Cursul nr. 5 Structura de grup, comunicarea şi performanţa grupurilor Comunicare educaţională A. Structura de comunicare în discuţiile de grup este un element esenţial în descrierea şi analizarea funcţionării unui grup. Noţiunea de structură de comunicare: Numim structură de comunicare în cadrul grupului organizarea unor interacţiuni efective şi o identificăm analizând intervenţiile fiecărui membru al grupului şi directia acestor intervenţii: cui se adresează fiecare membru al grupului într-o unitate de comunicare dată? Matricea emisie - recepţie, care cuprinde ansamblul acestor informaţii (figura1), permite construirea unui graf reprezentând structura actelor de comunicare ale grupului. Aceste informaţii ne permit, de exemplu, să aflăm dacă un grup a interacţionat: - în mod ierarhizat (structură centralizată) - fiecare membru are un rol aproximativ echivalent cu ceilalţi (structură omogenă sau noncentralizată). Efectul lui Steinzor (1950) Steinzor a studiat, timp de mai multe săptămâni, două grupuri a câte zece persoane, angajate în întruniri-discuţie pe teme libere, în jurul unei mese rotunde. El constată că, independent de orice criteriu legat de indivizi sau de temele de discuţie, interacţiunile se structurează într-un mod specific: Steinzor evidenţiază deci (aspect confirmat de cercetările ulterioare) că masa rotundă induce un anumit sistem de comunicare, constând în interacţiuni masive cu persoanele situate faţă în faţă şi reduse ca număr cu persoanele aşezate alături. Efectul lui Steinzor explică observaţiile realizate de acesta pe grupurile naturale: membrii grupului care doresc să aibă o interacţiune privilegiată cu un alt participant se plasează în mod spontan şi sistematic în faţa acestuia. Într-adevăr, poziţia faţă în faţă este aceea care favorizează la maximum interacţiunea: ea permite captarea şi utilizarea optimă a indicatorilor nonverbali (mimică, gestică, priviri) emişi de interlocutor şi îi oferă individului posibilitatea să reacţioneze în cel mai bun mod la aceştia. A F B E D C Figura 1. Structura de comunicare în întrunirile organizate în jurul unei mese rotunde Atunci când grupul are un lider, efectul lui Steinzor va suferi unele modificări sau va dispărea, în funcţie de tipul de leadership. Astfel, Hearn (1957) arată că acest efect se manifestă pe deplin în grupurile conduse de un lider de tip nondirectiv. În schimb, atunci când un grup este condus de un lider directiv, mai frecventă este comunicarea cu persoanele aflate alături. Un leadership autoritar (sau directiv) reduce schimburile intragrupale şi favorizează apariţia unor subgrupuri. În grupurile cu leadership directiv este o consecinţă directă a acestui tip de conducere, reducerea interacţiunilor publice şi colective în favoarea discuţiilor între patru ochi fiind primul simptom al unei deteriorări a climatului şi a coerenţei grupului. În fond, Steinzor pune în evidenţă faptul că situaţia "faţă în faţă" este cea care privilegiază interacţiunea. În consecinţă - aspect demonstrat şi de Howells şi Becker (1962) -, putem admite că, într-o situaţie socială, cu cât un individ va avea mai mulţi interlocutori plasaţi în faţa lui, cu atât va fi mai favorizat pentru a ocupa o poziţie dominantă. În cercetare era organizată o discuţie în care de o parte a mesei se află două persoane, iar de cealaltă, trei şi se constată că, într-adevăr, probabilitatea apariţiei liderului este mai mare în grupul format din doi indivizi decât în celălalt. 