John Locke Dintre gânditorii politici contractualişti se poate spune că J. Locke şi J.J. Rousseau au fost cei mai influenţi, nu numai asupra posterităţii ideologice ci şi asupra proceselor evoluţiei politice. Opera lui Locke vizează cu precumpănire problemele instituirii şi garantării libertăţii civice şi de conştiinţă, ca şi crearea instrumentelor instituţionale capabile să le garanteze. Principala sa lucrare o reprezintă cele două Tratate despre guvernământ (1689). Se pare că ele au fost terminate încă la începutul anilor 80, dar publicarea lor înainte de 1688 ar fi fost riscantă pentru autorul lor; chiar sensul poziţiei sale ar fi fost modificat astfel încât ea ar fi apărut ca o chemare la revoluţie şi nu ca o apologie a revoluţiei care avusese loc. De aceea anul Revoluţiei Glorioase a fost hotărâtor pentru orientarea politică a lui Locke. Primul dintre cele două tratate (care există într-o formă incompletă) încearcă o respingere detaliată a unei versiuni particulare a teoriei dreptului divin al regilor din opera lui Robert Mfilmer. El respinge argumentele biblice ale acestuia, subliniind ideea că nimeni n-a fost destinat în mod special de Dumnezeu, printr-un semn, pentru a deţine autoritatea asupra altora. Această idee va constitui baza argumentării sale în cel de-al doilea tratat. Punctul de plecare al filosofiei politice a lui Locke este că de la natură fiinţele umane sunt egale şi că prin urmare nimic nu poate să pună pe cineva sub autoritatea altuia, altfel decât prin propriul consimţământ al acestuia. Aceste premise îl situează pe Locke în tradiţia contractualistă a gândirii politice liberale timpurii. În prelungirea eforturilor lui Grotius şi Spinoza, Locke a făcut să treacă dreptul natural de partea libertăţii individuale. Înainte de asta trebuie să remarcăm că el consideră spiritul de achiziţie a fi cauza muncii, iar aceasta cauza oricărei avuţii. Teza avuţiei bazată pe muncă va fi preluată şi dezvoltată de A Smith şi K. Marx. Societatea civilă care după Locke, spre deosebire de alţi autori, exista numai în abundenţă, este ţinută împreună de protecţia scopurilor private. Binele comun este realizat în armonia individuală a binelui privat. Această concepţie, afirmată cu aproape 100 de ani înainte de A. Smith, face din Locke părintele filosofic al liberalismului clasic de tip laissez-faire. Influenţa sa în dezvoltarea societăţii moderne (el a oferit idei programatice nu numai Revoluţiei engleze ci şi celor americanăşi franceză) a stârnit furia taberei contrarevoluţionare: exponentul gândirii contrarevoluţionare teocratice din Franţa, Joseph de Maistredeclara "dispreţul faţă de Locke este începutul înţelepciunii" şi profetiza ziua în care "Locke va fi plasat unanim printre scriitorii care au făcut cel mai mult rău oamenilor". Printre contractualişti, Locke face o figură distinctă, nu numai faţă de predecesorul său Thomas Hobbes, ci faţă de întregul curent. Prima inovaţie stă în concepţia sa asupra stării de natură. Este o stare a omenirii lipsită de societate în sensul propriu al termenului, fără putere politică, dar în care există dreptul de proprietate căruia Locke îi atribuie un sens originar: ea cuprinde dreptul de viaţă, libertate şi patrimoniu (bunuri). Starea naturală este o stare de pace, de bună-voinţă, de asistenţă reciprocăşi de conservare. Optimismul său e bazat pe sentimentul pe care îl are fiecare individ despre propria salvgardare şi pe reciprocitatea comportamentelor. Pe scurt, principiul fiecăruia este autoconservarea; principiul tuturor este conservarea genului uman. Starea de natură nu cunoaşte însă decât justiţia privată (se caracterizează deci prin lipsă de organizare, de sancţiune şi, în consecinţă, de salvgardarea preventivă a persoanelor şi bunurilor). Pe de altă parte, prin utilizarea monedei, bariera nevoilor este înfrântă, economia şi tezaurizarea devin posibile, inegalităţile sporesc şi nu-i mai este cu putinţă omului să trăiască în pace fără ca posesiunea bunurilor sale să fie garantată, protejată de o organizaţie adecvată, cea politică. Se poate spune, împreună cu comentatorul francez Vialatoux că Locke face din stat administrarea unei "asigurări reciproce a proprietarilor liberi contra riscului şi insecurităţii". Pentru a scăpa aşadar de riscul insecurităţii, pentru a fi în acelaşi timp liber şi proprietar, oamenii întemeiază societatea politică sau civilă: fiecare