Economia ramurii Principalele mecanisme de autoreglare ale economiei de piaţă sunt următoarele: ca: sistemul de impozitare; creditele şi investiţiile; rata dobânzilor; nivelul salariilor şi remunerărilor; gradul protecţiei sociale ş.a. În lume nu există concurenţă perfectă, ci toată piaţa poate fi grupată în 4 modele ce se caracterizează prin următoarele: Indicatorul caracterizează modelul peţii Numărul firmelor Felul produsului Foarte multe Producere standardizată Controlul asupra Nu există ce Concurenţa perfectă Concurenţa monopolistă Multe Standardizată apariţia mică Câteva cu Standardizată a diversificată Una şi Diversificată Oligopolia Monopolia totală concurenţa; cererea; oferta; preţul; calitatea. Pe lângă autoreglare într-o economie de piaţă există reglementare statală bazată pe anumite pârghii economice diversificării Se fac încercări de a În cazul înţelegerii Control total se controla centralul e total Apar careva bariere Apar bariere E imposibil de intrat neînsemnate Comerţul în esenţiale cu Producerea în ramură Întreprinderi de preţurilor Ieşirea şi intrarea în Liberă ramură Exemplu Gospodăria sătească amănunta şi ridicata automobilelor şi a deservire municipală producerea aparatajului casnic încălţămintei şi a hainelor Obiectul de studiu al disciplinei este ramura de producere şi caracteristica ei din punct de vedere a activităţii în economia de piaţă(EP). Ramura reprezintă o totalitate de întreprinderi ce produc producţie de aceeaşi utilitate, foloseşte aceeaşi materie primă şi procese tehnologice asemănătoare. Economia naţională a oricărei ţări se divizează în 5 ramuri: industria; gospodăria sătească; 1 - construcţiile; transportul; comunicaţiile; Informaţională (în unele ţări mai dezvoltate). Industria la rândul său se împarte în câteva subramuri: industria grea; constructoare de maşini; uşoară; forestieră şi chimică; prelucrătoare. Tema 1 Capacitatea de producţie şi programul de producţie al firmei sau al întreprinderii 1. Determinarea cerinţelor economice naţionale în producţia de ramură; 2. Capacitatea de producţie a firmei (metodele de determinare şi căile de îmbunătăţire a folosirii ei); 3. Noţiunea şi structura programului de producţie. Rezultatul ce e format din producţia marfă + producţia globală + producţia realizată – cheltuieli este numit profit. În cheltuieli se include: - materia circulantă (materie primă, bani); - fondul fix (mijloace fixe, utilaj); - munca. 1. Pentru determinarea necesităţilor în producţia de ramură se efectuează analiza peţii potenţiale de desfacere şi se determină indicatorii principali ca: - capacitatea peţii este egal cu volumul producţiei naţionale + importul – exportul; - ponderea fiecărui concurent este egală cu raportul dintre volumul producţiei produsă de concurent către capacitatea peţii. La baza necesităţilor stă cererea ce reprezintă cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită ce poate fi cumpărată de un individ într-o perioadă oarecare de timp la un preţ anumit. Însumând cererile individuale obţinem cererea totală a peţii ce reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun ce la un anumit preţ este dorită să fie cumpărată. De determinarea cererii se preocupă marketingul. Cercetările în domeniul cererii se determină după următoarea schemă. La prima etapă se efectuează analiza peţii şi se alcătuieşte un pronostic al cererii ce reprezintă dezvoltarea sferei de consum. Acest pronostic ţine cont de următoarele: i) ii) iii) progresul tehnico ştiinţific în procesele date; progresele în domeniul cercetărilor referitor la crearea noilor produse sau noilor tehnologii; referitor la investiţiile ce vor avea loc în producere. La etapa a doua pe baza primei etape se elaborează cererea orientativă. La etapa a treia se efectuează precizarea cererii. 2 Pentru ramura radioelectronicii la determinarea cererii o importanţă deosebită o are ţinerea contului a următorilor factori: ritmul înalt al progresului tehnico ştiinţific; învechirea morală a articolelor e rapidă; nomenclatura sau sostimentul destul de larg; dinamismul înalt al legăturilor economice. 