1 B. Reţeaua de comunicare şi funcţionarea grupurilor Noţiunea de reţea de comunicare. Numim reţea de comunicare ansamblul posibilitătilor materiale de comunicare care există în interiorul unui grup dat, deci ansamblul canalelor de comunicare disponibile pentru un grup. Conditiile materiale de schimb există dinainte în grup. La fel ca structura de comunicare, reţeaua poate fi reprezentată printr-un graf, şi tot asemenea acesteia, ea poate fi mai mult sau mai puţin centralizată. - într-o reţea centralizată, toate actele de comunicare trec în mod obligatoriu prin personajul central, - într-o reţea omogenă (de exemplu, o întrunire-discuţie), fiecare membru al grupului are posibilitatea de a se adresa direct tuturor celorlalţi participanţi. Reţeaua de comunicare şi fenomenele de grup Bavelas (1948) este cel dintâi care avansează ipoteza că toate fenomenele de grup se află sub influenţa proprietăţilor reţelei de comunicare, dintre care cea mai importantă se referă la centralitate. Vom analiza în continuare următoarele patru reţele (chiar cele utilizate de Leavitt, 1951), constituite din grupuri a câte cinci persoane. A B A B A B B C A D D E E C E C C D D E Cerc Lanţ Y Stea Figura 2. Reţelele de comunicare utilizate de H. Leavitt (1951) Dispozitivul elaborat de Bavelas pentru primele sale experimente (1948) va fi practic reluat întrun mod identic de toţi cercetătorii. Grupul trebuie să rezolve o serie de probleme simple, iar cercetătorul compară rezultatele obţinute de grupuri asemănătoare, activând în reţele de tipuri diferite. Vom prezenta în cele ce urmează rezultatele experimentului lui Leavitt - cel mai complet dintre cele consacrate acestui subiect -care evidenţiază efectul reţelei asupra performanţei (indicatorul este numărul de erori efectuate), a rapidităţii cu care este descoperită soluţia corectă şi a satisfacţiei ce apare la membrii grupului. Tabelul 1. Rezultatele experimentului lui Leavitt (1953) Tipul de reţea Cerc Lanţ Y Stea Indicele de centralitate 25 26,1 26,2 26,4 Totalul de erori (la ultimele 8 7,6 2,8 0 0,6 încercări) Durata celei mai rapide încercări 51’’ 60’’ 35’’ 32’’ Numărul de acte de comunicare 419 277 221 215 Satisfactia (max. = 100) 66 60 58 44 Rezultatele arată cu claritate faptul că reţeaua de comunicare marchează funcţionarea grupului şi în special că între centralitatea reţelei şi performanţa şi moralul grupului există o relaţie nemijlocită. grupul atinge eficienţa maximă atunci când este plasat într-o reţea centralizată, atât din punctul de vedere al calităţii producţiei, cât şi sub aspectul rapidităţii de realizare. efectele sunt inverse în privinţa aspectelor ,,psihologice". Cu cât reţeaua este mai centralizată, cu atit satisfacţia este mai scăzută (în ciuda rezultatelor bune obtinute), deşi moralul este în medie scăzut, satisfacţia liderilor este mare. în reţelele centralizate, personajul central este recunoscut ca lider şi ca organizator. Dimpotrivă, în reţelele non-centralizate, organizarea grupurilor şi repartiţia rolurilor sunt cvasi-inexistente. 2 Reţeaua de comunicare influenţează aşadar performanţa, tipul şi volumul comunicării, nivelul satisfacţiei, apariţia şi acceptarea unui lider. În plus, de poziţia fiecărui individ în reţea depind şansele acestuia de a deveni lider, nivelul său de activitate în cadrul grupului şi gradul de satisfacţie. Aceste rezultate, foarte importante de altfel, vor fi în curând contestate. Încă din 1954, reluând studiul lui Leavitt şi lucrând cu grupuri care efectuează o sarcină mai complexă, Shaw ajunge la rezultate opuse, în acest caz reţelele non-centralizate dovedindu-se a fi cele mai performante şi mai rapide. Tot astfel, Heise şi Miller (1951) propun unor grupuri experimentale două sarcini diferite: o sarcină simplă (de acelaşi tip cu cea utilizată de Leavitt) şi o sarcină complexă. Rezultatele le confirmă pe cele obtinute de Leavitt în cazul sarcinii simple şi sînt inverse (ca ale lui Shaw) pentru sarcinile complexe. Reţeaua de comunicare şi modelul de sarcină (Flament, 1965) Flament va introduce în analiza relaţiilor dintre reţea şi performanţă o nouă noţiune: cea a modelului de sarcină, pe care îl defineşte ca fiind graful actelor de comunicare necesare în cadrul unei reţele date, acele acte de comunicare ce trebuie neapărat realizate pentru ca sarcina să fie îndeplinită. Modelul de sarcină se referă deci la sistemul de comunicare adaptat realizării sarcinii, nu la tipul de raţionament care trebuie aplicat. Asemenea reţelei de comunicare, el se numără printre coordonatele prealabile ale interacţiunii: este un model a priori. În experimentul său din 1958, Flament utilizează două tipuri de reţea: una centralizată (steaua) şi una complet omogenă. În plus, fiecărui grup îi este impus fie un model omogen, fie un model centralizat. Rezultatele obţinute arată că : performanţa este optimă atunci când între reţeaua de comunicare şi modelul de sarcină există o adecvare; apoi, modelul este ales în aşa fel încât numărul de canale inutile să fie nul; sarcina complexă determină grupul să aleagă modelul omogen, în vreme ce sarcina simplă conduce mai frecvent la un model centralizat; în sfârşit, conştientizarea raporturilor dintre structurile modelului şi cele ale reţelei, pe de o parte, şi structura optimă de organizare care decurge de aici, pe de altă parte, antrenează o ameliorare a performanţei. Într-o cercetare realizată ulterior (Poitou şi Flament, 1967) ipoteza principală este că "numai acele echipe care prezintă o structură socială izomorfă cu structura sarcinii reuşesc în toate sarcinile" (Moscovici şi Paicheler, 1971, p. 30). În stadiul pe care îl definesc rezultatele obţinute de Flament, putem conchide că funcţionarea adecvată a unui grup se întemeiază pe un dublu sistem de adecvare: performanţa unui grup va fi optimă atunci când se va realiza o adecvare între reţeaua de comunicare şi modelul de sarcină, dar şi atunci când va exista o adecvare între modelul de sarcină şi structura socială (altfel spus, repartizarea statutelor în cadrul rolurilor). C. Natura sarcinii, structura de grup şi performanţa (Faucheux şi Moscovici, 1960) În acelaşi spirit ca şi lucrările prezentate anterior, Faucheux şi Moscovici studiază influenţa pe care o are natura sarcinii asupra organizării, a tipului de comunicare şi a performanţei unui grup. Pentru aceasta, ei utilizează două tipuri diferite de sarcină: prima (figurile lui Euler) este o sarcină de rezolvare a unei probleme simple; cealaltă (arborii lui Riguet) este o sarcină complexă, considerată totodată o sarcină de creativitate. Toate grupurile funcţionează într-o reţea omogenă, unde fiecare poate să comunice cu fiecare. Ipoteza generală este formulată astfel: ‚,Între natura sarcinii, structura actelor de comunicare în grup şi capacitatea grupului de a rezolva problema, există raporturi univoce". Rezultatele confirmă ipotezele autorilor şi pun în evidenţă că : Natura sarcinii determină emergenţa unei structuri specifice de comunicare în cadrul grupurilor. Sarcina de rezolvare a unei probleme (Euler) duce la apariţia unor structuri centralizate, iar sarcina complexă favorizează structurile omogene: În consecinţă, grupurile centralizate sunt cele mai performante în sarcina simplă, iar grupurile omogene, în sarcina complexă. Adecvarea dintre natura sarcinii şi structura de comunicare favorizează obţinerea performanţei. 3 Rezultatele obţinute sunt cu atât mai concludente cu cât se constată că, atunci când sarcinile sunt schimbate (când se trece de la o sarcină la alta), grupurile îşi modifică organizarea în funcţie de noua sarcină. Putem spune că grupurile funcţionează mai bine atunci când există o congruenţă între tipul de sarcină şi modul lor de organizare şi, invers, că ele tind spre o organizare congruentă cu tipul de sarcină care le este încredinţată" (Moscovici şi Paicheler, 1971, p. 28). Fiecare tip de structură de grup produce de altfel un "stil de comunicare" diferit: în structurile centralizate: "comunicări-discurs", adică în esenţă informative şi orientate spre ansamblul grupului; în structurile omogene: "comunicări-interacţiune", mai critice, mai socioafective şi mai interactive în interiorul grupului. Experimentul lui Faucheux şi Moscovici completează deci analizele lui Flament şi evidenţiază existenţa unui al treilea sistem de adecvare: adecvarea dintre structura cognitivă a sarcinii şi structura comunicării în grup. D. Rolul reprezentărilor în cadrul fenomenelor de grup (Abric, 1971) Cunoscând reţeaua de comunicare, modelul de sarcină, structura sa cognitivă şi organizarea socială a grupului, ar trebui să putem anticipa performanţa acestuia, structurarea sa internă, modelul de comunicare pe care îl va adopta şi chiar stilul de