SEMINARUL TEOLOGIC ,,VENIAMIN COSTACHI” M-REA NEAMŢ Lucrare de atestat DOGMATICĂ CLEMENT ALEXANDRINUL VIAŢA, OPERA, IDEI DOGMATICE Profesor Îndrumător: Candidat: Vasile Păvăleanu Arghire Ioan Mănăstirea Neamț 2015 CUPRINS: 1. Viaţa lui Clement Alexandrinul…………………………..5-6 2. Opera lui Clement………………………………………...6-8 3. Despre Hristologie…..…………………………………....8-10 3.1. Despre Logosul Divin…………………………….10-11 4. Despre Cosmologie şi Antropologie……………………..11-14 5. Despre Eclesiologie………………………………………14-17 6. Despre Sfintele Taine…………………………………….17 6.1.Despre Taina Sf. Botez………………………………17-19 6.2.Despre Sfânta Euharistie……………………………19-20 6.3.Despre Taina Sf. Spovedanii………………………..20-21 6.4.Despre Taina Căsătoriei……………………………..21-23 7. Concluzii………………………………………………..23-25 8. Bibliografie……………………………………………...26 ARGUMENT Cu Panten intră în istorie şcoala din Alexandria. Dar pentru istorie, Panten rămâne un sacrificat, aproape un necunoscut. Nu ştim despre această puternică personalitate, care a impulsionat un curent şi a deschis noi căi gândirii creştine, decât atât doar că a existat pe la o anumită dată, că a călătorit mult, că a deschis în Alexandria o şcoală după modelul atâtor altora deschise pe timpul său pentru predarea filozofiei, că a fost dascălul lui Clement, că a scris sau n-a scris nimic, că învăţământul lui i-a atras laude, că s-a bucurat de mare preţuire şi încă alte ştiri, care nu pot pune în lumină sufletul lui înnoitor, măreţia şi lărgimea gândirii lui şi, în acelaşi timp, adâncimea simţului lui creştin. Rolul pe care l-a avut Panten pentru dezvoltarea de mai târziu a gândirii creştine alexandrine va fi pentru istorie conjectural. Aceasta este soarta tuturor deschizătorilor de drumuri. Şi după cum Socrate a avut un salvator, pe Platon, tot aşa şi Panten l-a avut pe Clement. Prin Clement trăieşte Panten, această albină din Sicilia, cum îl numeşte ucenicul său, care, după cum spune acelaşi ucenic, a cules florile livezii profetice şi apostolice şi a depus mierea cunoştinţei în sufletele ascultătorilor săi. Apariţia la sfârşitul secolului al doilea a şcolii din Alexandria este providenţială, deoarece gândirea pe care o elaborează, formulele pe care le creează, metodele de cercetare şi planurile unei grandioase sume teologice, depăşesc mediul şi timpul în care şcoala a apărut şi a funcţionat. Într-adevăr literatura creştină a secolului al doilea, puţină cât era, era o literatură de inimă, o literatură entuziastă. Scrierile părinţilor apostolici, ale apologeţilor, chiar ale lui Iustin, sunt scrieri entuziaste în care plusează o credinţă vie, dar nimic din ceea ce avea să caracterizeze gândirea şcolii din Alexandria. Creştinii secolului erau la fel. Mărturie ne stă întreaga carte a Stromatelor, în care Clement se sileşte să demonstreze creştinilor timpului său că a-ţi gândi credinţa, a ţi-o întemeia şi dialectic, nu numai prin trăire, nu este nici primejdios şi nici inutil. Dascălii şcolii din Alexandria, începând cu Panten şi continuând cu Clement şi Origen, se străduiesc să arate creştinilor cât este de folositoare folozofia pentru întemeierea adevărurilor creştinismului, ale credinţei celei adevărate. Ei au pus în aluatul entuziast şi moral al secolului al doilea plămada de gândire creştină a lui Pavel. Prin ei, Pavel retrăieşte şi se dezvoltă. Ei sunt cei care fac să crească marele şi frumosul copac răsărit din micul grăunte de muştar. Că ramurile copacului ieşit din şcoala din Alexandria au adăpostit şi păsări, care nu sunt ,,păsări ale cerului” este prea adevărat dar şi firesc. Copacul a crescut pe pământ, iar cei care l-au îngrijit, care l-au udat şi l-au ajutat să crească au fost oameni, dar aceşti oameni au iubit grăuntele de muştar cum puţini oameni din istoria creştinismului l-au putut iubi şi cum puţini au putut gândi despre el ca aceşti trei mari dascăli ai gândirii alexandrine. Gândirea acestora deşi veştejită de unii uneori, rămâne veşnic tânără şi strălucitoare, rămâne mereu fermentul altor gândiri. Panten a fost iniţiatorul lui Clement, iar Clement iniţiatorul lui Origen şi al celor de după el şi a altor multora de mai târziu, printre care se număra un nume de mare cinste pentru Ortodoxie: Sfântul Ioan Gură de Aur. Clement ca şi Iustin şi ca mulţi alţii din primele trei secole creştine, suflet pribeag şi rătăcitor pe toate drumurile cunoscute ale lumii şi pe toate drumurile filozofiei timpului său, caută adevărul, caută odihnă sufletului său. Bate la toate porţile, întâi la porţile misterelor religiei în care s-a născut, dar dezamăgit, bate apoi la porţile filozofilor păgâni, este invitat la mesele lor şi se opreşte la unele mai mult, la altele mai puţin, la altele deloc, Symposion îl reţine cel mai mult şi-l entuziasmează, mâncările pe care i le oferea erau din altă lume, semănau cu acelea pe care le râvnea şi cu care credea că-şi va potoli foamea. Symposion îl are mai mult timp ucenic dar pe urmă îl părăseşte, aşa cum l-au părăsit de altfel toate sufletele neliniştite. Îl părăseşte, că a găsit ce căuta. L-a găsit pe marele Dascăl, pe Cântăreţul cântecului celui nou,cum îi place lui Clement sa-L numească pe Hristos. În sufletul lui Clement, însă va rămâne vie amintirea Symposionului la care a luat parte. Tot ce a asimilat la acel Symposion, Clement îi va face dar Mirelui, de care S-a alăturat. La picioarele Mirelui va depune Clement inima şi gândirea sa şi-I va înălţa Mirelui cea mai frumoasă statuie de iubire şi de gândire, care va întrece în frumuseţe toate formele aurului lui Fidias. Odată ce a dobândit vestea după care năzuia, copleşit de splendorile adevărurilor pe care le poseda, Clement nu încetează a le propovădui. Este un suflet renăscut, simte că are o misiune dumnezeiască, simte, cu intuiţia lui profundă, că creştinismul secolului său este mai prejos de gândirea dumnezeiescului său Întemeietor. Hristos a admirat frumosul şi l-a preţuit, iar marele Său comentator alexandrin face din toate valorile spirituale ale lumii bunuri care-şi găsesc locul lor firesc în iconomia doctrinei creştine. Aceasta este poziţia pe care se fixează Clement şi o propovăduieşte împotriva tuturor potrivnicilor lui. Ştie că din victoria poziţiei sale, va urma victoria credinţei căreia îi slujeşte. Veacurile ce au urmat i-au dat dreptate, toate au mers pe liniile gândirii lui…[footnoteRef:1] [1: Clement Alexandrinul Scrieri I, Traducere, Introducerere note şi indici, de Pr. D. Fecioru, în Colecţia ,,Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”—Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucuresti -1982, pp.5-8.] 1. VIAŢA LUI CLEMENT Clement Alexandrinul, cu numele complet de Titus Flavius Clement, s-a născut în Atena pe la anul 150, din părinţi păgâni şi cu stare, care au dat talentatului lor copil o educaţie şi o instrucţie acasă. Din detaliile pe care Clement însuşi le dă în lucrarea sa Protrepticul despre misterele eleusiene, se poate deduce că în tinereţea sa a fost iniţiat în aceste mistere. Nu se cunoaşte data convertirii sale, după cum nu se cunosc nici pricinile acestei convertiri. Le putem, însă, presupune. Clement, ca şi înaintaşul său Iustin, era un neliniştit, un căutător de adevăr. A căutat în mistere adevărul şi nu l-a găsit, dimpotrivă, după cum se vede din Protrepticul său, nu numai că l-au dezamăgit, dar l-au şi scârbit; l-a căutat apoi în gândirea filozofilor, dar nici răspunsurile pe care le dădeau filozofii la marile întrebării ale omenirii nu l-au mulţumit. A căutat mai departe şi a văzut că mai era o învăţătură pentru care mureau oamenii, a cercetat-o, şi în învăţătura aceasta, pentru mărturisirea căreia oamenii îşi dădeau viaţa, Clement a găsit adevărul, a găsit liniştea. Clement—o spune el însuşi în Stromate, Cartea I, capitolul XI, 1—2 –a făcut călătorii pentru a asculta pe dascălii adevărului, ,,pe acei bărbaţi fericiţi şi cu adevărat vrednici. Dintre aceştia, unul, un ionian, care locuia în Grecia, alţii în Marea Greciei, unul din ei din Coele-Siria, altul din Egipt, alţii din Anatolia, unul din Asiria, iar altul din Palestina, evreu de origine; în cele din urmă am întâlnit un altul—dar primul în puterea cuvântului şi