2. Reieşind din cerere se determină capacitatea de producţie a firmelor şi întreprinderilor ce reprezintă o anumită cantitate de producţie pe cât de posibil maximală de o calitate înaltă. În nomenclatura sau sortimentul prevăzut cu folosirea deplină a utilajului şi suprafeţelor de producţie ţinându-se cont totodată de progresul tehnico ştiinţific. Capacitatea se determină în mărime medie anuală: n n′ m m′ Cma = Cîan + ∑ Cint i − ∑ Clic 12 i =1 12 i =1 Cint i - capacitatea introdusă i; C ma - capacitatea medie anuală; Cîan - capacitatea la începutul anului; Clic - capacitatea lichidată; n – felurile de capacităţi introduse; m – felurile de capacităţi lichidate; n′ - numărul de luni depline de lucru pe parcursul anului a capacităţii noi introduse; m′ - numărul de luni depline de lucru pe parcursul anului cât nu vor lucra capacităţile lichidate. Capacitatea de producţie la început de an poate fi determinată prin două metode: i) Pentru întreprinderi cu sostiment îngust: Cîan = B ⋅ Fef B – productivitatea utilajului cheie într-o unitate de timp (oră); Fef - fondul efectiv de timp de lucru al utilajului pe parcursul anului; Fef M ii) Pentru întreprinderi cu sostiment larg capacitatea la începutul anului se determină: Cîan = M – manopera (cheltuielile de timp pentru îndeplinirea articolului). Fondul efectiv de timp necesar pentru determinarea capacităţii la începutul anului se determină în ore după următorul algoritm: Fc = 365 : 24 Pen Fc – fondul calendaristic; Pen – pierderi ale economiei naţionale ce constituie zilele de odihnă şi sărbătorile ce nu coincid cu zilele de odihnă. Fondul nominal: Fn=Fc-Pen 3 Pierderile de regim: Pr=Fn*Nsc Nsc – numărul de schimburi nelucrate. Fondul de regim: Fr=Fn-Pr Pr – pierderi de regim. Porgteh Fef = Fr − Porgteh = Tschimb ⋅ Fn ⋅ r 1 − 100 r – regim de lucru; Tschimb – durata schimbului. De la capacitatea medie anuală se determină volumul anual de producţie după formula: Vanual=Cma*K K – coeficientul de folosire a capacităţii medii anuale ce trebuie să tindă către unu. 3. Programul de producţie reprezintă un set de indicatori care determină producerea şi realizarea unei anumite cantităţi de articole în corespundere cu sortimentul şi calitatea dinainte determinate. Toţi indicatorii programului de producţie se-mpart în: sortimentul, nomenclatura şi calitatea. Sortimentul este o totalitate de produse sau servicii de aceeaşi categorie dar diferite după forme sau calităţi. Nomenclatura este lista de enumerare a felurilor de articole sau denumiri de servicii. Calitatea reprezintă o totalitate de însuşiri ale produselor sau serviciilor în virtutea cărora produsele sau serviciile satisfac anumite cerinţe în concordanţă cu destinaţia lor. Indicatorii valorici ai programului de producţie sunt: producţia marfă ce reprezintă producţia sau serviciile finisate predestinate de a fi puse la dispoziţie consumatorului. Se determină după formula: PM = ∑ Pi ⋅ N i + Vserv i =1 n PM – producţia marfă; Pi – preţul unui articol sau a unei unităţi de serviciu de nomenclatura 1 sau de felul i; Ni – este programul de producţie a articolelor de felul i sau a serviciilor de felul i în unităţi naturale; Vserv – volumul de servicii în unităţi valorice ce pot fi puse la destinaţia consumatorului de către întreprindere; n – lărgimea sortimentului sau a nomenclaturii. Către volumul de servicii se atârnă construcţiile capitale efectuate cu forţele proprii, reparaţiile capitale ale utilajului. Valoarea predestinată pentru livrarea şi plata ce se cuvine în perioada de plan a semifabricatelor de producţie proprie. Lucrările au caracter industrial pentru realizarea în altă parte. Protecţia pentru construcţia capitală proprie şi gospodăriile neindustriale aflate la balanţa întreprinderii. Producţia marfă comparabilă (produsul global) reprezintă toată producţia produsă la întreprindere sau toate serviciile, necătând de faptul care e etapa de finisare. PMC = PM + PN ma + ∆S PMC – producţia marfă comparabilă; 4 PM – producţia marfă; PNma – producţia nefinisată medie anuală; ΔS – stocurile; Aceşti doi indicatori (PM & PMC) se deosebesc unul de altul prin: i) preţul în care se evoluează, adică producţia marfă se evaluează în preţuri curente, iar producţia marfă comparabilă se evaluează la preţul la o dată concretă; ii) forma de finisare; iii) producţia realizată este acea producţie sau valoarea cea fost plătită de către consumator, se determină după formula: PR = PM + PG ma + Pexma PR - producţia realizată; PM – producţia marfă; PGma – producţia gata la depozit medie anuală; Pexma – producţia expediată medie anuală. Tema 2 Fondurile fixe de producţie 1. Noţiunea, esenţa economică şi componenţa fondurilor fixe de producţie; 2. Metodele de evaluare a fondurilor fixe de producţie; 3. Felurile de uzură şi reflectarea lor în cheltuielile de producţie; 4. Indicatorii de folosire eficientă a fondurilor fixe. Rezervele de îmbunătăţire a fondurilor fixe; 5. Reproducerea fondurilor fixe. Construcţia capitală şi investiţiile capitale. 