leadership care va apărea în cadrul lui. Dar aceste rezultate, deşi deosebit de interesante, neglijează un element esenţial al situaţiei: sistemul de reprezentare al subiectului şi al grupului. Întelegem aici prin sistem de reprezentare ansamblul imaginilor prezente în grup, care se referă la diferitele elemente cu care se confruntă acesta. Vom numi reprezentare produsul acestei activităţi cognitive proprii fiecărui individ. Realizarea unei analize a reprezentărilor este importantă, în măsura în care ea ne permite să discernem realitatea subiectivă - sau internă - a individului şi a grupului. Abric doreşte să demonstreze că structura grupului, demersul său cognitiv şi performanţa pe care o înregistrează acesta sunt influenţate nu numai de natura sarcinii, ci şi de imaginea pe care grupul şi-o face despre sarcină şi despre situatia în care se găseşte. Această ipoteză generală se articulează în jurul a trei consideraţii esentiale cu privire la efectul reprezentării asupra creativitătii grupurilor: reprezentarea sarcinii este un element determinant al eficienţei grupului. reprezentarea unei sarcini determină un comportament cognitiv specific: în funcţie de imaginea sarcinii, grupul utilizează sau privilegiază un anumit demers de rezolvare a problemei; reprezentarea sarcinii determină structurarea grupului. Asemenea condiţiilor logico-obiective ale sarcinii, sistemul de reprezentare privilegiază şi favorizează emergenţa unei structuri de grup specifice. Pentru a verifica aceste ipoteze, Abric va utiliza acelaşi material experimental ca şi Faucheux şi Moscovici: arborii lui Riguet şi figurile lui Euler. Ultimele sunt prezentate într-o formă aparte, necesară pentru a asigura inducţia sarcinii în termeni de creativitate şi de reyolvare de probleme. imaginea sarcinii "rezolvare de probleme": în această situaţie, sarcina este prezentată ca o sarcină de rezolvare de probleme, adică "bazată pe deducţie, pe metodă, pe gândirea riguroasă" ; imaginea sarcinii "creativitate": sarcina este prezentată ca o "sarcină de creaţie, adică bazată pe intuiţie, originalitate şi invenţie". Indiferent de natura sarcinii, reprezentarea "problemă" elimină apariţia unor structuri omogene şi, dimpotrivă, reprezentarea "creativitate" favorizează emergenţa acestui tip de structură (cf tabelul 4). Rezultatul cel mai spectaculos se obţine atunci când grupurile efectuează sarcina de creativitate având o reprezentare "problemă", toate grupurile adoptă o structură centralizată - corespunzătoare reprezentării lor şi total contradictorie cu natura obiectivă a sarcinii. Dată fiind importanţa pe care am văzut că o are reprezentarea sarcinii, putem bănui că în procesele de grup intervin un întreg ansamblu de alte reprezentări: reprezentarea de sine a grupului, imaginea pe care şi-o face acesta despre reuşită, imaginile celorlalţi membri ai grupului pentru fiecare dintre participanţi etc. 4 Concluzia pe care o putem trage după analizarea tuturor acestor studii - şi în stadiul actual al cunoştinţelor din domeniu - este următoarea: comportamentul, comunicarea şi performanţa unui grup sunt guvernate de interacţiune a a patru sisteme: sistemul material în care lucrează grupul (reţeaua), sistemul logic al sarcinilor pe care le efectuează (modelul şi structura sarcinii), sistemul social, care corespunde organizării sale statutare, şi sistemul simbolic, definit prin sistemul său de reprezentare. O altă concluzie ar fi că performanţa unui grup va fi maximă atunci când cele patru sisteme se vor afla în concordanţă unul cu celălalt E. Distorsiunea informaţiei în comunicarea prin relee (cf. Allport şi Postman, 1968) Pentru ca o informaţie să ajungă la destinaţie, presupune ca ea să fie recepţionată şi retransmisă de un anumit număr de persoane (reţeaua în releu). Studierea experimentală a zvonurilor - ne oferă informaţii interesante cu privire la natura proceselor: este vorba despre celebrul studiu al lui Allport şi Postman, realizat în laboratorul lor numit "clinica zvonurilor". Cercetarea lui Allport şi Postman (1968) . Iată descrierea