a gândirii—şi alături de el am găsit odihnă sufletului meu; l-am găsit în Egipt unde era ascuns. Dascălul acesta era într-adevăr o albină siciliană, care a cules florile livezii profetice şi apostolice şi a depus mierea cunoştinţei în sufletele ascultătorilor lui”[footnoteRef:2]. S-a căutat să se indentifice aceşti dascăli. Unul a fost găsit: este Panten, dascălul său din Alexandria, pe care Clement îl elogiază şi pentru puterea gândirii lui, dar şi pentru smerenia lui, ,,l-am găsit în Egipt, unde era ascuns”[footnoteRef:3]. Despre ceilalţi dascăli s-a spus, dar fără îndestulătoare dovezi, că unul, cel din Grecia, ar fi apologetul Atenagora, iar altul, cel din Asiria, Taţian. [2: Clement Alexandrinul -Stromate I, cap XI, 1—2 în Scrieri…p. 8.] [3: Ibidem , l XI, 2 p.8.] Alexandria, al doilea oraş din imperiu ca importanţă culturală şi economică, i-a oferit lui Clement, în afară de dascăl, bibliotecile şi un mediu de cercetare şi ştiinţă, în care se încrucişau cultura greacă, cultura creştină—ortodoxă şi eretică, în special gnostică—şi cultura iudaică, fermentată de gândirea lui Filon, un mediu potrivit pentru un tânăr de 30 de ani dornic şi setos de cunoaştere. Toţi patrologii sunt de acord că, Clement a sosit în Alexandria puţin înainte de 180, că a fost elevul lui Panten zece ani, până în 190, când Panten şi-l ia ajutor al său şi că pe la anul 200, la moartea dascălului său, ia conducerea şcolii creştine din Alexandria. Lecţiile sale au atras mulţime de auditori nu numai din rândul creştinilor proveniţi din clasele înalte, ci şi dintre eretici, păgâni şi iudei. Printre auditorii săi, cei mai celebri au fost Origen şi Alexandru, viitorul episcop al Cezareii Capadociei, apoi al Ierusalimului. Creştinii simpli, însă, priveau cu neîncredere lecţiile înalte ale dascălului, pentru că era laic. Spre a îndrepta astfel de suspiciuni, episcopul Alexandriei l-a făcut preot. Din nefericire, Clement nu şi-a putut continua multă vreme lecţiile sale. În 202—203, persecuţia lui Septimiu Sever l-a obligat să închidă şcoala şi să părăsească Alexandria. S-a refugiat în Capadocia, la fostul său elev Alexandru, care era episcop al Cezareii Capadociei. Despre ultimii ani ai lui Clement avem puţine ştiri şi le datorăm lui Alexandru, fostul său elev, cel care l-a găzduit pe Clement, când a fost nevoit să plece din Alexandria. Ştirile sunt în două scrisori ale lui Alexandru, păstrate de Eusebiu al Cezareii în Istoria Bisericească. Una, din 211, o scrisoare irenică adresată de Alexandru, pe când era episcop al Cezareii Capadociei, Bisericii din Alexandria, cu prilejul alegerii lui Asclepiade ca episcop al acestei Biserici. Alexandru termină astfel scrisoarea sa: ,,Vă trimit această scrisoare, domnii mei şi fraţii mei, prin fericitul preot Clement, bărbat virtuos şi încercat, pe care îl ştiţi şi voi şi-l cunoaşteţi, care, potrivit proniei şi cercetării Stăpânului, fiind aici la noi, a întărit şi a mărit Biserica lui Dumnezeu”[footnoteRef:4]. Acest final de scrisoare ne dă următoarele preţioase ştiri : că Clement a fost preot, apoi, că era un bărbat de seamă şi cunoscut în Biserica de acolo şi i-a mărit numărul credincioşilor prin cuvântul său. A doua scrisoare este din 215 sau 216, adresată lui Origen, pe când Alexandru era episcop al Ierusalimului[footnoteRef:5]. În această scrisoare, Alexandru vorbeşte de Clement ca de unul care nu murise de mult. Deci Clement a murit nu mult înainte de 215. [4: Ibidem, Cartea VI, cap. 11,p.6.] [5: Ibidem, Cartea VI, cap. 14,pp. 8—9.] După moartea lui Clement, ceea ce a rămas ca un stâlp de temelie după el, a fost şcoala din Alexandria. Prin ea se creează o tradiţie ştiinţifică în lucrările sale. Clement pune bazele unei teologii ştiinţifice, prin lărgirea orizontului cugetării sacre, prin introducerea filozofiei, în sens antic, în acest orizont, prin crearea de criterii în aprecierea adevărurilor. El adună şi concentrează sub unghiul lui Hristos toate eforturile spiritului omenesc de pretutindeni şi de totdeauna. Aceste eforturi au uneori un caracter aproape supranatural. Printr-o asemenea concepţie, Clement aruncă o punte serioasă de înţelegere între păgânism şi creştinism. Filosofia, în sens antic, a fost dată ca testament păgânilor spre a-i conduce către Hristos. 2. Opera lui Clement Clement Alexandrinul a scris foarte mult, cu migală, pătrundere şi grijă pentru a se face înţeles de către catehumeni şi ceilalţi auditori ai săi, în general oameni de cultură, uneori superiori acelora cărora li se adresa Lactanţiu. El era un adevărat savant, care se interesa de credinţele şi gândirea contemporanilor, la nivel de filozofie, mitologie, arhiologie, poezie, literatură şi alte manifestări spirituale. El a introdus în Biserică erudiţia şi ştiinţa drept colaboratoare şi ajutoare ale revelaţiei. Scrierile sale sunt pline de citate din Vechiul şi Noul Testament( circa 3500 de pasaje ) şi din literatura clasică greacă ( circa 360 de pasaje ) cu reflecţii sau concluzii de un debit imens.[footnoteRef:6] [6: Preot Prof. Ioan G. Coman Patrologie Vol. II, de, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti-1985, Scriitori Alexandrini, p. 245.] 1. Protrepticul[footnoteRef:7]—Cuvânt îndemnător către greci: în 12 capitole, este o apologie, care deşi are multe elemente comune cu apologiile secolului II, urmăreşte un scop nou—îndeamnă pe păgân să se convertească la noua credinţă, sub conducerea Logosului. Logosul fiind şi Adevărul, nimic nu trebuie să ne oprească de a asculta vocea adevărului şi de a primi mântuirea pe care ne-o oferă, binefacerile minunate ale întrupării Logosului, se cuvine să dăm urmare chemării lui Hristos şi să ne aşezăm sub îndrumarea acestui Logos mântuitor—spune Clement în Protreptic. [7: Ibidem, pp. 245-246.] 2. Pedagogul[footnoteRef:8]- în trei cărţi, continuă opera precedentă. Cei convertiţi din diferite medii trebuiau educaţi în şi pentru viaţa creştină. În această carte se face educarea practică a sufletului şi trupului, de unde se trece la stadiul cunoaşterii sau al ştiinţei, prin ascultarea învăţătorului, care revelează şi explică lucrările credinţei. E un manual de educaţie morală creştină. În prima carte se vorbeşte despre Hristos ca educatorul model al creştinilor, în cărţile a doua şi a treia se dau instrucţiuni amănunţite asupra felului de trai zilnic al creştinului: mâncare, băutură, îmbrăcăminte, plimbare, căsătorie etc. Scrierea se sfârşeşte cu un frumos imn adresat lui Iisus Hristos. [8: Ibidem, p. 247.] 3. Stromate sau Covoare[footnoteRef:9]- în 8 cărţi, care par a ţine locul celei de a treia piese dintr-o trilogie pusă la cale de autor[footnoteRef:10], dar pe care Clement n-a scris-o, şi care ar fi urmat să se intituleze Învăţătorul. În realitate deşi Stromatele cuprind unele idei ce ar fi putut fi incluse în Învăţătorul, ele sunt o cu totul o altă lucrare, un ansamblu de probleme şi dezvoltări complexe, purtând titlul de Covoare, asemenea altor titluri folosite atunci ca: Banchetul, Păşune, Faguri de miere etc., gen filosofic în care se tratau diverse teme, fără o legătură strânsă între ele şi fără un plan. Titlul de Covoare vrea să exprime varietatea de culori, adică de probleme prezentate în operă. [9: Ibidem, p. 248.] [10: Clement Alexandrinul, Stromate I, 1,p. 3,3 ] 4. Cel bogat se va mântui?[footnoteRef:11]- omilie exegetică ( la textul din Sfânta Evanghelie după Marcu X, 17-31…) care nu pare a fi fost rostită public. Autorul ţine să arate că bogăţia nu era un rău, ci o piedică în calea mântuirii. Bogatul poate fi şi el fericit, dacă nu-şi lipeşte inima de avere. [11: Pr.prof. Ioan G. Coman, op cit., Vol II, Scriitori Alexandrini, p. 251.] 5. Excerpte din Teodot şi extrase profetice[footnoteRef:12]- Excerptele din opera lui Teodot ne înfăţişează numeroase pasaje din opera acestui scriitor aparţinând şcolii orientale a gnosticului Valentinian, care pare a fi profesat între 160—170, probabil la Alexandria. Între numeroasele aberaţii cuprinse în aceste excerpte, se află uneori, şi lucruri care puteau ispiti pe unii cititori de diverse capitole de doctrină: cosmogonie, hristologie, antropologie etc… [12: Ibidem... p. 251.] 