1. Pentru a efectua o producţie e nevoie de fonduri de producţie ce constau din: a) Fonduri fixe de producţie; b) Fonduri circulante de producere. Fondurile fixe de producţie reprezintă mijloace de muncă ce participă de mai multe ori la procesul de producere îşi pierd treptat valoarea transpunând-o în valoarea producţiei fabricate de părţi neschimbându-şi valoarea natural materială iniţială. Toate fondurile fixe în dependenţă de participare la procesul de producţie pot fi grupate în: a) Fonduri de producţie industriale; b) Fonduri de producţie neindustriale. La rândul său fondurile de producţie industriale se împart în trei grupe: 1. Uneltele mde muncă cu ajutorul cărora muncitorul nemijlocit acţionează asupra obiectului muncii; 2. Condiţiile materiale necesare pentru înfăptuirea procesului de producţie; 3. Mijloacele de muncă necesare pentru transportarea şi păstrarea produselor de muncă. Fondurile fixe industriale de producţie în dependenţă de termenul de slujbă se grupează în: a) Clădiri; b) Construcţii; c) Dispozitive; 5 d) Maşini şi utilaj ce se împart în: 1. Maşini de instalaţie sau de forţă; 2. Maşini de lucru; 3. Aparate de măsurat şi de reglare; 4. Tehnica de calcul ş.a. e) Transportul etc. Fondurile fixe de mai împart în active şi pasive. Active sunt mijloacele de muncă. Pasive sunt condiţiile de muncă, de păstrare şi transportare. 2. Fondurile fixe (FF) se evaluează atât în indicatori individuali cât şi-n indicatori valorici. Indicatorii valorici ai FF se determină datorită inventarierii, iar pentru clădiri atunci când se alcătuiesc paşapoartele clădirilor. Indicatorii valorici au ca scop determinarea cantitativă a FF, componenţa lor, caracteristicile tehnice şi determinarea necesităţilor întreprinderii în FF. Evidenţa FF se efectuează în următorii indicatori: 1) Valoarea totală iniţială a FF: FF i (b) = Prid + Ctr + C m.inst FFi(b) – fonduri fixe iniţiale de balanţă; Prid – preţ cu ridicata de cumpărare; Ctr – cheltuieli de transportare; Cm.inst – cheltuieli de montare instalare. 2) Valoarea de restabilire indică sporul sau reducerea costului iniţial – cheltuielile de reproducere a FF în condiţii actuale: ∆FFi (b) FFr = FFi (b) ⋅ 1 ± 100 FFr – FF de restabilire; FFi(b) – FF iniţiale de balanţă; ΔFFi(b) – procentul de sporire (sau reducere) a FF în condiţiile actuale. 3) Valoarea iniţială rămasă: FFram (i ) = FFi (b) − FF (i ) ⋅ Cu ⋅ t sl 100 FFram(i) – FF rămase; FFi(b) – FF iniţiale de balanţă; FF(i) – FF iniţiale; Cu – cota de uzură; tsl – termenul de slujbă. 3. FF participând de mai multe ori la procesul de producţie se uzează în primul rând moral dar şi fizic. Pentru determinarea uzurii fizice se apreciază termenul real de slujbă ce indică raportul între termenul efectiv şi cel normativ. t sl = t ef t norm 6 tsl – timpul de slujbă; tef – timpul efectiv; tnorm – timpul normativ. Uzura morală indică gradul de reducere a indicatorilor tehnicoeconomici a FF adică reducerea capacităţii, reducerea productivităţii, nivelul scăzut de mecanizare sau automatizare, calitatea joasă a produselor căpătate. Recompensarea uzurii se efectuează în două forme: recompensarea naturală ce înseamnă toate felurile de reparaţii inclusiv revizia tehnică; recompensarea valorică se efectuează datorită aprecierii amortizării ce reprezintă expresia bănească a acelei părţi din valoarea fondurilor fixe ce se transpune-n procesul muncii asupra valorii produsului finit ca urmare a consumului lor productiv se determină reieşind din valoarea de balanţă a fondurilor fixe: A= FFi (b) + d − r Tsl A – amortizarea anuală în forma valorică; FFi(b) - FF iniţiale de balanţă; d – mixul cheltuieli de demontare; r – valoare de reziduare sau de reîntoarcere; Tsl – termenul de slujbă normativ. Scopul acestui indicator este renovarea fondurilor fixe, adică acumularea resurselor din nou pentru reînnoirea FF. Cota de amortizare se determină după expresia: Ca = FF (b) + d − r A ⋅ 100% = i ⋅ 100% FFi (b) Tab ⋅ FFi (b) Cota de uzură se determină de însăşi întreprindere ţinându-se cont de amortizarea accelerată a fondurilor fixe: Reproducere α FFi Restul cheltuielilor de reparaţie Exploatare A Normativul cheltuielilor de reparaţie Cheltuieli PR Cheltuieli de reparaţie β Fig. 1 Circuitul fondurilor fixe Recompensa A Notaţii: Beneficiu α - acest normativ se stabileşte de însăşi întreprindere pentru 5 ani; β - aceste cheltuieli se introduc într-un articol special de cheltuieli de producţie. 7 4. Pentru aprecierea gradului de folosire eficientă a FF se determină un şir de indicatori principali dintre care sunt: Pentru partea activă: 1) Randamentul FF – indică volumul producţiei marfă sau realizată la fiecare leu din costul FF utilizate: RFF = PM ( PR ) FFma 2) Dotarea cu FF – indică consumul de FF la fiecare leu de producţie marfă (sau de producţie marfă) căpătată: D= FFma PM (PR ) 3) Coeficientul de folosire extensivă a utilajului – caracterizează durata folosirii utilajului sau folosirea în timp. Se apreciază ca raportul dintre fondul efectiv de timp de lucru al utilajului pe parcursul anului către fondul planificat: K ex = Fef Fpl 4) Coeficientul de folosire intensivă a utilajului - caracterizează nivelul de folosire a lui după productivitate într-o unitate de timp. Se determină ca raportul dintre volumul efectiv de producţie căpătată către volumul planificat: K int = Vef V pl 5) Coeficientul integral – caracterizează folosirea utilajului în timp şi după productivitate: K int egr = K ex ⋅ K int . Pentru partea pasivă: 1) Coeficientul de folosire a suprafeţelor: a) Suprafaţa pentru unitatea de utilaj instalată; b) Producţia marfă sau producţia realizată căpătată de pe un m2 de suprafaţă. Pentru determinarea randamentului şi dotării cu FF ce se pot considera şi indicatori de folosire a FF, în total se apreciază FFma după formula: FFma = FFî .an + FFint r ⋅ m FFlic ⋅ (12 − m) − 12 12 m – numărul de luni cât se vor afla la balanţă FFintr şi FFlic pe parcursul anului. 