renunţă la puterea sa de a executa legea natural ăşi o cedează colectivităţii. Cauza fundamentală a pactului social constă în renunţarea la dreptul de a reprima infracţiunile la adresa legii naturale. Ei recunosc o putere constrângătoare independentă de ei şi superioară lor, însărcinată să reprime violările legii. În starea de natură fiecare îşi făcea justiţie şi Locke remarcă o atare situaţie a fi proprie încă societăţii internaţionale, unde se acţionează prin forţa armelor. A doua inovaţie în câmpul teoriei contractualiste realizată de Locke rezultă din teza că puterea corpului politic se naşte din suma abdicărilor individuale. Abdicarea însă nu are caracter nelimitat. Născută dintr-un pact, puterea politică nu se întinde decât asupra a ceea ce este necesar în scopul societăţii -adică bunăstarea persoanelor şi conservarea bunurilor - conservarea proprietăţii ca scop suprem al statului, este expresia unui nou tip de hedonism. În consecinţă, formarea societăţii politice reduce dar nu anihilează libertăţile şi proprietăţile existente în starea de natură. "Puterea societăţii nu se poate extinde dincolo de binele comun". Aici apare distincţia, ce va deveni fundamentală, între liberalism şi totalitarism. Realizarea contractului în descrierea făcută de Locke are trei stadii: Primul - oamenii trebuie să convină unanim, trebuie să se asocieze ca o comunitate şi să pună puterile lor naturale astfel încât să poată acţiona împreună pentru a putea susţine drepturile altuia. În al doilea rând, membrii acestei comunităţi trebuie să fie de acord, pe baza unui vot majoritar, să iniţieze instituţii legislative şi altele. În al treilea rând, deţinătorii de proprietate într-o societate trebuie să fie de acord, fie personal sau prin reprezentanţii lor, asupra oricăror taxe care sunt impuse asupra poporului, recte nici o taxă nu poate fi stabilită fără acordul proprietarilor. Locke leagă Revoluţia engleză de o filosofie politică generală; el este astfel nu numai părintele liberalismului ci şi artizanul intelectual al unei revoluţii reuşite. El fundamentează filosofic noua legitimitate bazată pe contract, adică pe consimţământ. Termenii utilizaţi de el pentru contract - compact sau agreement - pun accentul pe acceptare, fie tacită (exprimată în prezenţa pe teritoriul şi prin dreptul de proprietate, suficiente, consideră Locke pentru a obliga pe cineva să se supună legilor [în cazul unei obiecţii la consimţământ, Locke vede soluţia într-un fenomen curent în timpul său, anticipat şi de Althusius, emigraţia]); fie expresă (acceptarea formală de către majoritate a legii fundamentale). Pentru Locke nu există decât putere atribuită; el respinge ideea vreunei legitimităţi naturale sau divine; puterea trebuie să se întemeieze pe "trust" sau "political trusteeship", adică încredere. Principele, în viziunea sa, nu poate îndeplini decât o misiune desemnată, cu obligaţia de a ajunge la un scop convenit. Este vorba deci de o putere încredinţată, în limitele şi în vederea unui scop, care comportă un element de încredere reciprocă - o monarhie consensuală fondată pe un pact. Monarhia se va întemeia pe baza unui apel adresat sau unei misiuni încredinţată unui prinţ adesea fără nici o legătură anterioară cu naţiunea care îl alege. Aici Locke introduce ideea posibilei legitimităţi a unei dinastii străine pentru instituirea monarhiei constituţionale. Nerespectarea pactului de către principe legitimează dreptul la răscoală, la revoluţie. Locke va oferi însăşi bazele tehnice pentru funcţionarea instituţiilor liberale. Puterea absolută nu e arbitrară sau tiranică pentru că este legată de clauzele unui pact social. Locke îşi dă seama însă că trecerea de la absolut la arbitrar e foarte uşoară dacă e împiedicată doar de considerente morale. De aceea el preconizează instituţii speciale şi în primul rând distincţia sau separaţia puterilor în stat. Puterea e astfel împărţită între legislativ (reprezentat de o adunare), puterea aceasta fiind discontinuă însă supremă în raport cu celelalte; puterea executivă (având sarcina aplicării legii prin administraţie şi justiţie) - observăm că executivul înghite şi puterea judiciară pe care Montesquieu o va trata ca putere distinctă; puterea federativă, care este o putere continuă şi care vizează cu deosebire înfăptuirea relaţiilor cu celelalte state. Pentru Locke, aceste două puteri executivă şi federativă ar