3. Despre Hristologie În ceea ce priveşte viziunea teologică a lui Clement Alexandrinul, trebuie menţionat faptul că acesta este e un gânditor adânc, original, mânuind un material imens şi cu viziune nouă faţă de ştiinţa şi filosofia profană, în comparaţie cu apologeţii şi mai ales cu Tertulian şi Sf. Irineu. El pune accentul nu atât pe deosebirile cât pe asemănările dintre ideile religioase ale iudeilor, grecilor şi creştinilor. Acestor trei popoare, unul şi acelaşi Dumnezeu, le-a dat iudeilor şi creştinilor Vechiului şi Noului Testament, iar grecilor filozofie spre a fi un singur neam mântuit.[footnoteRef:13] [13: Clement Alexandrinul, Stromate VI, p.41-42. ] · Doctrina Ortodoxă despre Hristologie Hristologia – este partea dogmaticii care vorbeşte despre Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos. Dogma centrală a creştinismului este dogma Sfintei Treimi, cele trei Persoane sunt veşnice, egale şi consubstanţiale. Fiind egale înseamnă pe de o parte că nu există un raport de superioritate între Persoanele Sfintei Treimi, iar pe de altă parte li se cuvine aceeaşi adorare. Sunt consubstanţiale deoarece au aceeaşi fiinţă, fiecare Persoană are întreaga fiinţă în chip neîmpărţit, nedespărţit si continuu.[footnoteRef:14] [14: Curs de Dogmatică netipărit, Seminarul Teologic ,,Veniamin Costachi” , M-rea Neamţ…] Dumnezeu fiind unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin este Dumnezeu adevărat, asemenea tatălui şi Duhului Sfânt. Deşi Sfânta Scriptură nu-L numeşte Persoană în mod direct, numindu-L Fiu, Îi arată calitatea de Persoană, având aceeaşi natură sau Fiinţă ca Dumnezeu Tatăl, fiind ,,lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut”[footnoteRef:15]. [15: Simbolul de Credinţă sau Crezul, articolul 2.] Odată cu căderea în păcat a protopărinţilor, posibilitatea mântuirii pentru omul căzut se întemeiază pe faptul că păcatul strămoşesc nu constituie o cădere radicală, o ruină totală, precum a fost cea a îngerilor care s-au împetrit în rău, ca duşmani ai lui Dumnezeu. În om însă, chipul lui Dumnezeu nu s-a desfiinţat, ci s-a alterat numai, nu s-a distrus, ci în el a rămas mai departe năzuinţa spre adevăr şi bine. Mântuirea neamului omenesc este posibilă numai ca lucrare dumnezeiască, pentru om neexistând nici un preţ care să răscumpere sufletul său: ,,Că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face” (Ps. 48, 8); ,,Scoală-Te Doamne, şi vino în ajutorul nostru! Îzbăveşte-ne pentru numele Tău” (Ps. 43, 28), se spune chiar înainte de venirea Mântuitorului.[footnoteRef:16] [16: Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile Teologice, de Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Editura Renaşterea – Cluj-Napoca 2009] · Clement Alexandrinul despre Hristologie Clement face caz de calitatea Logosului ca îndrumător şi luminător al misterelor sau tainelor creştine faţă de misterele păgâne, care se pare că, în perioada sincretistă din jurul anului 200, se bucurau de un prestigiu crescând la Alexandria. Autorul invită păgânii iniţiaţi, mai ales în misterele bahice cu tirs, cununi de iederă, turbane, piei de faon şi nebunia minţii, să vină la misterele Logosului, unde noul iniţiat se va bucura de tainele cerului pe care nici o ureche omenească nu le-a auzit încă (I Cor. 2, 9). Muntele iubit al lui Dumnezeu nu serveşte ca teatru pentru tragedii, asemenea Citheronului, ci pentru dramele adevărului. E un munte sobru, unde nu Semele şi Menadele primesc o iniţiere impură în împărţirea cărnurilor, ci unde fiicele lui Dumnezeu, mieluşelele pure, revelează misterele Logosului[footnoteRef:17]. Corul iniţiaţilor Logosului e format din drepţi, cântarea este imnul regelui universului, fecioarele cântă la liră, îngerii intonează slava divină, profeţii vorbesc, ecoul muzicii se răspândeşte, iniţiaţii urmează thiasa, cei aleşi se grăbesc să primească pe Tatăl. Bătrânul şi orbul Tiresias e invitat să părăsească Teba şi cultul lui Bacchus, şi să se lase dus de mână la adevărul lui Hristos: ,,Grăbeşte-te, Tiresias, crede! Vei rimi lumina ochilor, îţi dau toiagul (crucii) să te sprijini în el. Hristos străluceşte mai tare ca soarele şi dă vedere ochilor orbilor. Noaptea va fugi departe de tine, focul se va teme, moartea va pleca. Vei vedea cerurile, o, bătrâne, care acum nu vezi Teba. O, taine cu adevărat sfinte! O, lumină pură! Sunt luminat de torţe ca să contemplu cerurile şi pe Dumnezeu, mă sfinţesc prin iniţiere, Domnul este hierofantele, El pune pecetea pe cel iniţiat iluminându-l şi prezintă Tatălui pe cel ce a crezut, ca Acesta să-l păstreze veşnic. Acestea sunt ceremoniile bahice ale tainelor mele. Dacă vrei, iniţiază-te şi tu şi vei veni în cor cu îngerii în jurul lui Dumnezeu, care n-a avut naştere şi nici moarte nu va avea. Acesta este veşnicul Iisus, singurul Mare Arhiereu al Dumnezeului unic, care e şi Tatăl său”[footnoteRef:18] [17: Clement Alexandrinul, Protreptic 12, pp. 118-119,1.] [18: Ibidem, 12, 118,4 ; 119, 1-3;pp.120, 1-2.] E vorba aici de taina botezului prezentată în lumina adevărată pentru prima dată în cadrul concepţiei generale a misterelor păgâne din lumea antică. Prezentarea are un farmec misionar deosebit şi e de presupus că apelul Logosului prin Clement a avut bune rezultate. Misterele creştine ofereau harul şi nemurirea. Un element care a ridicat la treapta universalului puterea şi funcţiile Logosului – Mântuitor a fost omul nou pe care-l promovau tainele creştine. Un om nou şi indivizibil, întrucât Hristos e unul: El nu e nici barbar, nici evreu, nici bărbat, nici femeie, ci este omul nou transformat prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Creştinismul este un îndemn universal, care se întinde la toată existenţa, care, în toate împrejurările dirijează spre viaţă[footnoteRef:19]. Un alt element substanţial în teologia Logosului este lumina, element cunoscut şi în ritualul religiilor de misterii, dar care, la Clement, capătă o simnificaţie nouă. E lumina mai pură ca soarele, mai dulce decât viaţa. E lumina – viaţa veşnică, e lumina prin care apusul se schimbă în răsărit, ,,Soarele dreptăţii” trece peste întreaga umanitate, transformând moartea în viaţă, prin răstignirea Sa cu care a smuls pe om de la pieire şi l-a unit cu cerul, care ridică popoarele la fapta bună, care îndumnezeieşte pe oameni, prin învăţătura sa cerească, dându-le lege pe măsura înţelegerii lor şi înscriind-o în inimile lor. Toţi vor cunoaşte pe Dumnezeu, de la cel mai mic la cel mai mare. Hristos va convoca pe soldaţii păcii, care nu vor vărsa sânge, căci ei au fost înrolaţi prin sângele Său, sângele împăcării. Trompeta lui Hristos este Evanghelia! Să luăm armele păcii: platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului, care e Cuvântul lui Dumnezeu ( Efes. 6, 14-17). [19: Ibidem, 11, 112,2 ; 113,1.] Să luptăm contra celui rău cu sabia pe care Însuşi Logosul ne-a pregătit-o. Când, în sufletele, va putea străluci frumuseţea însufleţită de Logosul dumnezeiesc, atunci dragostea cu adevărat divină se va revărsa asupra oamenilor[footnoteRef:20] [20: Ibidem, 11, 114, 116, pp.117, 1-2.] 3.1. Despre Logosul Divin Logosul e prezentat de Clement mai ales în cadrul culturii şi spiritualităţii greceşti. Peste cântările lui Amfion din Teba, Arion din Methymna, şi ale altora, cum şi peste procesiunile orgiastice ale bacantelor şi alte manifestări în munţii sau în văile Greciei, Cântăreţul cel nou, Logosul Hristos, după ce a zdrobit tirania demonilor şi a îmblânzit animalele care se numesc oameni, cântă o cântare care susţine universul, pune în armonie toate fiinţele, nu după muzică tracică, asemenea aceleia a lui Iubal, ci după voinţa părintească a lui Dumnezeu. Logosul lui Dumnezeu a rânduit lumea prin Sfântul Duh şi îndeosebi acest microcosmos, care e omul, adică trupul şi sufletul său. Ca să orchestreze simfonia macrocosmosului, adică a universului, cu aceea a microcosmosului, adică a omului, Logosul s-a întrupat, făcându-se din unul singur doi[footnoteRef:21], înomenindu-se din smerenie (Filipeni 2, 6-7), după ce fusese proorocit de Ioan Botezătorul care, l-a şi văzut, strigând : ,,Acesta e mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29) şi l-a şi botezat. [21: Ibidem, 1, 7,p.1.] Marea simfonie a orchestrei cosmice cântă nu numai armonia genetică a elementelor, ci şi cântul mântuirii. Prin cântul Său cel nou, Logosul a făcut din pietre oameni, din fiare sălbatice tot oameni. Cei ce ascultă acest cântec devin din morţi vii. Acest Logos a deschis ochii orbilor şi urechile surzilor, a condus pe şchiopi şi pe rătăciţi la dreptate, a arătat pe Dumnezeu nebunilor, a oprit piericiunea, a biruit moartea şi a împăcat pe Tatăl cu fii neascultători. Acest instrument a lui Dumnezeu, care e Logosul, iubeşte pe oameni, are milă de ei, îi învaţă, îi îndeamnă, îi protejează, îi mântuieşte şi făgăduieşte împărăţia cerurilor celor ascultători, neurmărind decât mântuirea noastră. ,,Iată, ai făgaduinţa, ai iubirea de oameni, participă la har. Cântul meu mântuitor nu este o noutate ca o mobilă oarecare, sau o casă, căci el ,,era înainte de luceafăr”( Psalm. 