5. În urma uzurii FF necesită renovare ce poate fi înfăptuită prin metoda construcţiei capitale şi include următoarele tipuri de lucrării: 1) Construirea noilor întreprinderi; 2) Lărgirea şi reconstruirea întreprinderilor în acţiune; 3) Înzestrarea şi reînzestrarea întreprinderilor în acţiune; 4) Construirea obiectelor de menire socială şi culturală ce vor fi luate la balanţa întreprinderii. Sursele pentru finanţarea acestor lucrării sunt diferite. Şi anume: a) construcţiile noi se finanţează din surse proprii şi credite de lungă durată; b) pentru întreprinderile mixte serveşte capitalul străin; 8 c) pentru întreprinderile cu înclinaţie de a îndeplini anumite funcţii statale şi cele care rămân în proprietatea statului se finanţează din bugetul naţional; d) celelalte metode ale construcţiei capitale se finanţează din beneficiul rămas la dispoziţia întreprinderilor ce formează fondul de acumulare + uzura (sau amortizarea pentru renovare) + credite de lungă durată; e) pentru întreprinderile cu forma de proprietate S.A. (societate pe acţiuni) o sursă importantă o va constitui capitalul acaparat în urma vinderii acţiunilor. Tema 3 Mijloacele circulante şi asigurarea tehnico materială 1. Fondurile circulante şi mijloacele circulante: - esenţa economică; - componenţa şi structura. 2. Izvoarele finanţării mijloacelor circulante. 3. Normarea mijloacelor circulante. 4. Indicatoarele de folosire eficientă a mijloacelor circulante. 5. Asigurarea tehnico materială a întreprinderilor. 1. Pentru efectuarea procesului de producţie e nevoie de mijloace băneşti sub formă de 2 fonduri: a) fonduri circulante de producţie; b) fonduri de circulaţie. În sumă aceste mijloace băneşti reprezintă mijloacele circulante ale întreprinderii. Partea componentă importantă a mijloacelor circulante o constituie fondurile circulante de producţie (FCP), esenţa economică a cărora este următoarea: „sunt obiecte de muncă ce participă o singură dată la procesul de producţie, îşi schimbă totalmente forma iniţială natural materială şi-şi transpun costul total asupra valorii producţiei fabricate. Fondurile de circulaţie apar sub formă de producţie gata la depozit, producţie expediată dar neplătită şi mijloace băneşti în calcule. Mijloacele circulante reprezintă o parte din resursele financiare a întreprinderilor şi pe parcurs deservesc 3 stadii ale circulaţiei: a) Stadiul circulaţiei cuprinde perioada de timp necesară pentru formarea rezervelor de producţie şi apar sub forma de banii necesari pentru procurarea acestor rezerve. b) Stadiul de producţie începe cu repartizarea obiectelor de muncă în secţiile de producere şi se-ncheie cu expedierea producţiei gata la depozit. c) Stadiul de circulaţie începe cu recepţionarea producţiei gata de la depozit ţi se-ncheie cu obţinerea finanţelor pe contul întreprinderii. Astfel mijloacele circulante deservesc cu amănuntul aceste 3 stadii şi se află-n circulaţie pe cerc. Pentru caracterizarea mijloacelor circulante acestea se clasifică astfel: 1) În dependenţă de sfera de deservire avem fonduri circulante de producţie şi fonduri de circulaţie. 2) În grupuri şi tipuri: a) fondurile circulante de producţie pot fi de tipurile: i) rezerve de producţie; 9 ii) producţie neterminată; iii) rezerve de viitor; b) fondurile de circulaţie pot fi: i) producţie gata la depozit; ii) producţie expediată; iii) mijloace băneşti în calcule. Către rezervele de producţie se atârnă materia primă, combustibilul, ambalajul, piesele de rezervă instrumentele la preţ redus şi cu termenul de slujbă mai mare de un an. 3) Conform modului de planificare pot fi normate şi nenormate. 