Ţabra:................................................................................1083. Aspecte finale..................................................................................................................111Rostul şi semnificaţia monahismului....................................................................................1114. Anexe..............................................................................................................................115 a. Părintele Arsenie Boca, Cuvânt pentru monahism ......................................................115 b. Părintele Dumitru Lazăr Ţabra:....................................................................................119 Şi totuş ştiu că nu-i deajuns ............................................................................................120 Dacă în mine n-a pătruns ...............................................................................................120 Mila de lumea părăsită ....................................................................................................120 Monahă fiind nu-s mântuită..............................................................................................120 Declaraţie........................................................................................................................127CURRICULUM VITAE.........................................................................................................128 130 131. 131