109, 3) şi ,,la început era Logosul şi Logosul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Logosul”[footnoteRef:22] ( Ioan 1,1). Cântecul nou al Logosului-Mântuitor e subliniat de Sfântul Pavel când zice că ,,harul lui Dumnezeu, izvorul mântuirii s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-i să trăiască cu cumpătare, dreptate şi evlavie şi să aştepte venirea cu slavă a marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos” (Tit 2, 11-13). Preexistând ca Mântuitor, Logosul care ,,era în Fiinţa” divină (,,Logosul era la Dumnezeu”) s-a arătat învăţător, Logos, creator a toate. Ca demiurg, El a dat viaţa veşnică, scăpându-ne din reţeaua mincinoasă a diavolului. El e singurul protector şi ajutător care ne cheamă clar la mântuire[footnoteRef:23]. Cel ce dă viaţă o ocroteşte, o împodobeşte prin educaţie şi cultură şi o salvează. [22: Ibidem, 1, 6,pp. 1-3.] [23: Ibidem, 1, 7, pp.1-6.] 4. Despre Cosmologie si antropologie a) Cosmologie – combătând pe păgâni care adorau nu pe Dumnezeu, ci făpturile acestuia ca soarele, luna, astrele, care sunt creature făcute spre folosul oamenilor, Clement precizează că Dumnezeu e Acela care a făcut lumea prin voința Sa, ca fiind singurul Dumnezeu. Mai precis, toate lucrurile au fost fixate prin Logos, iar sufletul gurii Acestuia le-a dat putere (Psalm 32,6)[footnoteRef:24]. [24: Ibidem, 4, 1—4 .] În Stromate însă, sub influența lui Platon, Clement vorbește de două lumi: inteligibilă și sensibilă. ,,Filosofia barbară cunoaște pe de o parte lumea inteligibilă, iar pe de altă parte lumea sensibilă, adică o lume arhetip și o lume chip sau imagine a ceea ce se cheamă paradigmă. Prima este atribuită monadei ca inteligibilă, iar lumea sensibilă e atribuită hexadei. La pitagoricieni, căsătoria, ca număr fertile, se numește hexadă. În monadă sunt reunite cerul indivizibil, pământul fără formă și lumina inteligibilă : ,,La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul, iar pământul era nevăzut. Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină!” ,,Și a fost lumină” (Facere 1, 1-3). În cosmogonia sensibilă, Dumnezeu face cerul tare (tăria sau soliditatea e sensibilă), pământu și lumina vizibilă. Nu ți se pare că Platon, plecând de aici, lasă ideile ființelor în lumea inteligibilă, iar cele inteligibile creează formele sensibile după genuri? Moise zice că trupul plăsmuit din pământ, iar Platon susține că trupul este un cort de pământ, după același Moise, sufletul rational a fost insuflat trupului de sus de către Dumnezeu, în față. Prin acestea se zice că a fost construit elementul conducător, explicat ca o pătrundere a sufletului prin simțuri în primul om creat, de unde și afirmația că omul a fost făcut ,,după chip și asemănare” (Facere 1, 26). Chip al lui Dumnezeu este Logosul dumnezeiesc și împărătesc, om nepătimitor, iar chipul chipului este mintea omenească. În privința asemănării, Moise arată că aceasta este ,,consecința numită divină” a poruncilor lui Dumnezeu, ,,următorii lui Dumnezeu sunt toți slujitorii Lui și virtuoșii”.... [footnoteRef:25]. [25: Idem, Stromate V, 14, 93, pp.4—5 , 94,pp. 1—6 .] Platonismul excesiv din cosmogonia lui Clement e temperat doar prin susținerea că ,,lumea inteligibilă” și ,,lumea sensibilă” ar fi simple împrumuturi sau adaptări din cap. 1 al Facerii, ceea ce nu e demonstrat și nici acceptat de critică. Nu atât Platon, cât Filon este izvorul principal al lui Clement în cosmologie. Cosmologia și antropologia lui Clement din pasajul citat sunt elemente de cateheză mai ales pentru păgânii și evreii platonizanți din Alexandria și mai puțin pentru candidații simpli la botez. Pentru cei simpli sunt multe pagini în Protreptic. b) Antropologie. Clement pune accentul pe omul creștin,,,omul cel nou” ; ,,Lepădați… pe omul cel vechi, pierdut prin poftele înșelăciunii. Înnoiți-vă în duhul minții voastre și îmbrăcați omul cel nou, zidit după Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului, ,,după asemănarea lui Dumnezeu”. ,,Fiți martorii lui Dunezeu, ca niște copii iubiți și umblați în dragoste, așa cum și Hristos v-a iubit și s-a dat pe Sine pentru voi ca punere înainte și jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă”[footnoteRef:26] (Efeseni V, 1—2 ). Ce este omul, ce sunt oamenii? ,,Noi suntem purtătorii chipului lui Dumnezeu în această statuie vie și însuflețită care este omul, un chip care sălașluiește în noi, care ne sfințește, ne însoțește, stă în căminul nostru, împărtășește sentimentele noastre, ne dă o notă în plus de sensibilitate. Suntem ofrandă data lui Dumnezeu pentru Hristos”[footnoteRef:27]. E pentru prima data când se dă o asemenea explicație chipului lui Dumnezeu în noi, chip care, cum se vede, nu e identic cu omul, ci un fel de colaborator al acestuia, o forță în noi, care ne stă totdeauna de ajutor până la a ne face ofrandă lui Dumnezeu pentru Hristos, chiar până la a ne îndumnezei prin legi date minții noastre, care vor fi înscrise și în inimi. Hristos, frumosul conducător al carului omenesc, unind mânzul cel nou cu cel vechi (adică sufletul cu trupul) îndreaptă acest car spre nemurire. ,,Să fim ambițioși pentru lucrurile frumoase și iubitori de Dumnezeu și vom dobândi cele mai mari bunuri: pe Dumnezeu și viața”[footnoteRef:28]. Clement este trihotomist[footnoteRef:29]. [26: Ibidem, III, 4, 28, pp.2—4 .] [27: Clement Alexandrinul, Protreptic, 4, 59,p. 2.] [28: Ibidem, 12, 121, 1—2 .] [29: Clement Alexandrinul, Pedagogul III, 1, 1,p. 2.] Strâns legat de antropologia lui Clement este umanismul elino-creștin sumă a tuturor eforturilor pentru realizarea omului ideal, cerut de Biblie prin formula omului ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” formulă așa de mult frământată și recomandată de Clement auditorilor săi de la didascaleul din Alexandria. Elementele creștinului ideal, în viziunea lui Clement, le va întruni gnosticul adevărat, de care va fi vorba ceva mai departe. Pasajul din Stromata V, 14, 94, 6, unde Clement recomandă ca realizatori ai ,,asemănării” cu Dumnezeu pe slujitori și pe virtuosi, continuă citând ca paralelă pe stoici, care susțin că scopul filosofiei este ,,trăirea conform naturii”, apoi pe Platon, după care filosofia urmărește ,,asemănarea cu Dumnezeu”, pe stoinicul Zenon care, împrumutând ideea de la Platon, iar acesta culegându-o din filosofia barbară, afirmă că toți cei buni sunt prieteni unii cu alții. Virtutea e suficientă pentru a fi fericit. ,,Toți câți locuiți într-o cetate sunteți frați”, zice Platon, alături de creștini, care susțin că suntem frați ca aparținând unui singur Dumnezeu și unui singur învățător[footnoteRef:30]. Este chip al lui Dumnezeu omul care face binele, căci prin fapta lui își face și lui bine, asemenea comandantului unui vas care salvând pe alții se salvează și pe sine. Nu se spune celui care dă: ,,Bine-ai dat”, ci : ,,Bine-ai ai primit”, căci cel ce dă, de fapt primește și invers. ,,Cei drepți au milă și miluiesc” ,,iar cei buni vor locui pământul”, ,,cei fără răutate vor fi primiți pe el, iar călcătorii de lege vor pieri de el”. Homer zice: ,,Dă prietenului” ; cu prietenul trebuie să fii în comuniune ca să-ți rămână prieten. Ajută pe dușman ca să nu-ți mai fie dușman; prin ajutor se leagă bunăvoința și se risipește dușmănia. ,,Chipul și asemănarea ” nu se referă la trup, ci la minte și la judecată[footnoteRef:31]. [30: Clement Alexandrinul, Stromate V, 14, 97, pp.1—3 : 98,pp. 1—2 .] [31: Ibidem, II, 19, 102,pp. 2—4 .] Avem aici un umanism cu baza în dragoste și profil de universalitate, o sinteză a spiritualității eleno-creștine, cum puțini Părinți ai Bisericii au putut să dea.