4) După izvoarele de finanţare pot fi proprii şi alăturate lor sau împrumutate. MC 86% 14% FCP 60% 20% 6% FC RP 1 2 3 4 5 PM RV PGD PEx MBC Nenormate Proprii şi alăturate Împrumutate MBC – mijloace băneşti de aflate-n circulaţie 2. Mijloacele circulante se finanţează dindepozit proprii pe baza: PGD – producţia gata la sursele a) asigurărilor iniţiale din sursele proprietarului; b) beneficiul rămas la dispoziţia întreprinderii; c) activul pasiv. Acele surse băneşti ce sunt puse de către întreprindere la circulaţie sau în circulaţie cu toate că nu aparţin ei se numesc activul pasiv. Altă sursă a mijloacelor circulante o constituie mijloacele circulante împrumutate ce sunt finanţate din credite de scurtă durată, acordate sau de banca centrală sau de banca comercială. În afară de sursele proprii şi împrumutate sunt folosite mijloacele circulante implicate ca mijloacele altor întreprinderi, mijloacele din fondurile de stimulare economică ale întreprinderii date, datoria faţă de creditor ş.a. toate folosindu-se numai în cazuri extraordinare sub forma de rezervă. 3. Către mijloacele circulante normate se atârnă fondurile circulante de producţie şi producţia gata din fondurile de circulaţie. Normarea ca atare reprezintă stabilirea unor normative, adică a unor limite de mijloace circulante destul de suficiente pentru a întreţine ritmul normal de producţie la întreprindere. Normativul este minimul 10 de mijloace băneşti ce asigură funcţionarea neîntreruptă a întreprinderii şi se calculează odată în an atunci când se stabileşte programul de producţie se efectuează sub formă de calcule directe. Normarea include următoarele etape: a) Stabilirea normelor în mărimi relative, de regulă în zile de asigurare; b) Stabilirea mărimii zilnice a cheltuielilor (cheltuielile anuale împărţite la 360); c) Stabilirea normativului pe elementul dat (se înmulţeşte poziţia a) cu poziţia b)). Pentru stabilirea normelor în zile se reiese din următoarele feluri de rezervă: a) Rezerva curentă – reprezintă numărul de zile de aflare a materialului sub formă de rezervă la depozit; b) Rezerva de asigurare – reprezintă timpul de aflare a materialului sub formă de rezervă de asigurare; c) Rezerva de transport – reprezintă timpul în zile de aflare a materialului în drum; d) Rezerva tehnologică – reprezintă timpul necesar pentru pregătirea materialului de a fi lansat în producţie. Normele rezervelor în zile depind de: a) Condiţiile de lucru ale întreprinderii; b) Durata ciclului de producţie; c) Livrarea periodică a materialelor de producţie; d) Distanţa de aflare a producătorului de la furnizor; e) Mărimea partidei de livrare. Normativul pentru rezervele de producţie se determină pentru fiecare element în parte după formula: N FCPi = Qi ⋅ Tni Fan NFPCi – normativul elementului i din fondurile circulante de producţie; Qi – cheltuielile anuale pe elementul i în deviza anuală a cheltuielilor; Tni – norma de rezervă în zile pentru elementul i; Fan – fondul anual (este egal cu 360 de zile). Normativul pentru producţia gata se determină după formula: N PCr = S ⋅ Tn (mii de lei) Fan S – preţul de cost de producţie pentru toată producţia finită anuală (cheltuieli de producţie anuale); Tn – norma de producţie finită (în zile); Fan - fondul anual. Normativul producţiei neterminate: N PN = N ⋅ S ⋅ Tc ⋅ K Fan N – numărul de articole sau programul de producţie anual ce se măsoară în unităţi fizice; S – preţul de cost de producţie pentru o unitate de produs; Tc – durata ciclului de producţie; K – coeficientul creşterii cheltuielilor, se determină după formula: 11 k =m+ 1−m 2 m – ponderea cheltuielilor materiale directe în preţul de cost de producţie. 4. Indicatorii de folosire eficientă a mijloacelor circulante sunt următorii: a) Coeficientul direct – numărul de circuite pe parcursul anului, ce reprezintă valoarea producţiei realizate căpătată la fiecare leu de mijloace circulante cheltuite: Kd = PR MC b) Coeficientul indirect – indică implementarea mijloacelor circulante în producţie sau mijloacele circulante cheltuite pentru fiecare leu de producţie realizată, adică: K in = MC PR c) Durata unui circuit se determină după formula: D= Fan Fan ⋅ MC − . Kd PR 5. Organizarea aprovizionării tehnico-materiale se efectuează în baza studierii conjuncturii pieţii, potenţialuluipartenerilor şi nivelului preţurilor la articolele date, resursele necesare se obţin din: - bursa de mărfuri; - contractele directe cu producătorii; - comerţul cu ridicata; - organizaţii de aprovizionare tehnico-materială şi alte întreprinderi ce servesc în calitate de intermediari. Drepturile beneficiarului de aşi alege furnizorul se determină datorită normelor minime de livrare. Contractul de livrare se consideră de lungă durată dacă este încheiat pe o perioadă mai mare de 2 ani şi se încheie între beneficiar şi furnizor prin intermediul sau a organizaţiei de aprovizionare tehnico-materială, sau a organizaţiei comerţului cu ridicata, sau nemijlocit cu producătorul, iar câte o dată şi prin intermediar. Tema 4 Personalul, productivitatea muncii şi remunerarea ei. 1. Personalul componenţa şi structura. 2. Productivitatea muncii, indicatorii căile de sporire. 3. Remunerarea muncii şi reglarea ei la etapa actuală. 