dispozitivului, aşa cum apare ea la Allport şi Postman: "Pe un ecran se proiectează un clişeu, de obicei o imagine destul de dinamică şi bogată în detalii. Şase sau şapte persoane care n-au văzut imaginea aşteaptă într-o încăpere alăturată. Un spectator (sau experimentatorul) îi descrie imaginea primului subiect, oferindu-i douăzeci de detalii. Un al doilea subiect este introdus apoi în încăpere şi este aşezat aproape de primul, care îi relatează tot ce a retinut în legătură cu imaginea. Fiecare dintre cei 6-7 subiecţi ascultă relatarea celui care îl precedă şi o transmite celui care îi urmează. Asistenţa este astfel în măsură să observe deteriorarea zvonului comparând diferitele versiuni oferite de subiecţi cu stimulul-imagine care rămâne pe ecran tot timpul experimentului. Această metodă a fost aplicată la peste 40 de grupuri de subiecti, printre care studenti, militari în termen, funcţionari publici, pacienţi ai unui spital militar, membri ai unui grup de cadre didactice şi ofiţeri de poliţie care urmau un curs de formare. În afara acestor subiecţi adulţi, au fost folosiţi ca subiecţi şi copii, elevi ai unei şcoli private (clasele VI-X). Dispozitivul experimental al lui Allport şi Postman se bazează deci pe utilizarea unei retele de comunicare lineare şi unilaterale. Principalul rezultat al acestei cercetări este faptul că a demonstrat că, în timpul transmiterii unui mesaj prin relee, apar procese sistematice de distorsiune care conduc la transformări ale informaţiei în fiecare releu. Allport şi Postman pun în evidenţă existenţa a trei tipuri (interdependente) de transformare. Primul proces: reducerea. Pe măsură ce informaţia circulă, ea tinde să devină mai scurtă, mai concisă, mai uşor de înţeles şi de povestit, şi ajunge până la urmă să semene cu un aforism simplu şi lipsit de ambiguităţi. S-a constatat că 70% dintre detalii sunt eliminate după cinci sau şase relee. Aşa cum arată Rouquette (1975), în transmiterea unei informaţii putem distinge două faze succesive: o primă fază, "de echilibrare" sau "de adaptare", în timpul căreia mesajul se transformă; o a doua fază, "de stabilitate" şi "de invarianţă", în timpul căreia mesajul simplificat nu se mai modifică. De altfel, observă Allport şi Postman, curba care reprezintă amploarea reducerii corespunde foarte precis celei obtinute de Ebbinghaus în legătură cu fenomenele individuale de uitare pe termen foarte lung. Memoria colectivă care acţionează în relee operează în câteva minute o reducere echivalentă cu cea realizată de memoria individuală în câteva săptămâni. Un anumit număr dintre elementele mesajului rezistă mai mult decât altele: este vorba despre acele elemente care îi interesează pe subiecţi, care corespund aşteptărilor acestora sau care îi ajută să dea o semnificaţie mesajului. Pentru un individ dat, elementele centrale se conservă. Al doilea proces: accentuarea Este pandantul firesc al reducerii, ceea ce rămîne din mesaj în urma reducerii fiind exagerat. Allport şi Postman remarcă însă că "nu întotdeauna sunt accentuate aceleaşi detalii, un detaliu nesemnificativ putând deveni centrul de atracţie al relatării". Cu toate acestea, mai multe tipuri de accentuare par a fi privilegiate şi constante, în opinia autorilor: - acentuarea dimensiunilor sau a numărului: "un soldat" devine "o armată", "un consilier municipal" devine "primarul" ; - accentuarea temporală: constă în a aduce în prezent informaţii sau evenimente trecute; - accentuarea mişcării: accelerarea vitezei, punerea în mişcare a unor obiecte imobile. Accentuarea poate avea la origine dorinţa de a întări semnificaţia generală a mesajului, de a asigura coerenţa acestuia, ceea ce se traduce printr-o ultimă formă de accentuare : - accentuarea explicaţiilor şi a concluziilor. 