[footnoteRef:32] [32: Patrologie vol 2, Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, pp. 267-270.] 5. Despre Eclesiologie Biserica e un act al voinței lui Dumnezeu, create în vederea mântuirii oamenilor. ,,Pe cei pe care i-a chemat, pe aceia i-a și mântuit”. ,,Voi, zice Apostolul, ați fost învățați de Dumnezeu”. Nu se cuvine să gândiți ceva nepotrivit cu ceea ce a învățat El, pentru că învățătura veșnică este mântuire, care vine de la Mântuitorul veșnic, căruia îi aparține harul în veci. Numai cel renăscut, luminat, scapă îndată de întuneric și primește lumina. Cei botezați, ștergându-li-se păcatele întunecoase prin Sfântul Duh, capătă vederea liberă și luminoasă a Duhului. Greție exclusiv Sfântului Duh, cei botezați obțin epopita sau contemplarea lui Dumnezeu, întrucât ei primesc sămânța Lui din cer. Grație acestei străluciri noi putem vedea lumina veșnică. Dacă credința este desăvârșirea învățăturii, lumina ne oferă cunoașterea[footnoteRef:33]. Deci, credința, iluminarea, cunoașterea și mântuirea sunt stâlpii principali ai Bisericii, condiționându-se reciproc. [33: Clement Alexandrinul, Pedagogul I, 6, pp.27—29 .] Biserica este o minune mistică. Așa cum este un singur Tată al universului, un singur Logos al tuturor lucrurilor, un singur Duh Sfânt și Acela pretutindeni,tot așa este ,,o singură mamă Fecioară, pe care imi place s-o numesc Biserică. Această singură mamă n-a avut lapte, pentru că singură ea n-a fost soție, ci fecioară, și în același timp este și mama. Neîntinată ca fecioară, iubitoare ca mamă, chemându-si copiii îi alăptează cu lapte sfânt, cu Logosul-Prunc. N-a avut lapte pentru că laptele ei era Logosul, acest copil frumos și propriu, trupul lui Hristos, care hrănește poporul cel nou pe care Însuși Dumnezeu l-a zămislit în dureri trupești, pe care Domnul Însuși l-a înfățișat în cinstitul Său sânge. O, sfântă naștere! O sfinte scutece! Logosul e tot pentru copil: și tată și mamă și pedagog și doică. Logosul zice: ,,Mâncați trupul Meu și beți sângele Meu”. ,,Domnul vă oferă această hrană proprie, vă dă trupul Său și varsă sângele Său și nu lipsește nimic pentru creșterea copiilor. O, taină minunată! Ni se poruncește să lepădăm piericiunea veche a trupului, precum și vechea hrană întrucât participăm la un regim nou, acela al lui Hristos, pe care, dacă e posibil, primindu-l, să-l așezăm în noi înșine și să strângem la piept pe Mântuitorul ca să stingem patimile trupului nostru… Sfântul Duh ne reprezintă alegoric trupul, căci trupul a fost creat de El. Iar sângele ne indică învăluit pe Logos, căci Logosul a vărsat sânge bogat pentru viață. Amestecul ambelor ( a trupului și sângelui ) este Domnul, hrana copiilor”[footnoteRef:34]. [34: Clement Alexandrinul, Pedagogul I, 6,pp.42—43 .] Biserica este deci un nou fel de viață, acela al lui Hristos, care se identifică cu Biserica și Biserica cu El, întrucât El oferă continuu trupul și sângele Său acestei mame care-și hrănește copiii cu asemenea lapte, care e Logosul. Euharistia este esența Bisericii, iar Logosul sintetizează toate funcțiile ei de tată, mamă, pedagog și doică. Biserica este o școală sau universitate, iar mirele ei singurul professor, viața cea bună a bunului Părinte, înțelepciune autentică, sfințirea cunoașterii. Profesorul este ispățirea păcatelor noastre, cum zice Ioan, cel ce vindecă trupul și sufletul nostrum, pe eternal om, Iisus, ,,care izbăvește nu numai păcatele noastre, ci ale întregii lumi. În aceasta cunoaștem că l-am știut pe El, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice că L-a cunoscut, dar nu păzește poruncile Lui, mincinos este și într-un asemenea om nu este adevărul. Cine însă păzește poruncile și cuvțntul Lui, în acesta s-a desăvârșit dragostea lui Dumnezeu cu adevărat” ( I Ioan II, 2—5 ). ,,Să înfrumusețăm fața Bisericii, să alergăm, copii, la mama noastră bună, deși suntem numai ascultători ai Logosului-Cuvântului, să preamărim fericita iconomie, prin care omul este educat, e sfințit ca prunc al lui Dumnezeu, și care educat pe pământ petrece în ceruri, unde primește pe Tatăl despre care a învățat pe pământ. Cuvântul le face, le învață și le educă pe toate. Calul e dus de frâu, taurul de jug, fiara e prinsă de capcană, pe când omul e transformat de Cuvânt, prin care fiarele sunt îmblânzite, înotătoarele sunt prinse, păsările capturate. Omul fabrică frâu pentru cal, jug pentru taur, capcană pentru fiară, undiță pentru pește…; el creează toate prin cuvânt”[footnoteRef:35]. [35: Ibidem, III, 1,p. 99. ] Ierarhia Bisericii se recrutează dintre cei drepți. ,,Acela este cu adevărat preot al Bisericii și diacon adevărat al voinței lui Dumnezeu, care învață și face cele ale Domnului, preot hirotonit nu de oameni și socotit drept nu pentru că e preot, ci e trecut în rândul preoților pentru că e drept. Deși aici, pe pământ, preotul nu e cinstit cu primul loc, totuși el va ședea cu cei douăsprezeci și patru pe tronuri judecând poporul—cum zice Ioan în Apocalipsa sa ( IV, 4) …Cei mai aleși dintre cei aleși sub raportul gnozei desăvârșite și care se întâlnesc în Biserici, fiind cinstiți magnific, sunt judecători și chivernisitori deopotrivă dintre iudei și greci, cu cei douăzeci și patru, pentru că harul s-a dublat. Întrucât și progresele din acest domeniu în Biserică reprezintă imitația episcopilor, a preoților și a diaconilor, cred că aceștia se bucură de o preamărire îngerească și aparțin acelei iconomii, care zice Scriptura, așteaptă pe cei care au trait după Evanghelie pe urma Apostolilor, în desăvârșirea dreptății. Aceștia, zice Apostolul, ,,ridicați în noi” ( I Tesaloniceni 4, 17 ), vor sluji cei dintâi, apoi vor fi dați preoției după progresul măririi ( mărire de mărire se deosebește), până la ,,starea bărbatului desăvârșit” ( Efeseni 4, 13 )[footnoteRef:36]. Reținem că episcopii, preoții și diaconii se recrutau dintre drepți, adică dintre cei mai aleși și erau modele de urmat pentru credincioși. [36: Clement Alexandrinul, Stromate IV, 13,pp.106—107 .] Există o ,,Biserică de sus”, o Biserică cerească, cu un presbiteriu slăvit, acolo unde, după cuvântul lui David, se vor odihni cei înaintați în slavă, ca în Muntele cel Sfânt al Domnului ( Psalmul 14, 1). În această Biserică cerească se adună filosofii luji Dumnezeu, adevărații israeliți, ,,Cei curați cu inima”, în care nu este vicleșug, care n-așteaptă odihna săptămânii, ci, prin fapta bună a dumnezeieștii asemănări întrezăresc moștenirea binefacerii, apropiindu-se de contemplarea inepuizabilă prin epoptia pură. …,,Am și alte oi care nu sunt din staului acesta…Oile mele auzi-vor glasul meu…” ( Ioan 10, 16 ) căci ele înțeleg gnostic, prin cunoaștere, poruncile. Clement precizează că Biserica cerească nu e decât Biserica pământească ridicată la un nivel superior, cuprinzând pe cei vii și pe cei morți, care sunt aproape de epoptie, deși credința autorului în ,,trupul ceresc” al Logosului i-ar putea sugera și idea că Biserica descinde din cer pe pământ, idee care va fi reluată ceva mai târziu de către monofiziți. Clement precizează: ,,Chipul Bisericii cerești este Biserica pământească, lucrul pe care-l spunem când ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să fie și pe pământ ca în cer”. ,,Îmbrăcați milostivirea îndurării, bunătatea, smerenia, blândețea, îndelunga răbdare, îngăduindu-vă unii și iertând unul altuia, dacă aveți plângere împotriva cuiva. După cum Hristos ne-a iertat nouă, să iertăm și noi altora. Iar peste toate acestea îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii. Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați ca să fiți un singur trup, să stăpânească în unimile voastre. Fiți mulțumitori”[footnoteRef:37]. [37: Ibidem, IV, 8, 166,pp. 1—3 .] Biserica cerească a lui Clement e un lucru nou în patristica creștină, idee care va fi reluată de Origen și, sub numele de ,,cetate cerească”, mai ales de Augustin, în De civitate Dei, aici în sensul de Stat al lui Dumnezeu. Clement găsește paralele păgâne la Biserica cerească și anume la stoici, când aceștia zic că cerul este, propriu-zis, o cetate, pe când cele de pe pământ nu sunt încă cetăți. O cetate, poporul ei, sistemul ei urban și o mulțime de oameni organizați prin lege constituie un lucru serios, așa cum e Biserica organizată de Logos, o cetate invincibilă, liberă pe pământ, voință divină pe pământ ca și în ceruri. Poeții greci scriu despre asemenea cetăți la hyperborei și la arimaspi, inclusive despre Câmpiile Elysee, toate state ale drepților. ,,Știm că și republica lui Platon e o paradigmă în ceruri”[footnoteRef:38]. Paralelismul există în perspectivă idalistă, dar nu și religioasă. Biserica cerească devine cu timpul Biserica triumfătoare, dacă ,,filosofii lui Dumnezeu” sunt martirii. Biserica adevărată, cea de la început, este una, în care, în mod deliberat, sunt catalogați drepții[footnoteRef:39]. [38: Ibidem, IV, 26, 172,pp. 2—3 .] [39: Ibidem, VII, 17, 107,p. 3. ] 6. Despre Sfintele Taine · Generalității Sfintele Taine mistirion (greacă)=lucru ascuns, neînțeles, sunt slujbele bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește în chip special și prin anumite forme văzute, harul lui Dumnezeu în cele mai de seamă momente și împrejurări ale vieții noastre. Sfintele Taine sunt în număr de 7 (șapte) după numărul darurilor Sfântului Duh și anume: · Botezul · Mirungerea · Pocăința ( Spovedania ) · Împărtășirea ( Euharistia ) · Căsătoria · Hirotonia · Maslul Sfintele Taine au destinație individual, deși la slujba lor poate participa oricine, efectele lor se aplică numai unor personae, adică primitorilor Tainei respective, de aceea unii liturghiști le socotesc forme ale cultului particular. Dar pentru că Tainele au un caracter ecclesiologic sau comunitar, adică se săvărșesc în Biserică șe deci sunt forme ale cultului public al Bisericii. Sfintele Taine și săvârșirea lor nu sunt legate de anumite termene sau date fixe din timpul anului bisericesc, ci ele se săvârșesc atunci când este nevoie. Ele de regulă se săvârșesc în Biserică, singura Taină care face excepție este Maslul.[footnoteRef:40] [40: Liturgica Specială, Preot Prof. Ene Braniște....] 6.1. Despre Taina Sfântului Botez Într-un mediu afectat de falsul Gnosticism și de neștiință, care era Alexandria, Clement prezintă Botezul ca pe o luminare și culme a adevăratei cunoașteri. Ignoranța este întunericul prin care noi cădem în păcate, orbim în căutarea adevărului. Luminarea e cunoașterea care risipește ignoranța și ne dă ascuțime. Pierderea lucrurilor fără valoare înseamnă descoperirea celor mai de preț. Cele pe care ignorața le-a legat rău, cunoașterea le-a dezlegat bine. Aceste lențuri (ale necunoașterii) se dezleagă repede prin credința omului și prin harul lui Dumnezeu, păcatele fiind iertate grație unei doctorii tămăduitoare, botezul Logosului. Ne spălăm de toate păcatele și nu mai suntem stingheriți în drumul nostru. Este un singur har al luminării, anume că nu mai suntem aceieași ca înainte de baia botezului, întrucât cunoașterea răsare odată cu luminarea, fulgerând spiritual și îndată suntem numiți și ucenici, noi cei neînvățați, probabil pentru că acea învățătură ne-a fost trimisă mai înainte în cuget. Nu s-ar putea preciza timpul venirii ei în noi. Cateheza duce la credință, iar credința se învață prin Sfântul Duh odată cu botezul. Există o singură credință universal ca mântuire a lumii, o egalitate și o comuniune a dreptului și iubitorului de oameni Dumnezeu cu toți, după cum explică Apostolul foarte clar zicând: ,,Înainte d venirea credinței, noi eram păziți sub Lege, fiind închiși pentru credința care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință. Dacă nu avem credința, nu mai suntem sub călăuză” ( Galateni 3, 23—25 ). Nu auziți că nu mai suntem sub Lege care era cu teamă, ci suntem sub Logos, Pedagogul liberei alegerii? Apoi Apostolul a adăugat un cuvânt, fără să țină seamă de vreo față omenească: ,,Toți sunteți fiii lui Dumnezeu, prin credința în Iisus Hristos; căci câți în Hristos v-ați botezat, pe Hristos l-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, întrucât una sunteți întru Iisus Hristos” ( Galateni 3, 26—28 ). Deci nu sunt unii gnostici și alții psihici în același Logos, ci toți înlăturând poftele trupului suntem egali și pnevmatici (duhovnicești) în fața Domnului, după cuvântul Apostolului: ,,Căci într-un Duh noi toți am fost botezați într-un trup, fie că suntem iudei, elini, fie robi sau slobozi, și toți ne-am adăpat cu aceeași băutură” ( I Corinteni 12, 13)[footnoteRef:41]. Avem aici una dintre cele mai cuprinzătoare analize asupra botezului. Gnoză, iertare de păcate, baia baptismală, luminarea, ne fac pe toți egali, eliminând împărtășirea susținută de falșii gnostici în trei clase: pnevmatici, psihici și ilici. Nu sunt decât pnevmatici, întrucât creștinii sunt opera Sfântului Duh. [41: Clement Alexandrinul, Pedagogul I, 6, 29,pp. 4—31 , pp.1—3 .] Într-un alt pasaj, Clement subliniază mai clar efectele botezului: ,,Botezați, noi ne luminăm, luminați căpătăm înfierea, înfiați mergem pe calea desăvârșirii, desăvârșiți obținem nemurirea”. ,,Eu am spus: Voi sunteți dumnezei și, toți, fii ai Celui Preaînalt” ( Psalmul 81, 6). ,,Această lucrare poartă nume felurite: har, luminare, desăvârșire, spălare… Spălare sau baie prin care ne spălăm de păcate, har prin care ni se iartă vina de păcate, luminare prin care se contemplă acea sfântă lumină mântuitoare, adică prin care vedem Dumnezeirea cu ochi pătrunzători, iar desăvârșire îi zicem pentru că n-are nevoie de nici o completare. Ce mai lipsește celui ce a născut pe Dumnezeu? Ar fi absurd ca să fie numit cu adevărat harul lui Dumnezeu ceva ce nu e deplin. Fiind desăvârșit, Dumnezeu dă lucruri desăvârșite… Viitorul e anticipat prin puterea voinței Sale… Noi trăim deja despărțiți de moarte. Mântuirea este urmarea lui Hristos… Numai credința și renașterea sunt desăvârșirea vieții, căci Dumnezeu niciodată nu slăbește în lucrul Său. După cum voința Lui devine realitate și aceasta se numește lume, tot așa hotărârea Lui este mântuirea oamenilor și aceasta a fost numită Biserică”[footnoteRef:42]. [42: Clement Alexandrinul, Pedagogul I, 6, 26,pp. 27 1—2 .] Efectele botezului prezentate succesiv: luminarea, înfierea, desăvârșirea și nemurirea, culminează în măntuirea propriu-zisă, care este obținerea vieții veșnice. Clement folosește frecvent termenul de epoptie sau verbul corespunzător din religiile de misterii, dar depășește nivelul spiritual al misterelor prin puterea tămăduitoare a harului care iartă păcatele prin spălarea în apa botezului și prin lumina și viața dăruită de Sfântul Duh. Aceste lucruri absolut noi față de simbolismul magic și arhaismul religiilor necreștine, impuneau creștinismului ca pe o altă lume. ,,Noi, creștinii, trăim deja separate de moarte”, observă Clement. Era o viziune absolut nouă. 6.2. Despre Sfânta Euharistie Spiritualismul intens al lui Clement îl reține să vorbească despre o jertfă propriu-zisă practicată de Biserică. În cartea a VII-a a Stromatelor, el oprește răspicat să se aducă jertfă lui Dumnezeu, care nici nu se lasă biruit de plăceri și nici n-are nevoie de nimic, fiind plin de toate. Mărirea și cinstea nu-L ating[footnoteRef:43]. Jertfa Bisericii trebuie să fie cuvântul care radiază din sufletele sfinte ca o tămâiere, tot cugetul curat deschis lui Dumnezeu[footnoteRef:44]. Totuși această atitudine spiritual nu exclude oferirea de daruri euharistice de către Biserică în timpul Sfintei Euharistii. Vorbind undeva de folosirea de către eretici a pâinii și a apei la Euharistie, Clement observă că aceasta se petrece ,, contra canonului Bisericii”[footnoteRef:45]. Deci practica euharistică a Bisericii era cu pâine și vin. Prezentând întâlnirea dintre Avraam și Melchisedec, căruia cel dintâi i-a oferit pâine și vin, Clement