1. Personalul întruneşte toate cadrele folosite la întreprindere pentru efectuarea activităţii de business. Toate cadrele se clasifică în dependenţă de rolul pe care-l au la participarea procesului de producţie: - personalul industrial productiv; - personalul neindustrial productiv. Personalul industrial productiv în funcţie de rolul său în producere se împarte-n câteva categorii: a) muncitorii (care pot fi principali şi auxiliari); 12 b) conducătorii; c) specialiştii; d) funcţionarii; e) personalul de deservire; f) paza; g) ucenicii; O astfel de clasificare indică forma de remunerare, metoda de introducere a cheltuielilor în preţul de cost şi metoda de pregătire şi perfecţionarea personalului. Întreg personalul se împarte după specialitate şi profesie. Profesia e un volum de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice pentru a îndeplini un lucru oarecare într-o ramură dată. Specialitatea se determină de împărţirea muncii în limitele profesiei. Pentru muncitorii calificaţi se efectuează şi după gradul de calificare, ce indică nivelul cultural-tehnic al muncitorului, adică nivelul de cunoştinţe şi deprinderi practice ce caracterizează gradul de complicaţie al lucrărilor înfăptuite de el. Structura personalului indică ponderea fiecărei categorii în procente din numărul total de personal. În urma progresului tehnico-ştiinţific apare tendinţa reducerii ponderii muncitorilor. 2. Indicatorul ce determină gradul de folosire eficientă a forţei de muncă este productivitatea de muncă ce reprezintă activitatea eficientă a oamenilor, ce se caracterizează datorită cheltuielilor de timp pentru producerea unei unităţi de produs sau prin volumul de producţie căpătat într-o unitate de timp. Productivitatea muncii se caracterizează prin: i) Indicele direct – indică volumul de producţie pe cap de lucrător într-o unitate de timp; ii) Indicele indirect – caracterizează cheltuielile de timp pentru producerea unei unităţi de produs. În linii generale metoda de determinare a productivităţii prin indicele direct ar putea fi exprimată astfel: q= V N l ,m q – productivitatea; V - volumul de producţie; Nl,m – numărul de lucrători sau muncitori. Pentru a măsura productivitatea muncii se folosesc măsurătorii următori: a) Naturali – se măsoară-n unităţi fizice de măsură; b) Valorici – se măsoară-n bani; c) De timp – în dependenţă de indicele indirect de producţie; d) Convenţionali. Pentru determinarea productivităţii muncii se foloseşte numărul mediu scriptic al muncitorilor. În general se deosebesc următoarele numere de muncitori: a) Numărul de înfăţişare (sau prezentare) – indică cît personal trebuie să se prezinte în fiecare zi la lucru pentru a se îndeplini programul de producţie; b) Numărul de listă (scriptic) – include adăugător careva rezerve de personal faţă de numărul de prezentare; c) Numărul mediu scriptic – se determină ca media aritmetică dintre numerele scriptice pentru perioada dată. 13 Sporirea productivităţii poate fi determinată în valori absolute şi relative. În valoarea absolută spre exemplu sporul productivităţii se va determina prin relaţia: ∆q pr = q pl − qef q – spor; pr – productivitate; pl – planificat; ef – efectiv. În valoare efectivă sporul productivităţii se va determina prin relaţia: ∆q pr = q pl − qef qef ⋅ 100% Principalele căi de sporire a productivităţii muncii sunt: 1) perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor folosite, prevede: a) introducerea tehnicii noi; b) introducerea tehnologiilor progresive; c) folosirea noilor materiale; d) mecanizarea şi automatizarea; e) sporirea calităţii articolelor fabricate; 2) perfecţionarea organizării producerii la întreprinderi, se obţine datorită: a) raţionalizarea folosirii timpului de lucru a utilajului şi muncitorilor; b) micşorării pierderilor de timp, lichidării neajunsurilor în deservirea utilajului; c) folosirii eficiente a utilajului; 3) perfecţionarea organizării muncii datorită: a) ridicării calificării muncitorilor; b) îmbinării de profesii; c) lichidării pierderilor de timp neplanificate. 3. Salariu reprezintă o parte din venitul naţional exprimat în bani, alocată pentru satisfacerea necesităţilor personale ale tuturor categoriilor de personal. La etapa actuală întreprinderea îşi determină felul şi nivelul de remunerare a lucrătorilor desinestătător. Statul îşi asumă responsabilitatea numai pentru reglarea remunerării. Reglementarea remunerării se efectuează datorită folosirii sistemului tarifar care include următoarele: a) indicatoare tarifare, reprezintă documente normative în care sunt indicate formele de lucru şi sunt împărţite în grupe conform complexităţii muncii şi conţin caracteristici pentru toate profesiile şi toate categoriile tarifare; b) reţeaua de salarizare, este o de categorii şi coeficienţi tarifari care indică deosebirile între complexitatea muncii, calificarea lucrătorilor