putea fi unite în mâinile monarhului. Unitatea acestor puteri e dată de supunerea lor faţă de legislativ care instituie legitimitatea legală a oricărui act de putere în stat. Doctrina lui Locke expusă în cunoscutele sale Scrisori despre toleranţă (1689) prezintă două teze principale privitoare la natura autorităţii politice şi la imposibilitatea de a obţine credinţa prin forţă. Spre deosebire de Hobbes, Locke va pune bazele unei riguroase separări între bisericăşi stat. Statul este o asociere a oamenilor pentru păstrarea intereselor temporale proprii, biserica este o asociere nesilită cu scopul căutării mântuirii. Din această precizare a resorturilor guvernării civile decurg scopurile care legitimează folosirea forţei : apărarea păcii civile, a libertăţii şi a proprietăţii. Cât priveşte credinţele personale care nu afectează relaţiile sociale, ele trebuie să fie tolerate de către puterea civilă: "opiniile speculative şi cultul divin au dreptul absolut şi universal la toleranţă". Locke face aşadar o distincţie capitală între virtutea moralăşi cea civică. Aceasta din urmă nu se referă la bine şi la dreptate în sine ci la ceea ce e util pentru societate şi stat. Locke se ridică cu fermitate împotriva convertirii forţate la o religie pentru că aceasta ar fi contrară voinţei lui Dumnezeu. Am văzut deci că în cursul Revoluţiei engleze s-au afirmat o serie întreagă de concepţii elaborate mai cu seamă în perspectiva doctrinei contractului social. Există însă mari deosebiri între cei doi mari reprezentanţi ai Revoluţiei engleze: Thomas Hobbes şi John Locke. Hobbes este mai profund şi mai original în operă, pe când Locke fiind exponentul empirismului, este mai atent la realităţi. La Hobbes întâlnim o doctrină ce justifică un regim într-o oarecare măsură condamnat; Locke are o viziune ce corespunde şi legitimează instaurarea monarhiei constituţionale. Pentru Hobbes, punctul de plecare este teza după care omul este rău de la natură (comună gândirii politice conservatoare). Locke nutreşte o concepţie despre om ca fiind bun de la natură (este o teză comună doctrinelor ce justifică dezvoltarea, progresul, mai ales în secolul al XVIII-lea). Contractul lui Hobbes este unul nefiresc: dominat de una din părţi, rămâne în aceiaşi termeni - putere - putere, supuşi - supuşi, deci o relaţie cu caracter absolut şi imuabil. Puterea în fapt nu este un părtaş al contractului ci ea reprezintă depozitarul contractului încheiat între supuşi, prin care aceştia cad de acord asupra cedării drepturilor lor naturale. În cazul lui Locke, contractul e bazat pe consimţământ, el implică adică un asentiment permanent şi deci şi putinţa refuzului şi opoziţiei şi pe obligaţia respectării lui.Nerespectarea fiind sancţionată prin pedeapsă sau răsturnare. Pentru Hobbes, "auctoritas, non veritas facit legem" (legea constă în putere nu în adevăr), pe când pentru Locke "The Law gives authoritty", adică legea e cea care conferă autoritate suveranului. În concluzie, unul din meritele lui Locke este definiţia teoreticăşi practică dată libertăţilor individuale, la care legislatorul britanic se referaşi astăzi. Nu numai exerciţiul libertăţii ci însăşi noţiunea de libertate implica şi pretinde existenţa legilor: unde nu există lege nu există libertate, căci libertatea înseamnă a fi liber de constrângerea şi de violenţa venind de la un altul, ceea ce e imposibil acolo unde nu există legi. "Libertatea este deci exerciţiul liberului arbitru individual în cadrul legilor; libertatea umană constă în a-ţi urma voinţa proprie în toate cazurile în care legea nu prescrie nimic". Importanţa teoretico-politică a contractualismului constă în crearea unui nou tip de legitimitate, clădit pe reciprocitate. Bibliografie: 1. Michel Terestchenko, Marile curente ale filosofiei politice, Iaşi, Institutul European, 2000,p. 46-48 2. George H. Sabine, A History of Political Theory, N. Y, Holt, Rinehart & Winston, 1965, cap. XXIII şi XXVI 3. Marcel Prelot, Histoire des ideespolitiques, Paris, Dalloz, 1984, cap. XXI, XXIV 4. Adrian-Paul Iliescu, Em Socaciu (coord.), Fundamentele gândirii politice moderne, Iaşi, Polirom, 1999, p. 37-61; 62-73 Istoria IDEILOR Politice – Lect. drd. Stefan Stanciugelu Sursa: http://filosofiepolitica.wordpress.c...e-de-doctrina/ Document: http://filosofiepolitica.files.wordp...politice-1.pdf Document: http://filosofiepolitica.files.wordp...politice-2.pdf