consider acestea drept ,,hrană sfințită, figură a Euharistiei”[footnoteRef:46]. [43: Clement Alexandrinul, Stromate VII, 3, pp.14—15 . ] [44: Ibidem VII, 6, p.32.] [45: Ibidem I, 19,p. 96. ] [46: Ibidem IV, 25, 161, 3.] În pasajul citat mai sus, când am tratat despre Biserică, și în care Clement explică formula euharistică: ,,mâncați trupul Meu și beți sângele Meu” ca o inaugurare a unui nou fel de viață în care introducem și ținem pe Acesta în noi, se arată că Sfântul Duh închipuie trupul, căci trupul a fost creat de Acesta. Amestecul acestor două elemente e Domnul, hrana copiilor. Domnul e Duh și Logos. Hrana, adică Domnul Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu este ,,Duh întrupat, Corp ceresc sfințit”[footnoteRef:47]. Toată această hrană este ,, laptele Tatălui”. În aceste formule găsim prezența Sfintei Treimi, în care Tatăl este izvorul, iar Logosul și Sfântul Duh factorii divino-umani ai Euharistiei, de fapt, mai mult divini decăt umani, pentru că trupul Logosului nu e trup omenesc, ci ceresc; mai presus e Duhul întrupat. [47: Clement Alexandrinul, Pedagogul I, 6, 43,pp. 1—2 .] Spiritualismul lui exagerat a dat în dochetism, una din marile erori ale gnosticismului dar și a lui Clement. Nu știm ce a înțeles Clement prin expresia: ,,Duh întrupat”, dar menținând ,,întruparea”Duhului la nivel abstract și retrăgându-I realitatea umană atestată de Evanghelii, Clement submina de fapt caracterul soteriologic și al întrupării și al Euharistiei, deși el leagă frecvent mântuirea de trupul și sângele Logosului. Clement scrie: ,,Marele strugure, Logosul, fiind zdrobit pentru noi, sângele Lui se amestecă cu apă, după voința Logosului, așa cum sângele Acestuia se amestecă cu mântuirea. Sângele Domnului are două părți: una este trupul Său prin care noi am fost răscumpărați de la pieire, iar partea a doua este Duhul cu care noi suntem unși. A bea sângele lui Hristos înseamnă a participa la nemurirea Domnului. Puterea Logosului este Duhul, așa cum puterea trupului este sângele. Prin analogie, vinul se amestecă cu apa, Duhul cu omul, iar amestecul duce la credință și Duhul la nemurire. Amestecul celor două: a băuturii și a Logosului a fost numită Euharistie adică mulțumire frumoasă și plină de laudă prin care credincioșii care participă la ea se sfințesc și cu trupul și cu sufletul. Din voința Tatălui, băutura dumnezeiască unește mistic pe om cu Duhul și cu Logosul. Duhul se unește de adevărat cu sufletul purtat de el, iar trupul se unește cu Logosul, căci din cauza trupului, Logosul s-a întrupat”[footnoteRef:48] ( Ioan 1, 14). Efectele Sfintei Euharistii: sfințirea trupului și a sufletului și unirea mistică cu Duhul și Logosul sunt lucrurile cele mai importante spuse de Clement în problema euharistică. Ele au fost preluate, studiate și adâncite de patristica ulterioară și reținute de Biserica de atunci până azi, ca învățături dogmatice de bază ale Bisericii Ortodoxe, minus eroarea dochetistă a lui Clement. [48: Ibidem II, 2, 19, 3—4 , 20, 1. ] 6.3. Despre Taina Pocăinței (Spovedaniei) Asemeni altor scriitori patristici contemporani sau aproape contemporani cu el, Clement e preocupat de credincioșii care după botez, continuau să păcătuiască și cereau o nouă pocăință: ,,Cel ce a primit iertarea păcatelor nu trebuie să mai păcătuiască. Prin prima și unica pocăință de păcate din perioada anterioară a vieții păgâne, dusă în neștiință, cei chemați și-au purificat sufletul de greșeli și și-au temeluit credința. Domnul fiind ,,cunoscător de inimi” și cunoscând dinainte viitorul, a prevăzut încă de la început schimbarea în bine a omului, dar și viclenia și răutatea diavolului, care pizmuind pe om pentru iertarea păcatelor, va adapta unele cauze de păcate slujitorilor lui Dumnezeu, dozând, răutatea cu abilitate, pentru ca și oamenii să cadă cu el. De aceea Dumnezeu mult-milostivul a dat o a doua pocăință celor căzuți de la credință prin vreo greșeală, pentru că dacă cineva este ispitit, prin silă sau viclenie, să poată căpăta o pocăință care nu e pocăință”. ,,Căci, dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoștință de adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o jertfă, ci o înfricoșată așteptare a judecății și iuțimea focului, care va mistui pe cei potrivnici” ( Evrei 10, 26—27 ). Pocăințele continue și succesive pentru păcate nu se deosebesc întru nimic de situația celor ce n-au crezut o singură data decât numai prin conștiința că păcătuiesc. Nu știu care din aceste două lucruri e mai rău: faptul că știi că păcătuiești, sau că, după ce te-ai pocăit pentru cele ce-ai păcătuit, greșești din nou. Păcatul e dovedit din două părți: pe de o parte, prin fapta săvârșită, păcatul e osândit de autorul lui, iar pe de alta, cel ce a pus la cale fapta, o recunoaște ca dinainte ca rea ; pe de o parte el se bucură în inima lui se poate și de plăcere, nu fără a ști cui face plăcere, pe de alta, pocăindu-se pentru cele ce i-au plăcut, pe urmă revenind la plăcere se atașează de cel ce a păcătuit de bunăvoie de la început. Cel ce repetă lucrurile pentru care s-a pocăit, condamnând ceea ce face, săvârșește aceasta de bunăvoie. Cel ce vine din paganism și din viața lui anterioară la credință, acela obține o singură data iertarea păcatelor. Cel care însă și după aceasta păcătuiește, pe urmă se pocăiește, deși obține iertarea, trebuie să se rușineze că a ajuns la iertarea păcatelor încă nebotezat. …A cere adesea iertare pentru păcate pe care le săvârșim des, nu e pocăință, ci aparență de pocăință”[footnoteRef:49]. [49: Clement Alexandrinul, Stromate II, 13,pp. 56—58 , 1; 59,1. ] Patimile care nasc păcatul trebuie combătute din răsputeri. Clement vorbește de o chirurgie a patimilor sufletului prin pedepse. Patimile înseamnă îndepărtarea de credință și trebuie să ne folosim de mai multe mijloace pentru extirparea lor: mustrarea, îndemnul, sfatul, lauda, teama, rușinarea și alte mijloace după situație sau după felurile ,,iconomiei” care duc la mântuire, inclusive mania, dacă trebuie numit astfel avertismentul lui Dumnezeu. Această mânie exprimă dragostea de oameni a lui Dumnezeu, care a coborât la patimi din cauza omului, pentru care Logosul lui Dumnezeu s-a și întrupat[footnoteRef:50]. Lupta contra patimilor înseamnă realizarea dreptății și sprijinirea adevărului. [50: Clement Alexandrinul, Pedagogul I, 8, 62—74 . ] 6.4. Despre Taina Căsătoriei Clement consacră căsătoriei pagini bogate și interesante, atât în Pedagogul cât și în Stromate. Scopul căsătoriei este nașterea de copii și anume de copii buni, așa cum agricultorul prin aruncarea de semințe în brazdă urmărește dobândirea hranei și a unei recolte bune. Cu mult mai prețuit este agricultorul care seamănă un ogor însuflețit. Omul devine chipul lui Dumnezeu dacă colaborează cu Dumnezeu la nașterea omului. Cine risipește sămânța în zadar lucrează contra rațiunilor firii[footnoteRef:51]. Combate păcatele antichității, desfrânarea de orice fel, care, pe lângă sâmburele vieții distruge și iubirea de oameni. Drogurile strică fără putința de refacere. Recomandă veșminte simple, necolorate, nu din cele care se poartă în jocurile bahice și în procesiunile misterelor. Femeia să fie cât mai acoperită[footnoteRef:52]. [51: Ibidem, II, 10, 83, 1—3 . ] [52: Ibidem, II, 10, 84—115 .] Dar Clement apără și justifică căsătoria, mai ales contra gnosticilor, care o repudiau. ,,Căsătoria după Lege” nu poate fi păcat, căci ea este porunca lui Dumnezeu. Dacă Legea e sfântă, sfântă e și căsătoria. Apostolul așează această taină în Hristos și în Biserică ( Efeseni V, 32). ,,Copiii sunt sfinți” ( I Corinteni 7, 14), iar satisfacția este că ,, cuvintele Domnului căsătoresc sufletul cu Dumnezeu”. Desfrânarea nu are nici o legătură cu căsătoria, pentru că diavolul e departe de Dumnezeu. ,,Voi ați murit Legii prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui înviat din morți” ( Romani 7, 4). Clement apreciază nașterea ca pe un lucru de mare valoare, propriu naturii ființelor vii și voit de Dumnezeu. Dacă nașterea e un rău, cu aceasta se blasfemă Domnul, care s-a născut și El și Fecioara care L-a născut. Cassian, Marcion și