şi-n dependenţă de aceasta implică diferenţa salariului. Reţeaua de salarizare se prezintă-n coeficienţi de 29 de categorii; c) salariul tarifar, reprezintă mărimea plăţii pentru muncă într-o unitate de timp exprimată în bani şi se calculează: Exemplu: De determinat tariful pentru un muncitor de calificarea 4: 14 t IV = Numărul orelor de lucru pe lună 18 lei ⋅1,81 = 0,91 169 oră d) suplimente şi adaosuri, statul reglementează acest compartiment fixând partea minimă. Să plătească aceste plăţi pentru: 1) lucru greu şi dăunător – se plăteşte 0,5 salarii minime; 2) lucru în schimb de noapte – nu mai puţin de 1,5 din tarif; 3) pentru lungimea duratei normate a zilei de lucru – primele două ore 1,5 din tarif, pentru următoarele ore nu mai puţin de 2 tarife; 4) zilele de odihnă – 2 tarife; 5) zilele de sărbători – nu mai puţin de 2 tarife în cazul când nu se acordă zi în loc. Examinând reţeaua tarifară ajungem la concluzia că: categoria 1-8 se foloseşte pentru remunerarea numai a muncitorilor (pentru RM sunt răspândite categoriile 1-6), de la categoriile 9-29 se folosesc pentru celelalte categorii din personal. Remunerarea muncii se efectuează prin 2 metode: i) în acord, plata muncii necesară pentru îndeplinirea normei de lucru; ii) în regie, plata în dependenţă de timpul lucrat. Şi o formă şi alta include diferite sisteme. Salariu în acord se împarte: a) direct; b) indirect; c) progresiv; d) acord ca atare. Remunerarea în regie apare sub două feluri: a) regie progresivă; b) regie premială. Pentru muncitorii principali se foloseşte salarizarea în acord şi numai în cazurile când volumul de lucru nu poate fi normat se foloseşte remunerarea în regie. Remunerarea în regie se foloseşte pentru următoarele grupe de lucrători: 1) muncitori auxiliari; 2) muncitori de bază cu regim reglementat; 3) muncitori auxiliari la toate felurile de lucrări de repartiţie şi de control; 4) pentru celelalte categorii de personal. Pentru remunerarea lucrătorilor, specialiştilor, conducătorilor, slujbaşilor se foloseşte salariul de stat lunar. Pentru muncitori se ia tariful pentru o oră. Remunerarea se determină în valoare brută. Valoarea netă a salariului se obţine ca diferenţa dintre salariul brut şi impozitul de salariu. Tema 5 Preţul de cost al producţiei 1. Noţiunea, esenţa economică şi formele preţului de cost. 2. Calificarea cheltuielilor de producere. 3. Indicatorii preţului de cost şi metodele de determinare. 15 1. Preţul de cost sunt cheltuielile întreprinderii pentru producerea şi realizarea producţiei exprimate în formă valorică. El reprezintă partea separată a costului care prin intermediul circulaţiei se întoarce permanent la veriga autogestionară pentru compensarea cheltuielilor şi garantarea continuităţii producerii. În dependenţă de locul de apariţie a cheltuielilor: a) preţul de cost tehnologic include cheltuielile legate de procesul tehnologic; b) preţul de cost de secţie include cheltuielile legate de întreţinerea secţiei; c) preţul de cost de producere include cheltuielile legate de întreţinerea întreprinderii; d) preţul de cost total include cheltuielile de desfacere. În dependenţă de perioada calculării preţului de cost deosebim: 1) 2) preţ de cost planificat; preţ de cost postcalculat (efectiv real). După natura lor deosebim: 1) cheltuieli de muncă materializate; 2) cheltuieli de muncă vie. După formele de consum: 1) articole ale cheltuielilor; 2) elemente ale cheltuielilor. După modul de apariţie: 1) cheltuieli tehnologice; 2) cheltuieli de secţie; 3) cheltuieli de uzină (de producere, de gospodărie şi de desfacere). În dependenţă de fondul de producţie: 1) cheltuieli convenţional stabile; 2) cheltuieli convenţional variabile. După caracterul de determinare sau de includere a cheltuielilor în preţul de cost: 1) directe; 2) indirecte; Cheltuielile indirecte se reprezintă pe unitatea de produs, proporţional salariului de bază al muncitorilor principali. Exemplu: sunt 2 articole: A – salariul de bază este 10lei/bucata, norma este 20000 bucăţi şi articolul B – salariul de bază 20lei/bucata, iar norma este 10000 bucăţi. Cheltuielile anuale generale de gospodărire a întreprinderii sunt de 4 milioane de lei. Determinăm salariul de bază anual Sban=10∙20000+20∙10000=400000lei Determinăm cît revine din cheltuielile generale de gospodărire la un leu de salariu de bază la un muncitor principal k= 4000000 = 10 lei buc . 400000 Cheltuielile generale de gospodărire pentru articolele A şi B sunt: CggA=10∙10=100lei 16 CggB=20∙10=200lei. Clasificarea cheltuielilor după forma de consum în elemente şi articole ale cheltuielilor se foloseşte pentru determinarea diferitor preţuri de cost. Elementele cheltuielilor se folosesc pentru determinarea preţurilor de cost al producţiei marfă, adică a tuturor cheltuielilor de producţie. Elementele sunt următoarele: 1) materie primă, materiale auxiliare, piesele, accesoriile, energia de afară – deşeurile recuperabile; 2) remunerarea, salariul de bază şi salariul suplimentar. 