5 Al treilea proces: asimilarea Este procesul fundamental de distotsiune, care guvernează procesele precedente. El generează reducerea, determină exagerările şi este rezultatul anumitor atitudini, afecte şi stereotipuri, precum şi al unor factori probabil inconştienţi. Dintre cele şapte forme de asimilare puse în evidenţă de Allport şi Postman, putem reţine patru, care se aplică direct comunicărilor prin relee : a) asimilarea la tema principală: În mesaj sunt încorporate detalii deplasate sau nesemnificative pentru a-l face mai logic şi mai plauzibil (de pildă printre mai mulţi militari, un civil devine, la rîndu-i, militar). Această formă de asimilare poate conduce la o completare: se adaugă informaţii menite să înlăture o incertitudine. b) asimilarea prin condensare: Graţie economiei cognitive, mai multe detalii sunt topite într-unul singur, facilitându-se astfel memorarea şi transmiterea lor. c) asimilarea prin centrele de interes ale indivizilor: Dacă informaţia circulă într-un grup care împărtăşeşte aceleaşi interese, acestea pot juca un rol important în distorsiune. Dacă în imaginea iniţială apare, de pildă, o vitrină cu îmbrăcăminte de damă, detaliul poate declanşa o relatare consacrată în esenţă modei feminine şi, aşa cum bine remarcă Allport şi Postman, această transsformare apare doar în grupurile de femei, şi niciodată în grupurile de bărbaţi! d) asimilarea prin prejudecăţi şi stereotipuri : Detaliile mesajului sunt transformate pentru a fi conforme cu prejuudecăţile populaţiei respective. Exemplul dat de autori a devenit celebru: dacă unor grupuri de subiecţi albi li se prezintă o fotografie ce înfăţişează o scenă calmă din metrou, în care apar laolaltă călători negri şi albi, dintre care unul (alb) ţine în mână un brici, transmiterea mesajului prin relee conduce la două transformări majore: din calmă, scena devine violentă, iar "cuţitul trece din mîna albului în cea a unui negru". Bineînţeles că acest tip de transformare nu se obţine în grupurile constituite din subiecţi negri... 2. Modelul lui Rouquette (1965) Reluînd din perspectiva unei critici constructive lucrările precedente, Rouquette afirmă că mecanismele de distorsiune puse în evidenţă îndeplinesc două funcţii complementare (cf Rouquette, 1965, p. 75) : - pe de o parte, ele realizează o economie de memorie, scurtând mesajul, organizându-l într-o formă optimă şi reducându-l la stereotipuri verbale sau, într-un sens mai larg, la obişnuinţe cognitive; - pe de altă parte, ele sunt expresia nemijlocită a expectanţelor, atitudinilor şi opiniilor populaţiei, constituind prin aceasta un mod de elaborare a "gândirii sociale" (cf Rouquette, 1998). În consecinţă, faptul că un element este conservat în cadrul mesajului dovedeşte că acesta joacă un rol în economia sociocognitivă: el este selecţionat de subiecţi, deci valorizat (pozitiv sau negativ), fiind dovada existenţei unei relaţii între subiect şi informaţia transmisă. Tot astfel, în una dintre cercetările sale, Rouquette (1975) evidenţiază faptul că natura transformărilor depinde de atitudinea iniţială a subiecţilor faţă de informaţia transmisă. Concluzie Degajarea unor reguli sau principii fundamentale pentru o comunicare eficientă şi autentică: Prima regulă se referă la preeminenţa climatului asupra tehnicii în comunicarea umană: calitatea relaţiei este principalul factor care generează calitatea comunicării. În asemenea situaţii, cel mai bine va comunica nu un expert, ci individul care este în măsură să creeze un context relaţiona1 care să faciliteze exprimarea şi receptivitatea. Al doilea principiu defineşte actul de comunicare autentic ca fiind constituit pe baza a cinci reguli. Pentru ca o comunicare să fie efectivă şi de calitate, este necesar: să asculti; să observi; să analizezi; să controlezi; să te exprimi. Ultimul punct este fundamental: orice comunicare se înscrie într-un context psihologic care rămâne întotdeauna unul social şi ideologic. Rolul şi ponderea care revin normelor sociale, reprezentărilor sociale şi valorilor de referinţă sunt considerabile, o simplă analiză psihologică a comunicării fiind deci insuficientă. Comunicarea trebuie studiată şi înţeleasă prin prisma interacţiunii a trei tipuri de factori: psihologici, cognitivi şi sociali. 1. Abric, J.C., 2002, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Iaşi, Editura Polirom, pp. 171-194. 6