Valentin blasfemă când zic că trupul nu e decât o putere vitală, întrucât omul ,, se aseamănă animalelor”, fiindcă ajunge le împerechere, devenind ,,cai îngrășați care nechează după femeia aproapelui său” ( Ieremia 5, 8). Dacă, așa cum pretend unii gnostici, Adam și Eva s-au unit nu printr-o lege a naturii, ci prin sfatul șarpelui inspirit de practica animalelor necuvântătoare, înseamnă că natura este insultată, ca una care a făcut pe oameni mai slabi ca pe necuvântătoare, cărora ei le-au urmat, deși ei erau primele făpturi create direct de Dumnezeu. Dacă strămoșii omului au vreo vină că s-au grăbit la acest act, nu e mai puțin adevărat că ,,nașterea e sfântă, căci prin ea s-a alcătuit lumea, prin ea au apărut primele substanțe, naturile, îngerii, puterile, sufletele, poruncile, Legea, Evanghelia, cunoașterea lui Dumnezeu… Cum s-ar sfârși pentru trup iconomia noastră bisericească? Und ear fi însuși Capul Bisericii în trup?... ,,Pomul vieții”, zice proorocul, este în ,,dorința cea bună”, învățându-ne dorințele superioare și pure din viața însăși a Domnului… A gusta din acel pom, înseamnă a practica o căsătorie înțeleaptă. Folosirea și în bine și în rău a căsătoriei, aceasta este pomul cunoștinței, dacă nu călcăm legea căsătoriei. Oare Mântuitorul n-a vindecat și sufletul și trupul de patimi?”[footnoteRef:53]. [53: Clement Alexandrinul, Stromate III, 17, 102—104. ] Această argumentare cu bază biblică și filosofică de frumos echilibru spiritual a lovit adânc pe adversarii și disrețuitorii căsătoriei, îndeosebi pe gnosticii timpului dar și pe unii asceți din comunitățiile creștine. Reținem opoziția pe care Clement o subliniază între desfrânare și căsătorie, opoziție ca aceea dintre diavol și Dumnezeu. Unirera dintre bărbat și femeie prin căsătorie, deși fenomen natural, nu este o simplă imitare a împreunării animalelor, ci un act binecuvântat de Dumnezeu și care continua viața lumii și dezvoltarea culturii și civilizației umane. Căsătoria ca ,,pom al vieții” colaborează cu Dumnezeu la eternitatea existenței, iar ca ,,pom al cunoașterii binelui și răului”, menține echilibrul acestei existențe. Concluzii Având în vedere cele tratate până acum, Clement nu e numai un speculativ, ci și un spirit pozitiv. El e cel dintâi pedagog creștin, care dă norme și prescripții precise în lucrarea delicată de educare a celor botezați. Ideea de educație, scumpă Școlii Alexandrine, se introduce și în iconomia mântuirii. Mântuirea e răscumpărare, dar e și educație sistematică și stăruitoare care duce cu și prin Hristos, la Hristos și la Dumnezeu. Cel mai important impact al activității lui Clement, l-a avut încercarea sa de a unii filozofia greacă cu creștinismul. El a arătat pe larg faptul că filozofii datorează o mare parte din cunoașterea lor scrierilor din Vechiul Testament și își exprimă o convingere personală când descrie filozofia ca o acțiune directă a Logosului divin, lucrând prin aceasta la fel de bine ca și prin lege și ca prin revelația directă din Evanghelie pentru a comunica oamenilor adevărul. Clement a petrecut mult timp cu definirea pentru creștini a conceptului filozofic păgân de Logos, principiul gnozei creștine adevărate, prin care singur principiu relația lui Dumnezeu cu lumea și cu revelația sa este menținută. În mod transcedental, el îl consideră pe Dumnezeu ca fiind Ființa care nu poate fi descrisă, care nu poate fi definită într-un mod prea abstract. Deși dumnezeirea Sa lucrează în lume, caracteristicile esenței divine rămân nestricăciunea, autosuficiența și imposibilitatea de a suferi. Astfel, Clement accentuează importanța permanentă a filozofiei pentru deplinătatea cunoașterii creștine, explică cu o predilecție aparte relația dintre cunoaștere și credință și îi critică aspru pe cei care nu doresc să se folosească în nici un fel de filozofie. El se pronunță cu hotărâre împotriva sofiștilor și împotriva hedoniștilor din școala lui Epicur. Deși el se exprimă, în general, nefavorabil cu privire la filozofia stoică, el respectă cu adevărat acel amestec de stoicism și platonism care caracterizează gândirea religioasă și etică a clasei educate din vremea lui. Acest lucru explică valorile fixate de Clement în gnoză. Pentru a fi sigur, el atacă în mod constant conceptul de gnoză așa cum este el definit de gnostici. Credința este temelia întregii gnoze, și amândouă vin de la Hristos. Pe când credința implică o cunoaștere cuprinzătoare a lucrurilor esențiale, cunoașterea îi permite credinciosului să înțeleagă adânc ceea ce crede; iar aceasta duce la credința perfectă, completă. Pentru a ajunge la o astfel de credință, "credința cunoașterii," care este cu mult mai puternică decât simpla "credință de presupunere," sau simpla primire a unui adevăr pe baza autorității, este necesară filozofia. De fapt, creștinismul este filozofia adevărată iar creștinul perfect este gnosticul perfect—dar iarăși, numai "gnostic conform canoanelor Bisericii" nu ca în secta eretică. Clement pune un mare accent pe îndeplinirea obligațiilor morale. În exprimările sale etice, el este influențat puternic de către Platon și stoici, de la care împrumută mare parte din terminologie. El îl laudă pe Platon pentru că a recomandat ca scopul vieții trebuie să fie obținerea celei mai mari asemănări posibile cu Dumnezeu; iar portretul lui pentru gnosticul perfect se asemănă puternic cu cel al omului înțelept așa cum a fost el desenat de stoici. Prin urmare, el își sfătuiește cititorii să-și scuture lanțurile cărnii cât mai repede posibil, să trăiască de parcă ar fi deja în afara trupului și, astfel, să se ridice deasupra lucrurilor lumești. El este un grec adevărat prin prețuirea pe care o arată pentru moderație; dar cel mai înalt ideal de urmat rămâne mortificarea tuturor sentimentelor care pot tulbura sufletul. Pentru Clement, calea de unire cu Dumnezeu (îndumnezeirea) este calea Bisericii. Credința simplă a creștinilor botezați conține toate informațiile esențiale ale celei mai înalte înțelepciuni; prin Euharistie, credinciosul se unește cu Logosul și cu Duhul și devine parte din nestricăciune. Din păcate, Clement are acuzații de erezie. Ca atare, după spusele lui, deși dumnezeirea lui Hristos lucrează la crearea lumii, Fiul Însuși este neschimbător, suficient sieși și incapabil de suferință. După spusele lui Clement, acestea sunt calitățile caracteristice ale esenței divine. Deși Logosul este cel mai aproape de Tatăl, ale cărui puteri le reia în El Însuși, pentru Clement atât Fiul cât și Duhul sunt "prima putere creată și primul creat"; ele formează cea mai înaltă treaptă pe scara ființelor inteligente; de asemenea, Clement distinge între Fiul-Logos și Logos care este neschimbător și imanent în Dumnezeu. Din cauza acestor declarații, mai târziu Fotie îl va acuza că "l-a degradat pe Fiul la nivelul unei creaturi." Separat de lume ca principiu al creației, Logosul încă este în ea ca principiu călăuzitor. Astfel, o viață naturală este o viață în conformitate cu voința Logosului. De asemenea, Clement a fost acuzat de docetism în învățăturile sale despre Întrupare. Lăsând la o parte atacurile de erezie, Clement este un adevărat creștin, un model de urmat în viață, așa cum ar trebui să fie toți creștinii. Închei lucrarea cu un citat deja cunoscut de unii, și anume: ,, Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru ca tu să poți învăța de la Om cum se poate ca omul să devină Dumnezeu.” AMIN! Bibliografie 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, 2. Clement Alexandrinul, Scrieri I, Traducere, Introducerere note şi indici, de Pr. D. Fecioru, în Colecţia ,,Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”—Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti -1982. 3. Preot Prof. Ioan G. Coman Patrologie Vol. II, de, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti-1985. 4. Curs de Dogmatică netipărit, Seminarul Teologic ,,Veniamin Costachi” , M-rea Neamţ… 5. Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile Teologice, de Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Editura Renaşterea – Cluj-Napoca 2009. 6. Liturgica Specială, Preot Prof. Ene Braniște.... 20