3) contribuţiile la salarii; 4) uzura; 5) alte cheltuieli. Preţul de cost pe o unitate de produs se determină pe articole ale cheltuielilor, articolele cheltuielilor sunt următoarele: 1) materie primă; 2) materiale auxiliare; 3) piese şi accesorii; 4) deşeuri recuperabile; 5) energie în scopuri tehnologice 5 ∑− 4 = cheltuieli materiale directe i =1 6) salariul de bază a muncitorilor principali; 7) salariul suplimentar al muncitorilor principali; 8) Contribuţii la salariu (35% din salariul de bază şi cel suplimentar); 9) Cheltuielile generale de producere 9 ∑− 4 = cheltuieli de secţie; i =1 10) Cheltuieli generale de gospodărire ∑− 4 = preţul de cost de producere; i =1 10 11) Cheltuieli de desfacere sau cheltuieli comerciale ∑− 4 = preţul de cost total. i =1 11 Indicatorii preţului de cost pot fi absoluţi şi relativi. Indicatorii absoluţi sunt: 1) 2) 3) preţul de cost al producţiei marfă – indică suma anuală a cheltuielilor pentru efectuarea tuturor preţul de cost pentru un articol – indică cheltuielile legate de producerea şi desfacerea unor articole, se cheltuieli la un leu de producţie marfă – se determină ca raportul dintre preţul de cost al producţiei 17 felurilor de activităţi la întreprindere, se determină pe elemente ale cheltuielilor; determină pe articolele cheltuielilor; marfă către valoarea producţiei marfă: PM = S PM → min < 1 PM Indicatorii relativi indică abaterile faţă de o bază oarecare se determină în % şi indicatorii relativi apar sub SPM – semicostul producţiei marfă. formă de: 1) abaterea preţului de cost al producţiei marfă; 2) abaterea preţului de cost pentru un articol; 3) abaterea cheltuielilor la un leu de producţie marfă. Tema 6 Formarea preţurilor în economia de piaţă. Beneficiul şi rentabilitatea. 1. Noţiunea de preţ, funcţiile şi sistemul de preţuri folosit. 2. Formarea preţurilor în economia de piaţă. 3. Conţinutul economic şi principiile calculării felurilor de beneficii. 4. Indicatorii rentabilităţii şi căile de majorare. 1. Preţul reprezintă expresia valorică a costului producţiei. Toate preţurile la etapa actuală îndeplinesc următoarele funţii: a) de evidenţă – prevede reflectarea cheltuielilor de producţie şi desfacere; b) de distribuţie – exprimă direcţiile distribuirii sau în folosul consumatorului sau o producătorului; c) de estimare – stimulează ori consumatorul sau producătorul; d) de echilibru – echilibrează cererea şi oferta; e) de paritate – arată diferenţa dintre calitatea produselor de acelaşi tip; E folosit sistemul de preţuri ce include: 1) Preţul cu ridicata – se foloseşte la achitarea producţiei a) între clienţi şi furnizori – fiind ambii persoane juridice; b) între producătorul şi beneficiarul angrosist; c) între producător şi intermediarul nemijlocit; d) între producător şi consumator în cazul livrării cu partidă mare. 2) Preţul cu amănuntul se foloseşte în cazul livrării producţiei nemijlocit consumatorului particular, fie de către producător, angrosist sau intermediar. 3) Tarifele sunt folosite pentru achitarea tuturor felurilor de servicii atât pentru consumatorii de stat cît şi pentru consumatorii particulari; pentru consumatorii juridici cît şi pentru cei fizici. 2. În economia de piaţă există echilibru format sub influenţa mecanismelor de autoreglare datorită căruia se obţine preţul de echilibru. În dependenţă de preţ cererea poate fi reprezentată în felul următor: C C O 18 P PE Economistul englez Marshal a modificat funcţia cererii şi funcţia ofertei luând ca argument nu preţul dar cererea şi oferta iar preţul făcându-l funcţie de acest argument şi a ajuns la o concluzie importantă: „fluxul de mărfuri produs de către producători trebuie planificat concomitent în indicatori naturali şi valorici, neapărat luându-se în consideraţie venitul populaţiei şi circulaţia banilor”. Pentru modelarea preţului sunt folosiţi indicatorii elasticităţii cererii şi ofertei. Elasticitatea indică gradul de reacţionare a cererii sau ofertei la schimbarea preţului cu 1%. Elasticitatea cererii: ∆C ∆C P Ec = C = ⋅ . ∆P C ∆P P elasticităţii Elasticitatea ofertei: Eo = ∆O P ⋅ . O ∆P unde: O – oferta; C – cererea; P – preţul. Pentru cerere elasticitatea poate să aibă următoarele valori: 1) 2) Ec=1, înseamnă că cantitatea de marfă cerută se modifică la fel ca şi preţul, concluzia producătorului Ec>1, însemnă că reacţia modificării cererii e mai mare decât modificarea preţului, sporirea preţului este că modificarea preţului nu-i aduce nici un avantaj; pentru producător nu-i favorabilă deoarece pierderile de la reducerea cererii sunt mai mari decât venitul de la sporirea preţului; 3) Ec